Distrugeți speranța oamenilor în veșnicie, iar viețile lor se vor ofili!
Fiecare faptă bună pe care o săvârșim aici ne va însoți în lumea ce va să vină!
Predică a Preafericitului Ioan, Arhiepiscop al Tiranei, Durresului și al întregii Albanii
(Duminica 'Bogatul și Lazăr')
Pilda pe care Domnul o prezintă în Evanghelia de astăzi este foarte cunoscută. Uneori, nu acordăm atenție lucrurilor pe care le știm deja; cu toate acestea, Biserica citește aceste pasaje în fiecare an — în mod repetat — din două motive foarte importante. În primul rând, pentru a ni le aminti, întrucât suntem predispuși să uităm; și, în al doilea rând, pentru că cuvântul lui Dumnezeu lucrează într-un mod tainic. El servește drept hrană duhovnicească, aidoma hranei trupești. Nu mâncăm o singură dată, presupunând apoi că nu vom mai avea niciodată nevoie de hrană; oamenii mănâncă, de regulă, de trei ori pe zi — unii, poate, chiar mai des. Hrana duhovnicească este similară — ba chiar mai esențială, întrucât sufletul este mai delicat. Hrănirea neîncetată prin cuvintele Evangheliei este de o importanță majoră pentru fiecare dintre noi.
Această pildă binecunoscută relatează istoria lui Lazăr și a bogatului. Domnul vorbește despre un om foarte înstărit, îmbrăcat în porfiră, care dădea ospețe în fiecare zi. La poarta sa ședea un sărac, Lazăr cel bolnav, ale cărui răni erau linse de câini; el tânjea să mănânce fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului, dar nu primea nimic. Când au murit, îngerii l-au luat pe Lazăr și l-au dus în rai. Și bogatul a murit și a fost înmormântat — deși numele său nu este menționat. Aceasta nu este o întâmplare; căci numele lui Lazăr a rămas în amintirea lui Dumnezeu, în timp ce numele celuilalt a fost șters și dat uitării. De aici provine expresia cunoscută: „Să-ți fie numele uitat!” — tocmai pentru că numele este strâns legat de identitatea unei persoane. Aflat în iad, bogatul a privit în sus și l-a zărit pe Lazăr, sus, în sânul lui Avraam (o expresie semitică ce desemnează raiul), și a zis: „Părinte Avraam, trimite-l pe Lazăr la mine — căci ard în acest foc — ca să-mi umezească buzele cu puțină apă”. Avraam a răspuns: „Fiule, adu-ți aminte că, în timpul vieții tale, ai avut parte de toate bunurile, în timp ce Lazăr a suferit. Mai mult, între noi și voi există o prăpastie mare; nici voi nu puteți trece la noi, nici noi nu putem veni la voi”. Apoi, el întreabă din nou: „Măcar să fie trimis cineva care să-i avertizeze pe frații mei cu privire la ceea ce li se va întâmpla”. Avraam răspunde: „Îi au pe Moise și pe profeți; să asculte de ei”. Bogatul insistă: „Nu, Părinte Avraam; dar dacă ar veni cineva la ei dintre cei morți, s-ar pocăi”. Avraam răspunde că, dacă nu ascultă de Moise și de profeți, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva dintre morți.
Aceasta este pilda de astăzi. Într-adevăr, mai existase un Lazăr care a fost înviat din morți, iar oamenii fuseseră martori la învierea lui. Cu toate acestea, fariseii tot nu au crezut, fiindcă credința nu vine numai din dovezi exterioare. Credința izvorăște dintr-o mișcare interioară și dintr-o cugetare profundă înlăuntrul sufletului omenesc.
Să ne oprim asupra a două sau trei aspecte foarte importante din acest fragment evanghelic. Primul este: de ce a fost condamnat bogatul? Nu se precizează că ar fi comis vreo faptă rea anume, nici nu se menționează că l-ar fi exploatat pe Lazăr. Mai degrabă, a fost condamnat pentru că a fost indiferent față de Lazăr. Îl vedea în fiecare zi la ușa sa, dar nu îi oferise niciun ajutor — nu făcuse nimic pentru el — deși îl știa. Căci, atunci când l-a văzut sus, în Rai, a știut să-i rostească numele: „Trimite-l pe Lazăr”. Chiar și în iad rămăsese nepocăit, căci continua să-l considere pe Lazăr drept slujitorul său — cerând ca acesta să fie trimis să-i umezească buzele cu apă, pentru a potoli căldura mistuitoare pe care o îndura.
Aceasta arată că trebuie să fim foarte atenți la modul în care trăim aici, în această viață trecătoare. În Cartea Apocalipsei există o afirmație profundă și frumoasă: „Fericiți cei ce mor întru Domnul, căci faptele lor îi urmează”. Tot ceea ce facem în acest timp trecător va avea o consecință veșnică. Niciun act de milostenie săvârșit aici nu se va pierde; de asemenea, nicio faptă rea săvârșită aici nu se va pierde – și ea ne va însoți în viața de apoi.
Esența problemei este, însă, faptul că oamenii nu mai cred în veșnicie. Iar din cauză că le lipsește această credință, ei duc adesea o viață extrem de desfrânată și de nesăbuită, fără a manifesta vreo grijă față de ceilalți. Căci, dacă ar crede cu adevărat în veșnicie – dacă ar înțelege că fiecare acțiune întreprinsă și fiecare cuvânt rostit în această viață trecătoare vor avea consecințe pentru veșnicie – s-ar purta cu totul altfel și ar asculta cu mult mai multă atenție fiecare cuvânt din Evanghelie.
Un păstor cunoscut slujise aproape 50 de ani în închisori, printre cei condamnați. Într-o carte pe care a scris-o – o lucrare foarte populară – el notează: „Mă uimește cât de treji sunt deținuții înainte de pronunțarea sentinței; ei pun întrebări profunde despre viață, moarte, veșnicie și alte chestiuni de acest fel – fiindcă ei așteaptă un verdict”.
Noi, în schimb, trăim cu nesăbuință; nu ne gândim la un verdict și nici nu luăm în considerare faptul că, foarte curând, fiecare dintre noi va sta în fața lui Dumnezeu. În acel moment, ceea ce contează este ceea ce spune Dumnezeu, nu ceea ce spun oamenii – indiferent de ceea ce ar putea ei să spună. Chiar dacă oamenii ne-ar lăuda toată ziua, dacă Dumnezeu ne-ar mustra, nu am câștigat nimic. Prin urmare, a ne concentra asupra cuvintelor Evangheliei este esențial pentru a avea credință. Această lipsă de atenție izvorăște dintr-o lipsă de credință. Oamenii de astăzi poate nu neagă neapărat existența lui Dumnezeu, dar, pur și simplu, nu își iau propria viață — și, mai presus de toate, veșnicia — în serios.
V-am mai vorbit — și o voi face din nou și astăzi — despre o scrisoare pe care Dostoievski i-a trimis-o prietenului său Maikov, în care spunea: „Distrugeți nădejdea oamenilor în veșnicie, iar viețile lor se vor ofili”.
Priviți, numai, la viețile de astăzi: vieți ofilite, pline de conflicte, frământări și banalități — lipsite de orice scop. Ceea ce îi conferă omului frumusețe și putere, este tocmai speranța în viața veșnică. Căci această speranță îl îndeamnă pe om să ducă o viață duhovnicească. Cel care are o viață duhovnicească poate cultiva, de asemenea, o viață culturală și intelectuală. Astăzi, ne lipsesc acestea din urmă, tocmai pentru că lipsește viața duhovnicească. De-a lungul istoriei omenirii, întreaga cultură și toate scrierile au fost inspirate de templu — adică de viața duhovnicească.
Absența vieții duhovnicești duce la o profundă sărăcie spirituală. Iar în această sărăcie, lucrurile lipsite de valoare reală — lucruri trecătoare, pe care le avem astăzi, dar pe care mâine le vom lăsa în urmă — capătă o importanță anormală. Nu reușim să ne concentrăm asupra veșniciei, deși pilda de astăzi constituie un avertisment clar: fiecare dintre noi va înfrunta consecințele vieții pe care o duce.
Oamenii pot masca multe lucruri, dar, atunci când vine mutarea din această lume, toate măștile pică.
Sfântul Ioan Gură de Aur, în omilia sa despre această pildă, observă: „Viața pe care o vedem astăzi seamănă mult cu actorii de pe o scenă de teatru. Unul poate juca rolul unui rege, deși, în realitate, este un om foarte sărac. Altul poate juca rolul unui filozof, deși nici măcar nu a citit o singură carte de filozofie. În schimb, o persoană extrem de învățată poate juca rolul cuiva care nu știe nimic. La fel stau lucrurile și cu moartea: odată ce masca este îndepărtată, ni se descoperă adevărata noastră ființă”.
Iar bogatul — care, la vremea sa, se bucura probabil de multă prețuire, de vreme ce petrecea alături de prieteni, tovarăși și cunoscuți — nu a mai fost privit astfel după moarte; el a devenit un om osândit. Lazăr, în schimb — spre care nimeni nu binevoia nici măcar să privească — a ajuns, după trecerea sa din această viață, în sânul lui Avraam, adică în Rai. Totuși, Lazăr nu a intrat în Rai doar pentru că era sărac. Sfântul Ioan Gură de Aur explică faptul că el a ajuns în Rai pentru că îndurase totul cu răbdare, fără a cârti sau a-i critica pe ceilalți. Îndurarea oricărei forme de suferință, prin puterea Duhului Sfânt, sfințește omul.
Prin urmare, Evanghelia de astăzi are o însemnătate deosebită și ne vorbește fiecăruia dintre noi, căci ființa umană este, prin natura sa, una comunitară. Nu putem trăi doar pentru noi înșine. Încă din secolul al II-lea, Tertulian — unul dintre marii apologeți creștini din Roma — afirma: „Unus Christianus, nullus Christianus” (Un creștin care trăiește doar pentru sine nu este, de fapt, creștin). Prin însăși natura cu care am fost creați, suntem ființe comunitare. Aceasta înseamnă că purtăm o responsabilitate nu doar față de noi înșine și de propria noastră viață, ci și față de cei din jurul nostru. Căci fiecare om aflat în nevoie este un Lazăr. Iar ori de câte ori nu reușim să vedem acest lucru — alegând, în schimb, să rămânem indiferenți — săvârșim o ofensă împotriva lui Dumnezeu Însuși.
Fiecare ființă umană este creată după chipul lui Dumnezeu; de aceea, trebuie să ne străduim să oferim ajutorul nostru. Desigur, nu putem răspunde fiecărei solicitări – uneori oamenii pot cere lucruri mărunte – însă trebuie să ne concentrăm ajutorul asupra a ceea ce este cu adevărat important. Mai mult, „sărmanul Lazăr” nu reprezintă doar o referință la sărăcia fizică. Cineva poate fi bogat din punct de vedere material, dar sărac din punct de vedere spiritual. De fapt, unele dintre cele mai profunde forme de sărăcie se întâlnesc adesea chiar în cele mai bogate orașe. Acolo poți întâlni oameni care, la prima vedere, par strălucitori, împodobiți cu frumusețe și bogății, dar care, în interior, poartă o profundă sărăcie spirituală. Un om cu adevărat bogat este cel care nu are nevoie de multe; cel care găsește mulțumire chiar și în puțin. Dimpotrivă, cei care nu se pot mulțumi cu puțin rămân săraci spiritual, chiar dacă sunt miliardari.
Pilda pe care Domnul ne-o prezintă astăzi are o mare însemnătate pentru fiecare dintre noi, căci ne amintește că orice acțiune pe care o întreprindem în această viață are o consecință veșnică. Se povestește despre Sfântul Martin că, pe când era încă un catehumen, a întâlnit un om sărman care tremura de frig. Martin și-a luat mantia, a tăiat-o în două cu sabia și a folosit o jumătate pentru a-l îmbrăca pe acel om. În acea seară, a avut o viziune: Hristos i S-a arătat, însoțit de toți îngerii, purtând jumătatea de mantie pe care Martin o dăruise. Întorcându-Se către îngeri, Hristos a spus: „Priviți-l pe Martin – deși este încă catehumen, El M-a îmbrăcat cu această haină!”
Tot ceea ce facem în această viață va avea o consecință veșnică. Prin urmare, să luăm în serios parabola de astăzi – nu doar pentru a o înțelege, ci pentru a o trăi în viața noastră de zi cu zi. Ajutându-i pe ceilalți, ne ajutăm, de fapt, și mai mult pe noi înșine.
Același Sfânt pe care l-am citat acum un moment spune: „Ați făcut păcate? Fără îndoială, ați făcut. Doriți să le ispășiți? Atunci mergeți – căutați-i pe săraci, oriunde s-ar afla în întreaga lume; dați-le și mulțumiți-le pentru că au primit ceea ce le-ați oferit – pentru ca aceasta să vă fie socotită în Împărăția Cerurilor”. Astfel, suntem chemați nu numai să-i ajutăm pe săraci, ci și să le mulțumim. Căci cine era săracul care stătea la ușa bogatului? El a fost trimis de Dumnezeu – o expresie a dorinței și iubirii lui Dumnezeu de a-l salva și pe bogat, motiv pentru care l-a pus pe acel sărac înaintea lui. Totuși, bogatul a irosit această oportunitate, rămânând indiferent la suferința altora.
Să nu ratăm astfel de oportunități. Ori de câte ori îi întâlnim pe cei aflați în nevoie, să ne străduim să-i ajutăm. Fiecare faptă bună pe care o săvârșim aici ne va urma în lumea viitoare! Amin.
Catedrala „Învierea lui Hristos”
Duminica a V-a a lui Luca – Bogatul și Lazăr – Predică a Preafericitului Ioan, Arhiepiscop al Tiranei, Durresului și al întregii Albanii
***
Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, lucrarea de față a fost realizată în luna noiembrie 2026.
