Atunci când ne comparăm cu alții, căutăm mereu un fel de „confort”
Vă prezentăm, mai jos, traduerea unei predici integrale a Preafericitului Patriarh Sârb Porfirie, rostită pe 25 octombrie 2026, în timpul Sfintei Liturghii săvârșîte în Catedrala Sfântul Sava din Vracar.
"Frați și surori, iubiții mei, aș dori mai întâi să împărtășesc câteva cuvinte despre experiența mea recentă. Am fost plecat timp de două săptămâni, vizitându-ne poporul, Biserica noastră, frații și surorile noastre - fiii duhovnicești ai Sfântului Sava, fiii duhovnicești ai Sfintei Biserici Ortodoxe Sârbe, fiii neamului sârb. Am vizitat multe locuri și am săvârșit mai multe Liturghii [vezi ARHIVA LO]. Aproape în fiecare zi au avut loc numeroase evenimente, iar oricare dintre acestea ar fi fost suficient pentru a împlini așteptările cuiva care pornește în vizită la frații și surorile sale. Pe scurt, pot spune, în primul rând, că Biserica noastră din Australia ne transmite salutări - nouă, Bisericii sale de aici, din patrie. Iar în al doilea rând — și cel mai important — este experiența Bisericii: realitatea duhovnicească în care, în cadrul Bisericii, timpul și spațiul nu înseamnă nimic. Adică... faptul că cineva a trăit acum câteva decenii sau câteva secole, ori că va trăi după noi — și faptul că cineva locuiește aici, în America sau în Australia — nu împiedică existența unei experiențe a unității, a comuniunii și a apartenenței la același trup și la aceeași Biserică.
Această experiență este, desigur, o consecință — un dar — care devine posibilă oriunde există o singură credință sfântă, apostolică; iar pentru noi, sârbii, este vorba, în mod specific, de credința pe care Sfântul Sava a sădit-o ca pe o sămânță în poporul nostru. Așadar, slavă Domnului, chiar și în Australia — la fel ca în alte locuri în care trăiește poporul nostru — ori de câte ori oamenii se adună în jurul Bisericii lor, se reunesc pentru Sfânta Liturghie, se roagă împreună și mărturisesc o singură credință în Preasfânta Treime, poporul nostru devine una. Este, desigur, logic, normal, firesc și plăcut înaintea lui Dumnezeu ca fiecare să trăiască în libertatea lui Hristos. Aceasta înseamnă că fiecare persoană trebuie să-și înmulțească și să-și dezvolte talentele și darurile unice — ceea ce am putea numi trăsăturile sale distinctive — și să le ofere comunității ca pe un dar deosebit de la Dumnezeu, o amprentă personală unică. Tocmai prin aceste trăsături distinctive, fiecare individ are ocazia de a se oferi pe sine fraților și surorilor sale și, la rândul său, de a primi daruri de la aceștia; astfel, ceea ce este „al meu” sau „al tău” devine „al nostru” — bunul nostru comun.
Acest lucru este ilustrat de experiența din Australia, unde au existat multe încercări, neînțelegeri și chiar schisme — până în momentul în care fiecare a aprins în sine o credință fierbinte în Hristos și a început să-și examineze propria viață în fața Lui, în loc să se compare cu ceilalți. Căci, atunci când ne comparăm cu alții, găsim întotdeauna un fel de „confort” — între ghilimele — descoperind pe cineva care este, tot între ghilimele, „mai rău” decât noi. Dar aceasta este o direcție complet greșită; înseamnă a rata ținta. Este o abatere de la ceea ce dorește Dumnezeu de la noi. Dumnezeu vrea să ne comparăm nu cu alții, ci cu viziunea pe care El o are pentru noi — cu persoana care dorește El să devenim. Totuși, nu vom ajunge niciodată într-un punct în care să putem spune: „Iată sfârșitul; am realizat totul”. Dimpotrivă, cu cât creștem mai mult, cu atât realizăm că ne stă înainte încă atât de mult, și că drumul pe care l-am parcurs deja este, în realitate, nesemnificativ și mic. Și tocmai în aceasta constă bucuria vieții duhovnicești.
Astfel, în Australia, Biserica noastră trăiește în deplină vigoare; ea se bucură de sosirea noastră și — deși separată de noi prin distanțe uriașe, atât geografice, cât și temporale — rămâne una cu noi, unită printr-o singură credință, o singură nădejde și o singură iubire. Frații și surorile noastre din Australia fac parte din poporul nostru; Ei constituie o sursă de mângâiere pentru noi și servesc drept chemare — pe măsură ce ne îndreptăm către Domnul și trăim prin credință — de a ne îndrepta, de asemenea, unii către alții. În acest fel, rămânem un singur Trup al lui Hristos, o singură Biserică și un singur popor. Domnul, așa cum ilustrează pilda din Evanghelie, privește fiecare ființă omenească drept o ființă a Sa — ca pe propriul Său ogor — căci fiecare persoană este creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. În această pildă, Domnul Se înfățișează pe Sine ca Semănător — Cel Care împarte daruri și talente fiecărei persoane. El nu lasă pe nimeni fără acel dar esențial, cu o natură dublă: sămânța — germenele iubirii — care cuprinde atât iubirea față de El, Creatorul și Mântuitorul nostru, cât și iubirea față de aproapele. Iar în funcție de măsura în care aceste daruri — precum și toate celelalte daruri pe care le avem — sunt active în noi, ele vor aduce rezultate; vor rodi.
Am văzut că există diverse reacții față de ceea ce Domnul ne dăruiește. Unii primesc un dar, dar nu manifestă niciun interes față de acesta. Ei cred că este vorba doar despre propriile lor abilități sau talente — că acestea izvorăsc din ei înșiși — și Îl ignoră cu totul pe Dumnezeu, nesocotind orice comuniune cu El. Prin urmare, rămân sterpi, neroditori și lipsiți de orice rezultate sau roade duhovnicești. Aceștia sunt asemenea ogorului în care a fost semănată sămânța, dar care se află în afara drumului — pe marginea căii. În fapt, ei se exclud singuri din sfera harului lui Dumnezeu. Există apoi cei care primesc darul iubirii, precum și darul credinței — și totul funcționează așa cum se cuvine — însă, atunci când apar primele încercări (care pot lua forme diverse), ei dau înapoi, îndepărtându-se, de fapt, din sfera iubirii lui Dumnezeu — tărâmul în care este prezent harul Său.
Există, desigur, și cei care posedă darurile lui Dumnezeu — întocmai cum fiecare om are darurile sale unice, însă oamenii sunt adesea înclinați să se lase purtați de plăcerile acestei lumi – o tendință care îi împovărează cu multe griji. Drept urmare, credința lor devine șovăielnică; ea nu rodește la întreaga sa capacitate și nu le aduce o pace adevărată, autentică. Există, desigur, și aceia – și să dea Dumnezeu să fie cât mai mulți – care înțeleg că Domnul este începutul și sfârșitul, că totul stă în mâinile Sale și că toate depind de El. Cu răbdare și smerenie, ei îndură încercările; niciodată și cu niciun preț nu se îndepărtează de Dumnezeu. Nu Îl trădează pe El, nici Biserica Sa, nici credința lor și – în cele din urmă – nici pe ei înșiși. Aceștia sunt cei care, atunci când este voia lui Dumnezeu, aduc roade adevărate – roade care constau, mai presus de toate, în pace, bucurie, iubire, milostivire și bunătate. La aceasta ne cheamă Domnul: ca viețile noastre să fie ancorate în credința în El, iar această credință să servească drept criteriu și măsură pentru fiecare gând, fiecare cuvânt și fiecare faptă.
Aceasta înseamnă că, în orice moment și în orice loc, trebuie să ne cercetăm pe noi înșine – și doar pe noi înșine – în raport cu Hristos; adică în raport cu Cuvântul lui Dumnezeu, care este simplu și accesibil tuturor – atât minții, cât și inimii.
Să dea Domnul să ne numărăm printre cei descriși ca făcând parte din a patra categorie de oameni – să fim, pururi, un pământ roditor. Chiar și atunci când nu reușim prin forțe proprii sau nu știm cum să procedăm, să ne îndreptăm – cu smerenie și modestie, din adâncul sufletului – către Domnul, cu aceste cuvinte: 'Doamne, ajută! Doamne, miluiește! Doamne, ajută-mă să devin mai bun, pentru ca lucrurile să se îndrepte pentru noi toți; ajută-mă să devin mai bun, ca să le fie mai bine celor din jurul meu; ajută-mă să devin mai bun, ca să îi fie mai bine pentru poporul meu!'.
Să dea Domnul ca toate să ne fie spre bine – ceea ce înseamnă că noi înșine trebuie să fim buni, să devenim mai buni și să ne apropiem de El. Căci atunci ne vom îndrepta, cu siguranță și statornicie, unii către alții, apropiindu-ne tot mai mult, astfel încât să nu ne lepădăm niciodată unii de alții; și astfel, cu o singură inimă și un singur glas, să-L slăvim pe Dumnezeu – Unul în Treime: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – acum și pururea și în vecii vecilor. Amin".
-------------------------------
NOI FILE DE LETOPISEȚ - 24 octombrie 2026 - Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe
