Sfântul Cuvios Ioan Hozevitul, Episcopul Cezareei Palestinei
Zi de cinstire aparte: 28 octombrie

Sfântul Ioan Hozevitul (a nu se confunda cu Sfântul Ioan Iacob Hozevitul românul), Episcopul Cezareei din Palestina (587-596), a fost renumit pentru lupta sa împotriva ereziei eutihiene și, de asemenea, pentru darurile sale pline de har, de trezvie și pentru facerea de minuni.
S-a născut în orașul egiptean Teba și, în tinerețe, a petrecut mult timp cu unchiul său, un ascet, în pustia Tebaida.
Împăratul, care a aflat despre viața sfântă a Sfântului Ioan, a hotărât să-l facă Episcop al cetății Cezareea. Dar Sfântul, tânjind după singurătate, s-a retras în Pustia Hozeva (între Ierusalim și Ierihon) și a urmat acolo asceza, până la sfârșitul vieții sale pământești.
Ori de câte ori săvârșea Sfânta Liturghie, acesta vedea o lumină cerească în Sfântul Altar.
Din alte înregistrări istorice, aflăm amănunte în plus față de cele păstrate în sinaxar, reușind să alcătuim, recompunând, o imagine de ansamblu mai cuprinzătoare asupra Sfântului Ioan Hozevitul.
Sfântul Dimitrie al Rostovului ne spune că preacuviosul nostru Părinte Ioan Hozevitul era originar din orașul Teba din Egipt. În monahism a fost tuns de bunicul său și, urmâns sfatul acestui bătrân, a mers la locurile sfinte din Ierusalim. La întoarcerea de acolo, a petrecut câteva zile cu bătrânul și apoi s-a retras într-o strâmtorare între băi, unde a găsit o mică peșteră și a trăit acolo hrănindu-se doar cu rădăcini și ierburi. Când Dumnezeu a voit să slăvească pe plăcutul Său, a arătat acest lucru în următorul fel. În acele locuri trăia un mare postitor, pe nume Anania. Într-o zi i s-a adus fiul unui om, chinuit de un duh necurat. Anania nu l-a primit, dar, cu mare smerenie, i-a spus să meargă în interiorul țării și să caute pe Ioan Egipteanul, care îl poate vindeca pe tânăr. Când trimișii l-au găsit pe Ioan, i-au spus de ce veniseră. La început Sfântul Ioan a refuzat, dar, după o lungă rugăciune, a fost de acord să izgonească duhul necurat și s-a rugat lui Dumnezeu. Apoi, întorcându-se către duhul cel rău, i-a spus:
– În numele lui Iisus Hristos – nu eu, ci Anania îți poruncește, duh necurat, să ieși din acest tânăr. La cuvântul Sfântului, duhul necurat a ieșit din tânăr, iar acesta din urmă a devenit sănătos și tuturor le-a istorisit despre minunea săvârșită asupra lui.
Apoi, Sfântul Ioan a trebuit, împotriva voinței sale, să primească Episcopia în Cezareea, dar, neputând accepta slava și dorind să ducă o viață monahală, a părăsit Cezareea și s-a retras din nou în pustie, unde a rămas până la sfârșitul vieții sale. Dumnezeu și-a slăvit Sfântul cu minuni preaslăvite.
Fiul cel mic al unui om era chinuit de un duh necurat. Tatăl său l-a așezat într-un coș și, acoperindu-l deasupra cu iarbă, l-a dus la Ioan și l-a pus lângă peștera Sfântului. Când copilul a început să plângă, Sfântul s-a ridicat și a recunoscut imediat că în copil se cuibărise un duh necurat. Alungând duhul cel rău, Ioan l-a vindecat pe copil. Dar duhul alungat nu s-a liniștit și a început să se răzbune pe ascet, luând chip de om. Întâmpinându-l pe Sfânt dintr-o prăpastie de pe mal, duhul s-a aruncat la picioarele lui, ca și cum ar căuta binecuvântarea sa.
Robul lui Dumnezeu, văzând întâmplător fața lui, s-a mirat, iar duhul, apucându-l pe Sfânt de picioare, l-a azvârlit în jos, spre mal; Sfântul a căzut în mare viteză, dar, prin harul lui Dumnezeu, a rămas nevătămat, astfel încât ucigașul de oameni nu a reușit nimic.
Apoi, duhul rău l-a dat pe robul lui Dumnezeu în mâinile unui tâlhar, care l-a bătut pe Sfânt, i-a smuls hainele și i-a ars chiar și coliba. Sfântul, răbdător, a îndurat toate acestea și doar își spunea în sinea lui:
– O, Doamne Atotputernic! Îți mulțumesc dacă aceasta Îți este pe plac.
Atunci, după voia Celui Preaînalt, tâlharul a fost prins și a murit cu moarte rușinoasă, iar robul lui Dumnezeu și-a găsit liniștea pentru o vreme. Dar vicleanul nu a încetat, totuși, lupta cu binecuvântatul lui Dumnezeu. Când Sfântul a plecat, odată, să viziteze frații, o femeie l-a întâmpinat pe drum și a căzut la picioarele lui, rugându-l să intre în casa ei și să o sfințească cu rugăciunea și binecuvântarea sa. Sfântul a fost mișcat de rugămințile ei și a intrat. Atunci, desfrânata vicleană a închis ușile și, fiind complet dezbrăcată, făcea tot felul de mizerii doar ca să pângărească pe cel neprihănit. Dar bărbatul ferm a rămas neclintit împotriva meșteșugului diavolesc și, împingând-o, a ieșit nevătămat.
Fericitul Ioan, auzind de un anumit aspru postitor Marcian, despre care zvonul se răspândea pretutindeni, a dorit să-l vadă; numai că, de ceva vreme, Sfântul Ioan, pentru a evita orice ispită, hotărâse să nu părăsească chilia sa în niciun caz și, în acest scop, se legase singur și și considera aceste legături de nezdruncinat. Și iată că Îngerul Domnului l-a ridicat pe Marcian din chilie și brusc l-a așezat în fața Fericitului Ioan. S-au salutat și s-au bucurat de o conversație duhovnicească. Apoi, Marcian a fost luat din nou de Înger și s-a făcut nevăzut.
Sfântul Ioan a izgonit duhuri rele din mulți oameni, vindeca boli cumplite, făcea să curgă izvoare de apă, prin rugăciune, cobora ploaia din cer și săvârșea multe alte minuni prin puterea lui Dumnezeu și, la adânci bătrâneți, și-a dat liniștit sufletul său sfânt lui Dumnezeu.
NOTĂ: Preacuviosul Ioan a primit apelativul de 'Hozevitul', de fapt, de la Lavra Huzin, în care a petrecut cea mai mare parte a vieții sale monahale. Această lavră se afla în deșertul Huziev sau Hozeva, între Ierusalim și Ierihon, spre dreapta de drumul mare și nu departe de coborârea în valea joasă a Iordanului. Lavra aceasta era situată într-o zonă sălbatică. Bisericuțele și chiliile călugărilor se aflau în adâncul râpei și, atârnând la înălțimea de 100 de metri, părea că sunt lipite de stâncile din piatră.
Lavra Huziv a apărut în secolul al V-lea. Numele primului ei întemeietor nu se cunoaște. Perioada deosebită de înflorire a Lavrei Huziv a fost în secolele VI, VII și VIII, când ajungea să fie cunoscută mai ales pentru asprimea vieții călugărilor săi. Această Lavră exista încă în secolul al XII-lea. Despre soarta ei ulterioară nu se mai cunoaște nimic.
Cu toate acestea, surse din Biserică ne spun că, în prezent, această mânăstire este reînființată: deja trăiesc câțiva călugări acolo. Dimitrie Ivanovici Protopopov, medic și profesor la Universitatea Kazan (1799-1857), istorisește într-o înregistrare despre Sfântul Ioan Hozevitul, de asemenea:
Pr. Ioan s-a născut în Fiva, în Susul Egiptului. A devenit un ascet încă din primii ani ai tinereții. Mai întâi, Cuviosul s-a nevoit în pustia Fiva, unde trăia atunci bunicul său. Acolo, Ioan a primit primele lecții despre viața ascetică. Ghidat de un puternic sentiment religios, Sfântul Ioan a plecat apoi, cu binecuvântarea bunicului său, în Palestina pentru a se închina la locurile sfinte. La întoarcerea de acolo, tânărul nevoitor s-a așezat din nou lângă bunicul său. După ce a trăit ceva timp cu el, Sfântul Ioan s-a retras în interiorul pustiei, viețuind în mijlocul naturii sălbatice, hrănindu-se cu rădăcini și ierburi.
Ghidat de glasul său interior, Cuviosul a plecat din nou în Palestina. Acolo s-a stabilit în Lavra Huziv și a început să ducă o viață aspră într-o crăpătură a stâncii sălbatice. Curând, viața sa evlavioasă, plină de grele nevoințe monahale, a devenit cunoscută. În acele locuri trăia și nevoitorul Anania, mare postitor.
În perioada domniei lui Justin I, Sfântul Ioan a fost scos din pustie și, împotriva voinței sale, numit Arhiepiscop al Cezareei. Această slujire a ținut-o, pentru o perioadă, și în timpul lui Iustinian I. Dar viața liniștită și retrasă a pustiei îl atrăgea pe Ioan, și a părăsit slujirea din Cezareea pentru a se retrage din nou în pustie. Aici a stat până la sfârșitul vieții sale. Dumnezeu l-a proslăvit pe Sfântul său ascet cu minuni preamărite. Evagrie povestește că soția unui oarecare Arțelia și-a scos un ochi; dar Ioan, auzind despre asta și venind, a poruncit ca ochiul căzut să fie pus la locul său și acoperit cu un burete, iar ochiul s-a vindecat. Această minune i-a fost dezvăluită soțului Arțeliei, de către ascetul Zosima, la care se afla în acel timp.
Ioan Moșu povestește că cineva trimis după prescuri din pustia Huziv către Ierihon, pe drum, le-a săvârșit o parte din sfințirea cea după rânduială. În timpul Sfintei Liturghii, Ioan, pe când era încă preot, văzând că Duhul Sfânt nu se pogora peste Sfintele Daruri, s-a întristat și, aflând de la un înger că prescura fusese deja sfințită pe drum, a hotărât ca nimeni dintre cei nehirotoniți să nu mai rostească din cuvintele de sfințire după lui bunul plac.
Dimitrie Ivanovici Protopopov ne mai spune că nu se știe exact în ce an s-a mutat la Domnul Sfântul Ioan, dar este sigur că înainte de anul 536.
Găsim, totodată, informații despre Sfântul Ioan Hozevitul și într-o traducere în limba greacă a unui text privind „Viața și minunile...” Originalul său se găsește în manuscrise din secolele al XI-lea, al XII-lea și al XIII-lea.
În Biblioteca Patriarhală a Ierusalimului există, de asemenea, o traducere făcută după Mineiul grecesc, cu unele diferențe textuale. Din aceste surse, extragem câteva date:
1. Sfântul nostru Părinte Ioan venea din Teba egipteană și era fiul unor părinți bogați și nobili. Când a primit chipul monahal îngeresc de la bunicul său, l-a părăsit pe bătrân și a mers în locurile sfinte ale Ierusalimului. Și a ieșit din comuniunea cu Biserica universală, pentru că respingea Sfântul Sinod al IV-lea Ecumenic de la Calcedon. Dorind să cinstească locurile sfinte, îi apare într-o vedenie cum se străduit și se tot străduia să intre și să cinstească Sfânta Cruce, dar nu găsea ușa. Când s-a întristat cu totul pentru aceasta, a auzit un glas care îi spunea că cei care nu sunt în unitate cu Biserica universală nu sunt vrednici să se închine Sfintei Cruci. Și când s-a trezit, s-a întors la Biserica universală și s-a unit cu ea.
După aceasta, întorcându-se la bunicul său și făcându-l foarte fericit pe bătrân, a părăsit mânăstirea. Și după ce a găsit o mică peșteră într-un loc stâncos și inaccesibil numit Hoziva, s-a instalat în ea și mânca lăstarii copacilor pe care îi găsise acolo. Iar pentru nevoința trupului și înălțimea virtuții, a săvârșit multe minuni și s-a făcut starețul multor călugări, învățându-i să-l urmeze în viața evlavioasă, iar în acest loc al pustiei s-a odihnit fericit.
2. Dumnezeu, vrând să slăvească pe acest Sfânt, l-a descoperit astfel. În acele locuri s-a stabilit un ascet, mare și celebru, pe nume Anania. I-au adus acestui mare om pe fiul unui bogat care suferea de un duh necurat. Cu toate acestea, Sfântul nu l-a primit. Dar, din marea sa smerenie, i-a îndemnat să meargă mai adânc în deșert și să-l caute pe Ioan egipteanul. Când trimișii l-au găsit în sfârșit pe cel pe care îl căutau și au descoperit motivul pentru care veniseră, la început el nu a fost de acord să se roage. Cu toate acestea, din moment ce a fost forțat, s-a rugat. Și întorcându-se, îi spune duhului rău: „În numele lui Iisus Hristos, duhule necurat, nu eu, ci robul lui Dumnezeu Anania, îți poruncește să ieși din băiat”. Când duhul necurat a auzit aceasta de la Sfânt, a ieșit și băiatul s-a făcut sănătos.
3. Când această minune uimitoare l-a făcut celebru pe Sfânt, el a fost convins împotriva voinței sale să accepte hirotonirea ca Episcop al Cezareei. Cu toate acestea, când a văzut că nu poate duce o viață tăcută și liniștită, a părăsit Cezareea și s-a întors din nou în deșert.
4. Dar nici acolo comoara nu a rămas necunoscută. Pentru că un țăran, care avea un copil foarte mic, care suferea și el de un duh necurat, l-a pus într-un coș și, acoperind coșul cu verdeață, l-a așezat lângă ușa Sfântului și a fugit de acolo. Când copilul a început să plângă, Sfântul s-a ridicat și, văzându-l, a recunoscut duhul necurat care se mutase în el. Iar când duhul a fost dat afară, copilul s-a vindecat.
5. Cu toate acestea, demonul izgonit nu s-a liniștit, ci, luând chip de bărbat și găsind pe Sfânt într-un loc stâncos și inaccesibil, a căzut la picioarele lui, cerând parcă o binecuvântare. Și astfel, de vreme ce slujitorul lui Dumnezeu a fost uimit de apariția lui bruscă, picioarele i s-au împiedicat și a căzut cu capul înainte în adâncul defileului. Dar ucigașul nu s-a bucurat de asta, pentru că Sfântul, cu ajutorul lui Dumnezeu, a rămas nevătămat.
6. După aceasta, l-a predat pe slujitorul lui Dumnezeu unui tâlhar ucigaș, care odată a bătut pe Sfânt și odată a furat hainele pe care le purta, iar tiranul i-a dat foc colibei. Îndurând aceasta, Sfântul și-a spus doar în sinea lui: „Doamne, dacă-Ți este plăcut, Îți mulțumesc”. Domnul l-a auzit din cer. Și când tâlharul a fost prins de prinț, și-a dat sufletul unei morți rele. Și astfel slujitorul lui Dumnezeu a găsit mare pace.
7. Dar din nou cel rău nu a încetat să întindă capcane Sfântului. Pentru că, odată când Sfântul trecea într-un anumit loc să se uite la anumiți frați, o femeie l-a întâlnit singură la o trecere și, căzând la picioarele lui, i-a cerut să se îndure să intre în casa în care locuia, pentru a avea parte de sfințire prin intrarea lui. Când Sfântul, cedând insitențelor, a intrat, desfrânata cea fără de lege și necurată, închizând ușa, s-a dezvelit cu totul. Și ea a făcut tot ceea ce nu se cuvine să vorbim, ticălos și nerușinat, dorind să păteze pe cel nepătat. Dar acest Sfânt, aspru și neclintit, după ce a învins și a respins arma celui rău, a ieșit nevătămat.
8. Acest Fericit Ioan, auzind despre un ascet Marcian, despre care toţi vorbeau, a vrut să-l vadă. Cu toate acestea, din moment ce făcuse anterior un jurământ de a nu părăsi peștera, chiar dacă ar apărea o oarecare necesitate, nu a putut încălca această legătură cu care se legase. [În latină, în textul vieții sale, ascetul și-a legat fizic picioarele cu legături (pedicus vinculis / AS, oct. XII. P. 592F-593A)] Dar ce minune uimitoare a fost săvârșită acolo de Pronia lui Dumnezeu Care vede totul?
Îngerul Domnului l-a scos pe Marcian din chilie și, ridicându-l în văzduh, l-a adus fără zgomot în peștera Fericitului Ioan. Când s-au întâlnit, s-au îmbrățișat și s-au săturat de discuția duhovnicească între ei, Fericitul Ioan a adăugat un cuvânt de mulțumire, spunând: „Slavă lui Dumnezeu, Care mi-a dat să-l văd pe mult-doritul Marcian al meu”. Și, deodată, purtat de înger, Marcian a dispărut din ochii Fericitului Ioan. Această minune l-a cufundat pe sfânt în diverse gânduri și a rămas în îndoială. Și având un război de gânduri, a disprețuit jurământul și, părăsind chilia, a mers la chilia lui Marcian. Pentru că ceea ce se întâmplase i se păruse o vedenie. Când a ajuns și l-a auzit pe Sfântul Marcian strigându-l pe nume, iar Fericitul Ioan a recunoscut bine chipul venirii sale, inima i s-a bucurat. Și, odată ce s-au îmbrățișat din nou și au adus slavă și mulțumire lui Dumnezeu, el s-a întors din nou la chilia sa. [În ce îl privește pe ascetul Marcian, descoperim că este vorba despre Sfântul Marcian din Cirene, un ascet din secolul al IV-lea, †388, care s-a nevoit în deșert în apropiere de Cirus, nu departe de Antiohia. Viața lui apare cuprinsă în „Istoria iubitorilor de Dumnezeu” de Teodoret din Cir (PG 82, 1455–1458)].
9. De ce să vorbim prea mult? Acest Sfânt a alungat mulți demoni de la oameni și a vindecat boli de nevindecat. Apa a fost forțată să curgă, în diferite locuri. Ploaia din cer a coborât adesea, datorită rugăciunii lui. Și Dumnezeu a făcut multe minuni prin acest Sfânt. Și după aceea, la bătrânețe, și-a dat cu pace sufletul cinstit în mâinile lui Dumnezeu.
În unele calendare grecești și sinaxare se sărbătorește pomenirea Sfântului Ioan Hozevitul doar ca fiind "Cuviosul" care după revenirea la Biserica Ortodoxă s-a retras în Mânăstirea Hozeva și a rămas acolo până la mutarea sa la Domnul. Această variantă a vieții sale se regăsește și în cel mai vechi calendar care conține sărbătoarea Sfântului – „Menologiul” lui Vasile, de la sfârșitul secolului al X-lea. Sărbătorirea Sfântului Ioan ca simplu monah este păstrată în unele Mineie pentru ziua de 28 octombrie, alături de sărbătorirea lui ca Episcop (ulterior) pe 3 octombrie, deși și în „Livada Duhovnicească" (Limonariu) (25), și la Chiril Schifopolschi în „Viața Sfântului Sava cel Sfințit” (Kyrillos 1929. P. 162.24; traducere rusă: PP. Vol. 2. P. 99) se menționează despre Episcopatul Sfântului Ioan, vezi: De S. Ioan Hozevitul (Joanne Chuzibita), Conf. Pont. Caesarea in Palestina // AS, Oct. XII. P. 577–592.
***
Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, lucrarea de față a fost realizată în luna noiembrie 2026.
