Un mărturisitor al fericirii veşnice în vremuri nefericite
– Douăzeci de ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia –
Luni, 30 martie 2009, se împlinesc douăzeci de ani de la trecerea la cele veşnice a monahului Nicolae Steinhardt de la mănăstirea Sfânta Ana – Rohia, personalitate marcantă a culturii, credinţei şi spiritualităţii româneşti a secolului al XX-lea.
Născut la 29 iulie 1912, în localitatea Pantelimon de lângă Bucureşti, în familia de origine evreiască a arhitectului Oscar Steinhardt, tânărul Nicu-Aurelian a urmat cursurile liceului „Spiru Haret” din Bucureşti, între colegii săi numărându-se Constantin Noica, Mircea Eliade, Alexandru Paleologu si Dinu Pillat. În anul 1929 îşi ia bacalaureatul, apoi licenţa în Drept şi Litere la Universitatea din Bucureşti (1934), iar în anul 1936 primeşte titlul de doctor în Drept Constituţional cu lucrarea Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit, publicată în acelaşi an.
În anul 1939 începe să lucreze ca redactor la Revista Fundaţiilor Regale şi s-a remarcat printr-o intensă activitate publicistică şi critică, colaborând la publicaţiile Libertatea, Universul Literar, Victoria, Tribuna Poporului etc. După instaurarea regimului comunist, a început să fie persecutat alături de pleiada intelectualităţii româneşti interbelice. În anul 1958 a fost arestat împreună cu filosoful Constantin Noica şi grupul de prieteni din care mai făceau parte Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Păstorel Teodoreanu, Mihai Rădulescu etc. A fost condamnat la treisprezece ani de muncă silnică sub acuzaţia de “crimă de uneltire contra ordinii sociale” şi a suferit în închisorile de la Jilava, Gherla şi Aiud. Aşa cum mărturiseşte în lucrarea Primejdia mărturisirii, în timpul perioadei de detenţie a luat decizia de a se converti la creştinism şi a se boteza. La 15 martie 1960, la Jilava, scriitorul si criticul literar Nicolae Steinhardt primeşte Taina Sfântului Botez de la ieromonahul Mina Dobzeu. După acest eveniment deosebit din viaţa sa, a scris lucrarea sa de referinţă Jurnalul fericirii care reprezintă, potrivit propriei sale mărturii, testamentul său literar. În urma graţierii generale a deţinuţilor politici (august 1964), Nicolae Steinhardt a fost eliberat din închisoare.
La data de 16 august 1980 a fost tuns în monahism la mănăstirea Sfânta Ana – Rohia de către vrednicul de pomenire Arhiepiscopul Teofil Herineanu al Clujului şi Preasfinţitul Părinte Iustinian Chira, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului. Ca monah, părintele Nicoale s-a remarcat prin organizarea bibliotecii mănăstirii – care număra peste 23.000 de volume – şi printr-o intensă activitate pastoral-misionară, predicile rostite de la amvon fiind publicate în volumul postum sub titlul Dăruind vei dobândi.
La 24 martie 1989, presimţindu-şi sfârşitul, scrie prietenului şi constantului său redactor Virgil Bulat, să vegheze asupra tipăririi postume a volumului Monologul polifonic (care va fi publicat la Ed. Dacia în 1991 şi în 2002). Scrisoarea mai preciza textual şi ferm: „Mănăstirea îmi este moştenitoare”. A trecut la Domnul în ziua prăznuirii Sfântului Ioan Scărarul, 30 martie 1989.
Dintre volumele publicate în timpul vieţii menţionăm: Geo Bogza – Un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului (1982), Critică la persoana întâi (1983), Escale în timp şi spaţiu (1987) şi Prin alţii spre sine (1988), iar după trecerea sa la cele veşnice au apărut: Jurnalul fericirii (1991), Monologul polifonic (1991), Nicolae Steinhardt. Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări incomode adresate de Zaharia Sângiorzan (1992 şi 1998), Drumul către iubiri (1999).
Obştea monahală a mănăstirii Rohia în frunte cu Preasfinţitul Părinte Iustin Sigheteanul, Arhiereu vicar al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului, a iniţiat tipărirea Integralei Steinhardt (peste 20 de volume) din care până în prezent au apărut primele cinci volume.
Părintele Nicolae Delarohia – aşa cum a semnat scrierile sale după ce a intrat în monahism – rămâne în conştiinţa Neamului şi Ortodoxiei româneşti drept model pentru blândeţea, erudiţia, nobleţea, entuziasmul, curajul şi bucuria mărturisirii, credinţa echilibrată, dragostea faţă de semeni şi intensa lui trăire spirituală.
BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE
