Sfântul Ilarion, Mitropolitul Kievului

Sfântul Ilarion, Mitropolitul Kievului, a trăit în vremea Marelui Prinț Iaroslav cel Înțelept (†1054), fiul Sfântului Vladimir. În istoria Bisericii Ortodoxe Ruse, el este cunoscut drept primul rus instalat ca Mitropolit de către un sobor de Episcopi ruși. Până la acea vreme, Biserica Rusă fusese o Mitropolie aflată sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol. Primii Mitropoliți ai Rusiei au fost greci, fiind numiți de către Constantinopol.

Sfântul Ilarion, preot în așezarea princiară Berestovo, de lângă Kiev, a fost duhovnicul și apropiatul Prințului Iaroslav. Sfântul Nestor Cronicarul relatează:

„Cneazul Iaroslav, iubitor de Dumnezeu, îndrăgea Berestovo; acolo a zidit Biserica 'Sfinții Apostoli' și a cinstit mulți preoți. Printre aceștia se afla preotul Ilarion, un om plin de virtuți, învățat și iubitor de postire. El mergea de la Berestovo spre Nipru — în locul unde se află astăzi vechea Mânăstire a Peșterilor din Kiev — și se ruga în desimea pădurii. Săpându-și o peșteră nu prea adâncă, de peste patru metri, el săvârșea Slujba Ceasurilor și se ruga lui Dumnezeu în singurătate...”

Sfântul Ilarion, după cum o dovedesc scrierile sale, nu a fost doar un „om al cărților”, ci a fost înzestrat cu mari daruri duhovnicești și cu o profundă cunoaștere teologică. El și-a dedicat toate eforturile slujirii Bisericii Ruse. La mutarea la Domnul a Mitropolitului Teopempt, Rusia se afla în stare de război cu Bizanțul. Printr-o hotărâre a Soborului Ierarhilor ruși, s-a decis înființarea unei Mitropolii la Kiev, care să nu fie subordonată Constantinopolului.

Sfântul Ilarion era cunoscut în rândul clerului rus, pentru viața sa duhovnicească înaltă și pentru darul predicării. Anterior acestui moment, el a rostit un elogiu închinat Sfântului Prinț Vladimir, în Biserica "Zeciuiala" din Kiev, prin celebra sa lucrare „Cuvânt despre Lege și Har”; în aceasta, el a oferit o explicație teologică a locului pe care Biserica Rusă îl ocupă în istoria iconomiei dumnezeiești a Mântuirii.

Cercetând însemnările istorice ale vremii, aflăm că numirea Sfântului Ilarion în fruntea Bisericii a întâmpinat o opoziție fermă din partea lui Luca Jidiata, Episcopul Novgorodului (1035–1060). Jidiata s-a opus în mod deschis, probabil pentru că numirea Mitropolitului Kievului era o prerogativă a Patriarhului de Constantinopol, ceea ce însemna că numirea lui Ilarion era necanonică. Din cauza acestei opoziții, Luca a fost ținut închis în Mânăstirea Peșterilor din Kiev timp de trei ani, până la moartea sa; ulterior, rămășițele sale au fost duse înapoi la Novgorod și înmormântate în Catedrala „Sfânta Sofia” de acolo.

Alegerea făcută de Ierarhii din cadrul Sinodului a fost pe placul lui Iaroslav cel Înțelept. Sfântul Ilarion a fost instalat ca Mitropolit, în Catedrala „Sfânta Înțelepciune” (Sfânta Sofia) în anul 1051, fiind ulterior confirmat de Patriarhul Constantinopolului. El nu a deținut mult timp Scaunul de Întâistătător al Bisericii Ruse. Cronica nu menționează anul mutării sale la Domnul; totuși, Sfântul nu a fost de față la trecerea la cele veșnice a Prințului Iaroslav cel Înțelept (20 februarie 1054), iar în anul 1055 un nou Mitropolit ajungea deja la Kiev. Prin urmare, este evident că Sfântul Ilarion a trecut la Domnul în anul 1053.

Moștenirea sa duhovnicească dăinuie în Biserica Rusă, în special printr-o lucrare de referință a literaturii bisericești ruse: „Cuvânt despre Lege și Har”. Conținutul acesteia este profund și are multiple fațete. În centrul „Cuvântului” se află învățătura despre mântuire și har. De asemenea, o atenție deosebită este acordată chestiunii superiorității creștinismului față de iudaism – o temă esențială în acea epocă, în Rusia Kieveană. Evreii încercaseră să-l convingă pe Sfântul Vladimir să treacă la credința lor, iar Sfântul Teodosie din Lavra Peșterilor din Kiev (3 mai) a mers în „cartierul evreiesc” din Kiev pentru a propovădui pe Hristos Cel Răstignit.

Se știe, de asemenea, că evreii au încercat să-l atragă la iudaism pe Sfântul ierarh Nichita Zăvorâtul, pe vremea când acesta era încă monah la Mânăstirea Peșterilor din Kiev (1088) – fapt relatat de Sfântul Simon în "Patericul Lavrei Peșterilor din Kiev". Acest lucru explică atenția pe care Sfântul Ilarion o acordă temei „Despre Legea dată lui Moise și despre harul și adevărul care au venit prin Iisus Hristos”.

În cele din urmă, a treia temă – care a constituit și prilejul rostirii acestui „Cuvânt” – este preamărirea activității apostolice a Sfântului Prinț Vladimir. În experiența duhovnicească a Bisericii, ordinea firii, ordinea harului și viitoarea Împărăție a Slavei sunt percepute ca fiind inseparabil legate între ele. Legea nu este altceva decât premergătoarea și slujitoarea harului și a adevărului. Adevărul și harul nu sunt altceva decât slujitori ai veacului viitor și ai vieții adevărate. Sfântul Ilarion învață, astfel, despre superioritatea Bisericii: „Moise și profeții au vestit venirea lui Hristos, în vreme ce Hristos și Apostolii Săi au mărturisit despre Înviere și despre veacul viitor”.

Sfântul explică faptul că, din momentul în care Mântuitorul a venit în lume, Vechiul Legământ al omului cu Dumnezeu a încetat să mai fie în vigoare. Pentru a ilustra simbolurile teologice ale Vechiului și Noului Legământ, Sfântul folosește imagini preluate de la Sfântul Apostol Pavel (Galateni 4, 22-31), referitoare la cele două soții ale lui Avraam: Sara, cea liberă, și Agar, roaba. „Agar a fost alungată — fiind roabă — împreună cu fiul ei, Ismael; iar Isaac, fiul celei libere, a devenit moștenitorul lui Avraam. Tot astfel, iudeii au fost alungați și risipiți prin lume, în timp ce fiii harului — creștinii — au devenit moștenitori ai lui Dumnezeu-Tatăl. Așa cum lumina lunii pălește la strălucirea soarelui, tot astfel și Legea pălește la strălucirea harului. Frigul nopții dispare atunci când căldura soarelui încălzește pământul, iar omenirea nu mai este stă aplecată sub povara Legii, ci umblă liber în har”.

Bucuria lui Hristos îl umple pe Sfântul predicator atunci când vorbește despre intrarea Rusiei sale natale în rândul popoarelor creștine. „Harul lui Hristos a umplut tot pământul”, și în mod deosebit popoarele pline de o vitalitate tinerească, printre care se numără și poporul rus. „Se cuvine ca harul și adevărul să strălucească în popoare noi. Ele nu toarnă — după cuvintele Domnului — vin nou (adică învățătura harului) în burdufuri vechi (referindu-se la iudei), ci pun noua învățătură în burdufuri noi, adică în popoare noi”. Astfel, credința „s-a răspândit pe tot pământul și a ajuns la neamul nostru rusesc. Iată că acum și noi, împreună cu toți creștinii, preamărim Preasfânta Treime, în vreme ce iudeii tac. Păgânii sunt primiți, pe când iudeii sunt lepădați”.

Acum, rușii ortodocși „nu mai sunt numiți idolatri, ci creștini. Nu mai înălțăm temple păgâne, ci biserici ale lui Hristos. Nu mai aducem jertfe demonilor (Mucenicii varegi, 12 iulie), ci Hristos a fost jertfit pentru noi, ca ofrandă adusă lui Dumnezeu-Tatăl. Dumnezeul Cel Binecuvântat a avut milă de toate ținuturile și nu ne-a disprețuit pe noi, căci a dorit, de asemenea, să ne mântuiască și să ne aducă la cunoașterea adevărului”.

Marea lucrare apostolică de luminare a Ținutului Rusesc a fost săvârșită de Sfântul Prinț Vladimir (15 iulie) — „asemenea Sfântului Constantin” — care „a poruncit, în tot ținutul său, ca oamenii să fie botezați în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Cu glas limpede și puternic, el a dat de știre tuturor, în toate cetățile, să preamărească Preasfânta Treime și să devină creștini — cei mici și cei mari, robi și liberi, tineri și bătrâni, bogați și săraci”.

Sfântul Ilarion vorbește cu mândrie despre patria sa: „Sfântul Vladimir nu a cârmuit un ținut neînsemnat sau ignorant, ci Rusia — o țară cunoscută și pomenită până la marginile pământului”.

„Cuvânt despre Lege și Har” a fost prima lucrare din vremea sa, în Biserica Rusă, în care Sfântul Botezător al Rusiei este aclamat ca fiind fericit în rândul celor întocmai cu Apostolii. „Bucură-te, între cârmuitori, o, Apostole, nu pentru că ai înviat trupuri moarte, ci pentru că ai înviat sufletele noastre amorțite; căci prin tine am fost aduși la viață în Dumnezeu și am ajuns să cunoaștem viața în Hristos”. Acesta este conținutul acestui remarcabil monument al vechii teologii ruse. Printre alte lucrări ale Sfântului Ilarion se numără „Mărturisirea” sa episcopală, care a devenit modelul pentru jurământul fiecărui Episcop în Biserica Rusă. De obicei, manuscriselor „Cuvântul despre Lege și Har” le este anexată „Rugăciunea Sfântului Ilarion”.

Această lucrare a Sfântului are, de asemenea, o istorie îndelungată în cadrul tradiției Bisericii sale de obârșie. În anul 1555, în timpul călătoriei sale către nou-înființata Eparhie de Kazan, Sfântul Gurie cerea să-i fie citită rugăciunea – „Lucrare a Mitropolitului Ilarion Rusul” – atât la Moscova, cât și în celelalte orașe prin care urma să treacă.

Sfântul Ilarion a fost înmormântat în peșterile din Kiev. În titlurile lucrărilor sale, în manuscrisele literaturii sfinte și în listele cu Sfinți Ierarhi, Sfântul Ilarion este numit întotdeauna Sfânt și descris ca făcător de minuni. Faptul că este cinstit ca Sfânt în textele liturgice, este dovedit de slujbele închinate Părinților din Peșterile de la Kiev. Atât în ​​slujba Soborului Părinților din Peșterile Apropiate (28 septembrie), cât și în slujba Tuturor Sfinților din Peșterile din Kiev (în A Doua Duminică a Postului Mare), Sfântul Ilarion este numărat printre Sfinții Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Ruse.

În sursele istorice, cu toate acestea, s-au păstrat puține detalii despre viața Sfântului Ilarion. Potrivit "Cronicii vremurilor de demult" ("Povest’ vremenih let"), Sfântul Ilarion a slujit, într-adevăr, ca preot ('prezbiter') la Biserica "Sfinții Apostoli" din satul Berestovo, de lângă Kiev – reședința suburbană a prinților kieveni. Este foarte probabil ca el să fi fost duhovnicul Prințiului kievean, Sfântul Iaroslav (Gheorghe) Vladimirovici cel Înțelept (care a domnit între anii 1016–1018 și 1019–1054). O notă autobiografică a Sfântului Ilarion indică faptul că acesta a fost ieromonah (a se vedea mai jos). Conform relatării din cronică despre începuturile Mânăstirii Peșterilor din Kiev, Sfântul Ilarion se retrăgea adesea de la Berestovo, pe un deal împădurit – locul viitoarei mânăstiri (partea sa „originală” sau „veche”). Acolo, el a săpat o „peșteră mică, adâncă de doi stânjeni”, unde „cânta Ceasurile [liturgice] și se ruga lui Dumnezeu în ascuns” (*PSRL*, vol. 1, col. 156).

Mai târziu, Cuviosul Antonie de la Peșterile din Kiev, întorcându-se în Rusia Kieveană, din Muntele Athos, s-a așezat în același loc, unde a săpat, la rândul său, o peșteră.

Având în vedere că scrierile Sfântului Ilarion dovedesc cunoașterea limbii grecești, o educație teologică solidă și o stăpânire magistrală a tehnicilor retorice, unii cercetători au sugerat că acesta și-ar fi putut primi educația în Bizanț. L. Müller a avansat ipoteza că Sfântul Ilarion și-a însușit experiența vieții monahale eremitice (de pustie) în Muntele Athos. Mai târziu, în timpul unei vizite în Franța ca parte a unei solii rusești, între anii 1048 și 1051 — misiune legată de căsătoria Regelui Henric I cu Prințesa Ana Iaroslavna — el a luat contact cu practicile liturgice latine (Müller 2000, pp. 94–96).

Descris drept un „om virtuos, învățat în ale cărților și ascet”, Sfântul Ilarion a fost hirotonit Mitropolit al Kievului în 1051/1052 (cel târziu la 1 martie 1052), la inițiativa Prințului Iaroslav Vladimirovici („Iaroslav l-a numit pe rusul Ilarion Mitropolit în [biserica] Sfânta Sofia, după ce a adunat Episcopii” — PSRL, vol. 1, col. 155), devenind astfel primul rus care a ocupat Scaunul Mitropolitan de la Kiev. Într-un manuscris care conține scrierile Ierarhului (Muzeul Istoric de Stat, manuscrisul sinodal nr. 591, datând din ultima treime a secolului al XV-lea), o notă de pe fila 203 — redactată chiar de Sfântul Ilarion — precizează: „Prin mila Dumnezeului Iubitor de oameni, eu, monahul și preotul Ilarion, am fost — prin voia Sa și prin mâinile unor Episcopi evlavioși — hirotonit și întronizat în marele și ocrotitul de Dumnezeu oraș Kiev, pentru a sluji acolo ca Mitropolit, păstor și învățător. Aceasta s-a întâmplat în anul 6559 [1051/1052], în timpul domniei evlaviosului kagan Iaroslav, fiul lui Vladimir. Amin.” Denumirea cneazului kievean drept „kagan” — un termen caracteristic surselor scrise din secolul al XI-lea — atestă vechimea acestui text.

FOTO: Numirea Sfântului Ilarion ca Mitropolit al Kievului. Miniatură din Cronica Rajiwil. Sfârșitul secolului al XV-lea (BAN 34.5.30, fila 90)

Hirotonirea Sfântului Ilarion — săvârșită nu la Constantinopol, ci la Kiev, de către un Sobor de Ierarhi ruși — a fost contrară practicii consacrate de numire a Episcopilor și Mitropoliților prin intermediul Sinodului Patriarhal, fiind interpretată în diverse moduri în istoriografie. Unii istorici, în special cercetători ruși (precum M. D. Priselkov, Ia. N. Șciapov și alții), susțin că acest act a reflectat dorința lui Iaroslav de a obține independența bisericească față de Bizanț. Alți cercetători (L. Müller, C. Hannick, A. V. Poppe) afirmă că această acțiune nu a pus la îndoială jurisdicția Scaunului de Constantinopol (nu întâmplător, hirotonirea Sfântului Ilarion nu a fost invocată drept precedent atunci când Clement Smoliatici a fost ridicat în Scaunul Mitropolitan, în anul 1147). Potrivit lui Poppe — opinie susținută și de A. V. Nazarenko — Iaroslav, convocând un Sobor pentru alegerea și hirotonirea Sfântului Ilarion, a valorificat tendințele reformiste existente în cadrul Bisericii din Constantinopol; la acea vreme, influenta Mânăstire a Studiților pleda pentru alegerea Ierarhilor, opunându-se numirilor centralizate practicate de Patriarhie. Totuși, așa cum a remarcat Müller, sursele nu menționează alegerea Sfântului Ilarion de către Episcopi, ci doar hirotonirea sa de către aceștia. În timpul Sfqntului Ilarion, cneazul kievean a acordat Bisericii „Statutul bisericesc al cneazului Iaroslav Vladimirovici”, document păstrat în manuscrise ulterioare (a se vedea: DRKU, pp. 85–139). Conform lui Ia. N. Șciapov, prototipul acestui Statut fusese redactat la începutul anilor 1050. Statutul precizează că Iaroslav, după ce s-a „sfătuit” cu Sfântul Ilarion, „a acordat Mitropolitului și Episcopilor jurisdicție bisericească — aceea de a judeca în conformitate cu canoanele Sfinților Părinți și de a aplica sancțiuni conform legii”. După cum a demonstrat Șciapov, deși autorii documentului declarau că respectă normele Nomocanonului bizantin, canoanele grecești au fost adaptate, în cadrul Statutului cneazului Iaroslav, la condițiile Rusiei timpurii — epoca "Ruskaia Pravda" (Justiția Rusă). Aceasta a presupus o jurisdicție ecleziastică extinsă, care cuprindea numeroase aspecte ale vieții nereglementate de autoritatea cneazului (precum judecarea cauzelor în care erau implicați clerici și personal bisericesc, dreptul familiei și cel matrimonial, omuciderile involuntare și diverse forme de ofensă personală). Documentul reflectă o orientare către practicile judiciare laice din Rusia, care făceau uz frecvent de amenzi pecuniare ('prodaji'). Conform Statutului, o parte din aceste amenzi îi revenea Ierarhului (Episcopului). Pentru anumite abateri, Episcopul putea impune penitențe ('epitimii'), în timp ce mai multe articole — pe lângă specificarea unei amenzi datorate Ierarhului — menționează că „...cneazul va aplica pedeapsa” (a se vedea: Șciapov, „Statutul Prințului Iaroslav și problema atitudinii față de moștenirea bizantină, în Rusia la mijlocul secolului al XI-lea”, "Bizantiiskii Vremenik", 1971, vol. 31, pp. 71–78).

Conform unei relatări din "Prolog" (Sinaxar) — cunoscută din manuscrise care datează din prima jumătate a secolului al XIV-lea — Sfântul Ilarion, în perioada în care slujea ca Mitropolit, a sfințit, la 26 noiembrie (într-un an nespecificat), Biserica "Sfântul Gheorghe" din Kiev, ctitorie a marelui cneaz. Biserica fusese construită de Iaroslav cel Înțelept, în cinstea Sfântului său ocrotitor. Tot aici aveau loc nominalizarea și hirotonirea Episcopilor. Sfântul Simon, Episcop de Vladimir, îi scria lui Policarp că aflase din "Viața Sfântului Antonie de la Peșteri" că Sfântul Ilarion l-a tuns în monahism pe Sfântul Leontie, Episcop de Rostov, și l-a hirotonit preot („Primul a fost Leontie, Episcop de Rostov... iar în ceea ce-l privește pe Mitropolitul Ilarion — ai citit chiar tu în 'Viața Sfântului Antonie' că de la el [Antonie] a primit el [Leontie] tunderea în monahism și s-a învrednicit de preoție” — D. I. Abramovici, "Patericul Mânăstirii Peșterilor din Kiev", Sankt Petersburg, 1911, p. 76; interpretarea — care a câștigat o oarecare susținere în mediile academice — conform căreia acest pasaj ar sugera că Sfqntul Ilarion însuși a primit tunderea în monahism de la Sfântul Antonie, este nesatisfăcătoare, întrucât contrazice relatarea cronică despre întemeierea Mânăstirii Peșterilor din Kiev, care precizează că Sfântul Antonie s-a întors din Muntele Athos abia după ce Sfântul Ilarion fusese instalat în Scaunul Mitropolitan).

După moartea cneazului Iaroslav, survenită la 20 februarie 1054, nu se mai știe nimic despre soarta Sfântului Ilarion. Este probabil ca Mitropolitul să fi trecut la cele veșnice încă din timpul vieții cneazului, întrucât numele său nu este menționat în legătură cu rânduielile funerare sau cu înmormântarea acestuia. În anii 1055/1056, Efrem a ocupat Scaunul de Mitropolit al Kievului (NPL, p. 183). Ipoteza avansată de M. D. Priselkov — conform căreia Ilarion, după retragerea din Scaunul Mitropolitan, s-ar fi retras la Mânăstirea Peșterilor din Kiev (Kiev-Pecerska Lavra) și ar fi fost, de fapt, aceeași persoană cu cronicarul egumen Nicon — nu a fost acceptată de comunitatea științifică.

Cele mai importante lucrări ale Sfântului Ilarion — „Cuvânt despre Lege și Har” (în continuare: CLH), „Rugăciunea” și „Mărturisirea de credință” — se regăsesc într-o colecție de manuscrisuri din ultima treime a secolului al XV-lea, păstrată la Muzeul Istoric de Stat al Rusiei (GIM, manuscrisul sinodal nr. 591, f. 168–203). Textele poartă un titlu colectiv: „Despre Legea dată prin Moise și despre Harul și Adevărul care au venit prin Iisus Hristos; despre cum a trecut Legea, în timp ce Harul și Adevărul au umplut întregul pământ, iar credința s-a răspândit la toate neamurile, inclusiv la poporul nostru rus; un elogiu adus kaganului nostru Vladimir, prin care am fost botezați; și o rugăciune către Dumnezeu pentru întregul nostru ținut”. Această colecție de texte, a cărei paternitate îi este atribuită Sfântului Ilarion, se încheie cu un scurt epilog autobiografic.

Majoritatea cercetătorilor datează „Cuvântul despre Lege și Har” în anii 1040. (În orice caz, lucrarea datează dintr-o perioadă cuprinsă între anul 1037 — când a fost construită Biserica "Buna Vestire" de la Poarta de Aur din Kiev, menționată în text — și anul 1050 — când a încetat din viață Prințesa kieveană Irina, despre care se afirmă în text că încă trăia.) Pe lângă varianta originală, care s-a păstrat într-un singur manuscris (Muzeul Istoric de Stat, Colecția Sinodală nr. 591), există o variantă prescurtată — din care lipsesc "Elogiul Prințului Vladimir" și pasajele referitoare la Iaroslav cel Înțelept (compilată, probabil, în secolele XII–XIII și păstrată în peste 30 de manuscrise) — precum și o variantă prescurtată, care conține o secțiune istorică restrânsă, alături de o componentă teologică extinsă (cunoscută din cel puțin 10 manuscrise datând din secolele XV–XVII).

N. N. Rozov și L. Müller au sugerat că lucrarea "Cuvânt despre Lege și Har" (SZB) ar fi putut fi o omilie pascală. Alți cercetători (precum D. S. Lihaciov) susțin că lucrarea, fiind rostită în Catedrala "Sfânta Sofia" din Kiev, se încheia cu o rugăciune. Müller, care consideră "Elogiul Prințului Vladimir" o componentă distinctă a textului, a emis ipoteza că textul "Cuvântul" ar fi putut fi citit (rostit) cu ocazia comemorării morții Prințului Vladimir (botezat Vasile) Sviatoslavici — canonizat ca „Întocmai cu Apostolii” — la 15 iulie 1049 sau 1050, lângă mormântul celui care a creștinat Rusia, aflat în Biserica Zeciuielii.

"Cuvânt despre Lege și Har" este cea mai veche lucrare originală cunoscută a literaturii rusești. Ea prezintă, într-o manieră rafinată din punct de vedere artistic și fundamentată teologic, o apologie a pământului proaspăt luminat prin credință și a celui care l-a creștinat, Prințul Vladimir — o figură „întocmai cu Apostolii”. "Cuvânt despre Lege și Har" începe cu o privire de ansamblu asupra istoriei biblice a umanității: de la evenimentele din Vechiul Testament, care reflectau domnia Legii în Israel, până la istoria Noului Testament, când Harul (învățătura creștină) s-a răspândit pe tot pământul. Prin intermediul conceptului de Har creștin — deschis tuturor neamurilor — lucrarea susține că Rusia proaspăt creștinată se află pe o poziție de egalitate cu alte ținuturi creștine, în primul rând cu Bizanțul.

În "Elogiu adus cneazului Vladimir", inclus în prima redactare a "Cuvântului", autorul îl compară pe Sfântul Cneaz cu Apostolii. Ținutul Rusiei își preamărește propriul „învățător și îndrumător”, așa cum alte popoare îi cinstesc pe Apostolii Petru și Pavel, pe Ioan Teologul, pe Toma și pe Marcu. Prin importanța faptelor sale, Prințul rus este comparat, în cadrul "Elogiului", cu Împăratul Sfânt Constantin I cel Mare, cel întocmai cu Apostolii. Autorul asemuiește consultările frecvente ale lui Vladimir cu Episcopii — referitoare la „cum să fie așezată Legea în rândul acestui popor care L-a cunoscut de curând pe Domnul” — cu Sinodul de la Niceea, convocat de Împăratul Constantin (*BLDR*, vol. 1, p. 48). Autorul identifică doi factori care l-au determinat pe Sfântul Print să primească Botezul: urmarea exemplului Bizanțului („auzea mereu despre evlavia pământului grecesc... despre cum Îl slăvesc și I se închină Singurului Dumnezeu în Treime” — 'ibid.', p. 44) și propria sa evlavie (deși nu a trăit în vremea lui Hristos și a Apostolilor și nu a fost martor la minunile săvârșite de aceștia, Vladimir „a venit la Hristos fără toate acestea, doar prin puterea propriei sale judecăți sănătoase și a minții sale agere...”).„...ajungând să înțeleagă că există Un Singur Dumnezeu, Creatorul tuturor celor nevăzute și văzute” (Ibid., p. 46). Referindu-se la Încreștinarea Rusiei, autorul notează că unii au primit Botezul din convingere personală, în timp ce alții au făcut-o la ordin – „au fost botezați de frică față de cel care a dat porunca, căci atașamentul său față de credința cea adevărată era însoțit de exercitarea autorității”.

Printre virtuțile creștine ale lui Vladimir, autorul subliniază dărnicia sa în milostenie: „Cine ar putea relata numeroasele tale fapte de caritate săvârșite noaptea și darurile tale îmbelșugate oferite ziua? ...Ai dăruit celor care cereau, ai îmbrăcat pe cei goi, ai hrănit pe cei flămânzi și înfometați, ai trimis tot felul de mângâieri celor bolnavi, ai răscumpărat pe cei îndatorați și ai redat libertatea celor robiți” (Ibid., p. 48). Elogiul se încheie cu un pasaj despre Prințul Iaroslav, cel care a continuat opera lui Vladimir: „Fiul tău Gheorghe [Iaroslav] este un succesor cu adevărat bun și credincios... el a dus la bun sfârșit ceea ce tu ai lăsat neterminat, așa cum a făcut Solomon pentru David... Iată cetatea, strălucind în măreția sa; iată bisericile înfloritoare; iată răspândirea creștinismului; iată cetatea, luminată și radiind de icoanele Sfinților, plină de mireasma tămâiei și răsunând de laude dumnezeiești și imnuri sfinte” (Ibid., p. 50). Acest elogiu adus Prințului Vladimir a exercitat o influență semnificativă asupra genului „laudei aduse conducătorului” în literaturile slave din secolul al XIII-lea. A fost inclus în necrologul cronicăresc dedicat Prințului Vladimir (Ioan) Vasilcovici de la Vladimir-Volânski – regăsit în Cronica galițiano-volâniană – precum și în "Viața" Sfântului Simeon Izvorâtorul de Mir (cunoscut în viața laică drept marele jupân sârb Ștefan Nemania), scrisă în 1264 de călugărul Domentian de la Mânăstirea Hilandar.

Cercetătorii au identificat o serie de surse pe care Sfântul Ilarion le-ar fi putut consulta în redactarea "Cuvântului despre Lege și Har" ("Slova a zakone i blagodati"): "Omilia despre Schimbarea la Față" a Sfântului Efrem Sirul (Șevârev S. P., "Istoria literaturii ruse", Sankt Petersburg, 1860, partea a II-a, p. 26); texte slave occidentale — mai precis, "Viețile pe larg" ale Sfinților Chiril și Metodie, „întocmai cu Apostolii”, precum și "Viețile" Sfântului Vitus și ale Sfântului Venceslav (Rozov, 1968); "Marea Apologetică" a Patriarhului Nichifor I al Constantinopolului; precum și diverse alte lucrări bizantine (Moldovan & Iurcenko, 1989).

Pornind de la un studiu din 1904 al lui I. N. Jdanov, "Cuvântul despre Lege și Har" a fost adesea interpretat ca o lucrare antibizantină, asociată cu pregătirea ideologică a războiului ruso-bizantin din anii 1043–1046 (o perspectivă care a devenit larg răspândită în istoriografia din epoca sovietică). Unii autori au susținut că lucrarea "Cuvântul" opune asceza riguroasă a Bizanțului, Ortodoxiei rusești mai puțin stricte din perioada kieveană (Priselkov, 1913) — sau chiar că reflectă o anumită simpatie a rușilor față de păgânism (Milkov V. V., „Ilarion și gândirea rusă timpurie”, în "Moștenirea ideologică și filosofică a lui Ilarion al Kievului", Kiev, 1986, partea a II-a, pp. 8–40). Aceste ipoteze au fost respinse în mod convingător de către Müller (Müller 2000, pp. 100–114), care oferă cea mai profundă analiză a lucrărilor Sfântului Ilarion. Cercetătorul demonstrează că, „pentru Ilarion, apartenența la Biserica Ortodoxă constituie, fără îndoială, valoarea primordială și supremă, în timp ce legătura sa cu poporul și Statul Rusiei este secundară... Profunda legătură interioară a lui Ilarion cu propriul pământ, cu propriul popor și Stat nu îl determină să respingă alte națiuni — străine — și, cu atât mai puțin, să adopte o atitudine ostilă față de alte popoare creștine”. În "Cuvânt despre Lege și Har", Bizanțul este numit „pământ grecesc binecredincios”, iar Constantinopolul — „Noul Ierusalim”. Este, de asemenea, extrem de semnificativ faptul că acest "Cuvânt" nu conține nicio polemică anti-latină, deși a fost redactat în preajma Marii Schisme din 1054. „Pământul roman” — care „îi preamărește pe Petru și Pavel cu glasuri de laudă” — este menționat pur și simplu ca unul dintre numeroasele ținuturi creștine. În ciuda prezenței unor pasaje virulente îndreptate împotriva evreilor, Ilarion prețuiește mult Vechiul Testament, citând Cărțile acestuia, la fel de frecvent ca pe cele ale Noului Testament. Potrivit lui Müller, "Cuvântul" „ar fi putut servi drept culegere de materiale pentru un document polemic anti-iudaic, dar nu a fost, în sine, un astfel de document” (ibid., p. 123), întrucât Ilarion considera iudaismul — un fenomen aparținând trecutului — ca fiind lipsit de relevanță („căci iudaismul a încetat, iar Legea a trecut”; „Iudeea tace”). Doar păgânismul — ale cărui tradiții au rămas puternice în Rusia — este evaluat de Ilarion în termeni absolut negativi: ca fărădelege, slujire a demonilor și întunericul ignoranței. Într-un sens mai general, el condamnă „învățăturile eretice” și urmarea unui „anumit prooroc mincinos” (referire, cel mai probabil, la întemeietorul islamului).

O rugăciune, care apare adesea în manuscrise separat de "Cuvânt despre Lege și Har", este dedicată ținutului Rusiei, proaspăt convertit la creștinism. Autorul Îi mulțumește lui Dumnezeu pentru că „l-a smuls din ruina idolatriei” (*BLDR*, vol. 1, p. 52) și Îl roagă să-Și continue mila și ocrotirea. O mărturisire de credință, alcătuită de Sfântul Ilarion — probabil în momentul hirotoniei sale ca Mitropolit (după cum sugerează cuvintele de încheiere: „Și rugați-vă pentru mine, cinstiți învățători și Ierarhi ai ținutului Rusiei” — 'ibid.', p. 60) — se regăsește doar în colecția de manuscrise păstrată la Muzeul Istoric de Stat (GIM, Sin. nr. 591). Această mărturisire constituie o versiune a Crezului niceo-constantinopolitan, completată cu scurte reflecții proprii ale Sfântului Ilarion asupra unor chestiuni dogmatice; ea include referiri la definițiile stabilite de la Al Treilea până la Al Șaptelea Sinod Ecumenic, privitoare la cele două Firi ale lui Hristos și la cinstirea Icoanelor.

Există motive să credem că Sfântul Ilarion este și autorul unei epistole intitulate „Către fratele meu mai mare, stilitul” (din care a fost extrasă, de asemenea, o „Îndemnare către cei care au renunțat la lume”) — un text care îl indică în mod explicit pe Sfântul Ilarion drept autor, chiar în titlu, deși nu este inclus în colecția GIM Sin. nr. 591. Cele mai vechi copii păstrate ale acestei „Epistole...” (datând din perioada cuprinsă între al treilea sfert al secolului al XIV-lea și anii 1410) — care poartă mențiunea „De Ilarion, Mitropolitul Kievului” — se află în mai multe manuscrise aparținând variantei sârbești (păstrate, de exemplu, în colecția de achiziții recente a Bibliotecii Academiei Ruse de Științe [BAN]), nr.13, al treilea sfert al secolului al XIV-lea (cunoscut anterior sub denumirea de „Miscelaneul K. D. Petkovici" sau „Miscelaneul M. P. Petrovski”, al treilea sfert al secolului al XIV-lea; a se vedea: A. G. Sergheev, „Atribuirea unor manuscrise sârbești din secolul al XIV-lea din colecția BAN”, în "Paleografie și codicologie: 300 de ani de la Montfaucon – Lucrările unei conferințe științifice internaționale", Moscova, 2008, pp. 167–168); Belgrad, Biblioteca Națională a Serbiei, Rs 26, al treilea sfert al secolului al XIV-lea; Muntele Athos, Mânăstirea Hilandar, nr. 455, ultima treime a secolului al XIV-lea; Muntenegru, Biblioteca Mânăstirii Savina, nr. 22, cca 1418. Cel puțin două copii (manuscrisele de la Sankt Petersburg și de la Hilandar) provin din biblioteca Mânăstirii sârbești Hilandar, de pe Muntele Athos – o mânăstire care, încă de la întemeierea sa, a fost legată de Mânăstirea rusească „Sfântul Pantelimon”.

În tradiția slavă sudică din secolele XIV–XVIII, există numeroase copii ale acestui text în care autorul (Sfântul Ilarion) nu este identificat drept Mitropolit al Kievului. În tradiția slavă răsăriteană, textul apare mai târziu; cele mai vechi copii (pe pergament) datează din perioada cuprinsă între începutul secolului al XV-lea și primul sfert al secolului al XV-lea (Biblioteca de Stat a Rusiei, Colecția Beleaev, nr. 1; Arhiva de Stat Rusă a Actelor Vechi, Fond 201, nr. 16 etc.). În copiile rusești complete ale textului, autorul nu este identificat drept Mitropolit al Kievului, deși această titulatură apare, totuși, în unele manuscrise din secolele al XV-lea și al XVI-lea. Este vorba despre un fragment (intitulat „Dintr-un alt cuvânt”) din "Îndemnul către cei care au lepădat lumea", atribuit Sfântului Ilarion cel Mare (RGADA, f. 196, op. 1, nr. 640; vezi: "Catalogul manuscriselor slavo-ruse din secolul al XV-lea aflate la RGADA", Moscova, 2000, pp. 218, 227, nr. 81).

"Epistola către fratele meu mai mare, un stilit" abordează diverse aspecte ale vieții monahale, concentrându-se, în principal, pe relația dintre călugări și „lume”. Autorul este convins că viața monahală reprezintă cea mai desăvârșită expresie a credinței creștine. Prin urmare, sprijinindu-se pe autoritatea Sfintei Scripturi și a scrierilor Sfinților Părinți, el îi îndeamnă pe călugări să se detașeze de „lume” – abținându-se de la mesele lumești, evitând râvna după dregătorii monahale sau onoruri bisericești și necăutând favoruri din partea autorităților laice. De asemenea, îi sfătuiește să se întrețină în primul rând prin munca propriilor mâini, în loc să se bizuie pe milosteniile celor puternici ai acestei lumi sau ale pelerinilor mireni.

Atribuirea acestei "Epistole" Sfântului Ilarion a fost respinsă de N. K. Nikolschi (Nikolschi, 1906, pp. 92–93) și, ulterior, de alți cercetători. Cu toate acestea, nu a existat nicio dispută cu privire la datarea textului în perioada pre-mongolă, întrucât urme ale utilizării sale apar în surse care nu sunt mai târzii de secolele XII–XIII. Multă vreme s-a presupus că "Epistola" a fost tradusă în limba rusă veche, dintr-un original grecesc, deși un astfel de text grecesc nu a fost descoperit niciodată. Recent, însă, au fost aduse câteva argumente solide împotriva teoriei conform căreia "Epistola" ar fi o traducere. În studiul său asupra formulărilor autoriale medievale, D. M. Bulanin a ajuns la concluzia că formula utilizată în „Epistolă...” — „Căci nu am fost crescuți la Atena, nici nu am studiat filosofia” — este atipică pentru literatura bizantină, fiind însă larg răspândită în tradiția scrisă a Rusiei vechi (Bulanin D. M., "Tradiții antice în literatura Rusiei vechi, secolele XI–XVI", München, 1991, pp. 242–243). Mai mult, în cultura literară slavă medievală, nu se cunosc cazuri în care texte compuse de autori greci consacrați să fi fost atribuite unor autori slavi; fenomenul pseudoepigrafiei a urmat, de fapt, traiectoria inversă. Este, de asemenea, semnificativ faptul că cele mai vechi manuscrise ale „Epistolei...” descoperite recent — care poartă mențiunea „de Ilarion, Mitropolitul Kievului” — sunt de origine non-slavă răsăriteană; în Bulgaria și Serbia, în secolele al XIV-lea și al XV-lea, nu ar fi existat niciun motiv pentru a atribui un text unei figuri obscure, necanonizate. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, „Epistola...” a servit drept una dintre sursele pentru Epistola scrisă de Țarul Ivan cel Groaznic către starețul și frații Mânăstirii Chiril-Lacul Alb.

"Omilia privind folosul sufletului", atribuită Sfântului Ilarion (care începe cu cuvintele: „Să tindem, frați și surori, către viața veșnică și luminoasă”) — publicată de protoiereul A. V. Gorschi drept operă a Sfântului Ilarion (*PrTSO*, 1844, partea a II-a, pp. 204–222; Anexă, pp. 223–299) — se regăsește în două manuscrise rusești cu mențiunea „de Mitropolitul Kievului” în manuscrise (un miscelaneu pe pergament din primul sfert al secolului al XV-lea, Biblioteca de Stat a Rusiei, colecția TSL, nr. 13; și o copie neidentificată din biblioteca de la Volokolamsk, cunoscută lui Gorski), precum și într-un miscelaneu bulgăresc de la începutul secolului al XV-lea (*Patericul roman* cu adaosuri — Serbia, colecția Patriarhiei de la Peć, nr. 103). Această lucrare, care poartă numele Sfântului Ilarion în titlu, figurează în secțiunea didactică a "Prologului" (Biblioteca Națională a Rusiei, colecția Sof., nr. 1324, de la mijlocul până spre sfârșitul secolului al XIII-lea), fapt ce constituie o dovadă a datării textului în perioada pre-mongolă. De aici rezultă, printre altele, că lucrările atribuite Sfântului Ilarion au jucat un rol semnificativ în legăturile literare dintre lumea rusă și cea slavă sudică în perioada pre-mongolă.

Sfântului Ilarion i-au fost atribuite — deși fără temei suficient — o serie de texte ascetice, pe baza exclusivă a titlurilor acestora, care îl identifică pe autor drept „Părintele nostru”, „Sfântul” sau „călugărul” Ilarion (a se vedea: Nikolski 1906, pp. 90–122, 511–517; Podskalsky 1996, pp. 150–152). Potrivit lui D. S. Lihaciov — care și-a fundamentat argumentația pe afinitățile stilistice și conceptuale dintre aceste texte și scrierile cronografice timpurii — Ilarion este autorul cel mai probabil al „Relatării despre răspândirea creștinismului în Rusia”. Lihaciov a emis ipoteza (o opinie neîmpărtășită de toți cercetătorii) că această lucrare a servit drept una dintre sursele principale pentru "Cronica vremurilor de demult" (a se vedea: Lihaciov, D. S., "Cronicile rusești și semnificația lor cultural-istorică", Moscova–Leningrad, 1947, pp. 66–70). Este posibil (deși nu există dovezi directe în acest sens) ca Sfântul Ilarion să fi participat la activitatea de traducere organizată la Catedrala "Sfânta Sofia" din Kiev de către Prințul Iaroslav cel Înțelept.

În „Cartea treptelor” (Kniga stepenaia), în „Genealogia Țarului” (datând de la începutul anilor 1560), Sfântul Ilarion este numit „Ierarh” ('Sviatitel') (PSRL, vol. 21, p. 170). În "Canonul către Sfinții Părinți din Peșteri" — alcătuit în jurul anului 1643 sub îndrumarea Mitropolitului Kievului, Sfântul Petru (Movilă), și atribuit lui Meletie Sirigul — Ilarion este menționat în primul Tropar al cântării a noua, alături de alți „Ierarhi dumnezeiești” ruși (care nu erau neapărat asociați cu Mânăstirea Kiev-Pecerska). Împreună cu alți Mitropoliți ruși, Ilarion este pomenit și în 'svetilenul' (imnul luminii) din "Canonul către Sfinții Părinți ai Mănăstirii Kiev-Pecerska" ce se odihnesc în Peșterile de Aproape ('Minei' [Patriarhia Moscovei], luna septembrie, p. 830; slujba a fost alcătuită între anii 1684 și 1690). „Sfântul Ilarion, Mitropolit” apare în rândul Sfinților orașului Kiev într-un manuscris din secolul al XVIII-lea, intitulat "Descrierea Sfinților ruși" ("Opisanie a rosiskih sviatih:), care a aparținut la un moment dat lui P. I. Savvaitov (Barsukov, "Izvoare ale hagiografiei", p. I; "Descrierea Sfinților ruși", p. 258).

Începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea, apar relatări conform cărora Sfântul Ilarion ar fi fost înmormântat la Mânăstirea Kiev-Pecerska. Este probabil ca prima persoană care a consemnat acest lucru să fi fost Johann Herbinius, în lucrarea sa "Religiosae Kijovienses Cryptae, sive Kijovia Subterranea" (Jena, 1675, p. 112) — un text bazat pe "Patericul din Lavra Pechersk" (Kiev, 1661), scris de un autor care nu cunoștea direct necropola mânăstirii. În "Catalogul Ierarhilor ruși" (Biblioteca Națională a Rusiei, Sof. nr. 1417, secolul al XVIII-lea) — alcătuit pe la mijlocul secolului al XVIII-lea — se menționează următoarele despre Ilarion: „A trecut la cele veșnice în anul 6579 (1071) și a fost înmormântat la Mânăstirea Pechersk. Datorită bunătății sale excepționale, a devenit Sfânt și un făcător de minuni uimitor. Acest Sfânt Ilarion, Mitropolitul, a fost primul care a început să sape peștera” (citat în: Makari, 1995, Cartea a 2-a, p. 460, nota 18).

Se pare că, pe baza unor relatări de acest gen, literatura hagiografică ulterioară l-a identificat în mod eronat pe Ilarion cu monahul și copistul Ilarion — menționat în "Patericul de la Lavra Peșterilor din Kiev" — care a trăit în mânăstire în timpul stăreției Sfântului Teodosie din Lavra Peșterilor din Kiev (decedat în 1074) și care, conform tradiției ulterioare, a fost înmormântat în Peșterile Îndepărtate (Episcopul Modest (Strelbițki), "Scurte relatări despre viețile și ostenelile ascetice ale Sfinților Părinți din Peșterile Îndepărtate ale Lavrei Peșterilor din Kiev", Kiev, 1885, pp. 9–12; Leonid (Kavelin), "Sfânta Rusie", pp. 6–7; Rozov, 1987, pp. 199–200; "Minunile din peșterile Lavrei", Kiev, 1997, p. 66). Respingând această identificare, cu toate acestea, Arhiepiscopul Filaret (Gumilevschi) l-a inclus pe Ilarion în rândul Sfinților ale căror sfinte moaște se află în Peșterile Îndepărtate (Filaret (Gumilevschi), 'RSv' 2008, pp. 468–471). Numele lui Ilarion nu apare în listele Cuvioșilor Părinți de la Mânăstirea Peșterilor, întocmite de Arhiepiscopul Serghie (Spaschi) — pe baza informațiilor colectate din diverse Eparhii — în lucrarea sa 'Minei de încredere al tuturor Sfinților Ruși cinstiți prin slujbe de rugăciune și liturghii solemne, atât la nivelul întregii Biserici, cât și la nivel local' (Moscova, 1903). Canonizarea Sfântului Ilarion trebuie înțeleasă ca includerea numelui său în "Soborul tuturor Sfinților care au strălucit în pământul Rusiei" — o listă alcătuită la mijlocul anilor '80, în vederea publicării "Mineielor" liturgice (ediția Patriarhiei Moscovei; "Minei (PM)", luna mai, partea a 3-a, p. 356). Ulterior, numele Sfântului a fost inclus în "Soborul Cuvioșilor Părinți din Peșterile de Aproape" (probabil datorită identificării locului în care Sfântul Ilarion - și, mai târziu, Cuviosul Antonie de la Peșteri - a dus o viață ascetică, la Peșterile de Aproape ale Lavrei Kiev-Pecersk). Sfântul Ilarion figurează în acest "Sobor" în "Calendarul Bisericii Ortodoxe"; cu toate acestea, el nu este menționat în lista Sfinților pentru acest "Sobor", așa cum apare aceasta în "Minei (MP)", la data de 28 august.

Cea mai veche reprezentare a Sfântului Ilarion se păstrează într-o miniatură din "Cronica Rajiiwil" (BAN 34.5.30, f. 90; sfârșitul secolului al XV-lea; vezi: "Cronica Radziwill", Sankt Petersburg–Moscova, 1994, vol. 2, p. 336), care ilustrează hirotonia sa ca Mitropolit în Catedrala „Sfânta Sofia” din Kiev. Sfântul Ilarion apare în centrul compoziției, întors ușor spre dreapta; poartă un felon și un omofor de culoare deschisă, are o barbă de lungime medie și o linie a părului retrasă, fiind reprezentat cu aură.

În cadrul reprezentării Soborului Sfinților făcători de minuni din Lavra Pecerska din Kiev, o reprezentare timpurie a Sfântului Ilarion (cu aură) poate fi întâlnită pe Icoana din secolul al XVII-lea (anii 1660) intitulată „Arborele Sfinților de la Lavra Pecerska”, provenită de la Biserica Icoanei Maicii Domnului din Pecerska din Ugliș (Muzeul de Istorie și Artă din Ugliș). În această lucrare, el este înfățișat până la brâu, în veșminte arhierești, cu capul descoperit, fiind plasat într-una dintre „florile” arborelui — este figura situată cel mai la stânga dintre Ierarhi. O reprezentare individuală a Sfântului Ilarion — purtând sacos și mitră, ținând o Evanghelie și având o catedrală în fundal — apare în registrul local ('mestnâi') al iconostasului (datând din prima jumătate a secolului al XIX-lea) din Biserica „Sfântul Antonie”, situată în Peșterile din Aproapiere ale Lavrei.

Într-o altă ipostază, Sfântul Ilarion este înfățișat purtând o mantie arhierească și un 'clobuc' (acoperământ monahal) negru, ținând în mână un toiag arhieresc; el figurează printre asceții secolului al XI-lea într-o pictură murală aflată în galeria care duce către Biserica rupestră a Sfântului Antonie. În Lavra Adormirii Maicii Domnului din Poceaev există o reprezentare a Sfântului Iov de la Poceaev (realizată în stil academic, la sfârșitul anilor 1860 – anii 1870 de către Ierodiaconii Paisie și Anatolie; restaurată în anii 1970). Acesta apare, de asemenea, din profil - cu o barbă căruntă bogată, ținând o cruce și un toiag (pe care este scris „Cuviosul Ilarion, Mitropolit”) - în pictura murală din 1898 intitulată "Procesiunea Sfinților Ruși către Ceruri", operă a lui P. Terghin, situată pe scara Catedralei Schimbării la Față din Mânăstirea Valaam (S. E. Bolșakova, "Catedrala Schimbării la Față a Mănăstirii Valaam", Sankt Petersburg, 2005, p. 15). Pe Icoana "Sfinții Ierarhi Întâistătători ai întregii Rusii" (datând din perioada cuprinsă între sfârșitul anilor 1950 și anii 1970; păstrată în apartamentele mitropolitane din Lavra „Sfânta Treime” a Sfântului Serghie), el apare în centrul compoziției, având ca fundal Catedrala „Sfânta Sofia” din Kiev. Aflat între Ierarhii Mihail al Kievului și Constantin al Cernigovului, el este reprezentat frontal, purtând atât veșminte monahale, cât și arhierești: schima (marea schimă) cu gluga monahală, felon și omofor. Mâna dreaptă îi este așezată pe piept, în timp ce în mâna stângă ține un pergament pe care sunt scrise cuvintele: „Cuvânt despre Lege și Har...”. Inscripția de pe aura sa glăsuiește: „Cuviosul Ilarion, Făcătorul de minuni din Peșteri”.

***

Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, lucrarea de față a fost realizată în luna octombrie 2026.