Mutarea istorică a sfintelor moaște ale Episcopului Gherasim de Abydos în Boston
Brookline, Massachusetts, 12 octombrie 2026
Sâmbăta trecută, la 31 de ani de la trecerea sa la cele veșnice, sfintele moaște nestricăcioase ale Episcopului Gherasim de Abydos (GOARCH - Arhiepiscopia Ortodoxă Grecească a Americii) au fost scoase din locul de odihnă și duse în Paraclisul instituției "Colegiul Elen 'Sfânta Cruce' din Boston.
Sute de credincioși și întregul corp studențesc al școlii au asistat la momentul în care sfintele moaște au fost așezate spre venerare publică pentru prima dată. Mutarea a avut loc chiar în ziua în care Ierarhul ar fi împlinit 116 ani, relatează publicația Orthodox Observer.
Slujba a fost oficiată de Arhiepiscopul Elpidofor al Americii, alături de Mitropolitul Sava de Pittsburgh – cel care l-a împărtășit pe Episcopul Gherasim cu puțin timp înainte de trecerea sa la cele veșnice, pe 12 iunie 1995, la sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh.
Episcopul Gherasim a fost un Ierarh titular al Patriarhiei de Constantinopol, care a păstorit în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Grecești din America de Nord și de Sud (în Boston și Pittsburgh); totuși, el rămâne în amintire mai ales ca mentor pentru numeroși studenți de la "Sfânta Cruce", din perioada în care a activat ca profesor și administrator, precum și ulterior, în calitate de Părinte duhovnic rezident.
Mutarea sfintelor sale moaște reprezintă o recunoaștere locală a sfințeniei Episcopului Gherasim, nu o canonizare oficială, subliniază Orthodox Observer.
Sâmbătă dimineața, Arhiepiscopul Elpidofor, Mitropolitul Sava și comunitatea au oficiat o Slujbă de Pomenire (Trisaghion) la mormântul Episcopului Gherasim. Ulterior, sfintele moaște au fost duse în Paraclisul „Sfânta Cruce”. Acolo, Arhiepiscopul Elpidofor și Mitropolitul Sava le-au îmbrăcat în veșminte arhierești noi, fiind asistați de clerici foști colegi, fii duhovnicești sau cunoscuți ai Episcopului Gherasim.
Apoi, sfintele moaște au fost purtate în procesiune în jurul Paraclisului, cu rugăciuni și imnuri, înainte de a fi așezate spre venerare. În cuvântul său, Arhiepiscopul Elpidofor a citat cuvintele lui Hristos din "Predica de pe Munte", despre faptul că o candelă nu trebuie așezată sub obroc.
„Astăzi, candela iese de sub obroc – în acest caz, chiar din pământ”, a spus el. „Căci lumina care a strălucit în timpul vieții sale ca Episcop, Gherasim de Abydos, nu s-a stins niciodată, întrucât ea se împărtășește din lumina lui Hristos”.
Arhiepiscopul Elpidofor l-a descris pe Episcopul Gherasim ca pe o prezență pastorală, a păcii și răbdătoare în campusul pe care îl iubea. El a concluzionat că învelișul de pământ – obrocul – fusese îndepărtat și că venise vremea ca sfintele moaște să strălucească.
Apoi, Arhiepiscopul Elpidofor i-a invitat pe cei prezenți să cânte, pentru prima dată, Troparul în cinstea Episcopului Gherasim:
"Profesor și învățător insuflat de Dumnezeu al credinței și al vieții duhovnicești, pentru ortodocșii care trăiesc în America, o, plinule de har Gherasim, te cinstim ca pe un ierarh smerit și iubitor de Hristos, care a iubit Preasfânta Evanghelie. Ne rugăm și Îi cerem lui Hristos, Mântuitorul nostru, să Se milostivească și să ne mântuiască pe noi toți".
Episcopul Gherasim (Papadopoulos) de Abydos (10 octombrie 1910 – 12 iunie 1995) a fost un Episcop titular al Patriarhiei Ecumenice, care a slujit în Statele Unite. La naștere a primit numele de mirean Ilie Papadopoulos, la 10 octombrie 1910, în localitatea Bouzi (numită astăzi Kyllini), din provincia Corint. Părinții săi au fost Ioa și Atanasia Papadopoulos. Fiind al patrulea dintre cei zece copii ai familiei, Ilie s-a remarcat încă de timpuriu printr-o fire sobră și serioasă. În școala primară, colegii l-au poreclit „Papu” (Bunicul). A părăsit școala la vârsta de treisprezece ani și a lucrat în diverse domenii comerciale și meșteșugărești, fiind, pe rând, ajutor de băcan, ucenic de cizmar și lucrător într-o fierărie.
În 1928, Ilie a devenit ucenic la Mânăstirea Mega Spelaion. În decurs de doi ani, s-a mutat la Schitul "Sfânta Ana" din Muntele Athos. S-a așezat sub îndrumarea duhovnicească a Monahului Hrisostom (Karțonas), bucurându-se de respectul Bătrânilor schitului, datorită virtuții și cumpătării sale. Acolo, a primit tunderea în monahism, luând numele de Gherasim. A părăsit schitul în 1934, cu binecuvântarea starețului său, pentru a urma studiile în cadrul Seminarului Teologic din Corint. În iunie 1935, la sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh, a fost hirotonit Diacon, de către Mitropolitul Damaschin al Corintului. A intrat la Facultatea de Teologie a Universității din Atena în 1938, însă studiile i-au fost întrerupte de invazia germană în Grecia, în 1940.
Gherasim a fost hirotonit preot în mai 1941, de către Mitropolitul Mihail al Corintului. Mitropolitul Damaschin, devenit între timp Arhiepiscop al Atenei, l-a numit pe Gherasim director al orfelinatului din Vouliagmeni. A deținut această funcție pe tot parcursul războiului și al ocupației asupra Greciei, după care a acceptat să devină cancelar al Mitropoliei Corintului în 1945. În 1947, s-a mutat în Germania, unde a slujit ca preot paroh al Bisericii ortodoxe grecești din München. În această perioadă și-a finalizat prima carte, "Filosofia greacă drept pregătire pentru creștinism".
După un an de slujire ca preot al căminului studențesc „Apostoliki Diakonia”, Gherasim ajungea în Statele Unite, în 1952, pentru a ocupa postul de profesor de Noul Testament la Școala de Teologie Ortodoxă Greacă „Sfânta Cruce” (Holy Cross) din Brookline. Fostul său Mitropolit, Mihail, fusese ales Arhiepiscop al Americii de Nord și de Sud, cu patru ani în urmă, și dorea să-l aibă alături pe fostul său cancelar. Într-un final a fost numit prodecan, dar a intrat în conflict cu decanul, Părintele Iezechiel (Țukalas), care l-a înlăturat din funcție. Cu toate acestea, a legat o relație strânsă cu studenții, care i-au dat porecla „Părintele GULF”. (inițiale pentru „Gherasim – Cunoaștere, Iubire, Credință”), în semn de recunoștință pentru subiectele pe care le discuta cu aprindere alături de aceștia.
Între timp, a urmat studii avansate la Universitatea din Boston, obținând titlul de Master în Teologie. Concomitent, a fost invitat să susțină conferințe duhovnicești în întreaga regiune New England, precum și în alte locuri din Statele Unite.
La 6 aprilie 1962, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice l-a ales pe Gherasim Episcop titular de Abydos. Inițial, a fost însărcinat cu supravegherea celui de-al Treilea District Arhiepiscopal, cu sediul la Boston. În 1967, a fost transferat la Pittsburgh, pentru a păstori a Șaselea regiune Arhiepiscopală, unde a rămas până la pensionarea sa, în 1977.
După pensionare, Episcopul Gherasim a luat în considerare întoarcerea în Grecia, însă, după o scurtă ședere acolo, a acceptat invitația de a reveni la Boston și la Seminarul „Sfânta Cruce” (Holy Cross) în calitate de profesor. Un rol și mai important pe care l-a avut a fost cel de Părinte duhovnic rezident. Ducea o viață simplă, locuind într-unul dintre cămine, și se punea la dispoziția studenților, pentru a-i sfătui și a le împărtăși înțelepciune duhovnicească. Episcopul se bucura de un profund respect din partea studenților și a comunității largi din Boston, fiind privit ca un „Avva” – izvor de sfaturi duhovnicești și de putere. Nepotul său, Dr. Stelian Papadopoulos, relatează în cartea *Agapă și Diaconie: Eseu în Amintirea Episcopului Gherasim de Abydos" un episod care ilustrează reputația de care se bucura Ierarhul:
"Vizita Episcopului Gherasim în Sfântul Munte a coincis cu ziua de prăznuire a bisericii principale a Schitului Sfânta Ana. În calitate de Episcop al Patriarhiei Ecumenice și fost monah athonit, era firesc ca acei câțiva călugări în vârstă care și-l aminteau – în special ucenicii Părintelui Hrisostom Karțonas – să-și dorească foarte mult ca el să săvârșească Sfânta Liturghie cu prilejul marii sărbători a Sfintei Ana. Totuși, din pricina viețuirii sale în America, Episcopul Gherasim purta o barbă scurtă și tunsă îngrijit. Acest lucru i-a determinat pe unii dintre călugării Schitului să se opună slujirii sale, motivând că poporul s-ar fi scandalizat văzându-l cu barba tunsă.
Când și-au exprimat fățiș nedumerirea în această privință, Episcopul Gherasim a ignorat chestiunea, fără a-i acorda vreo importanță. Pur și simplu s-a dus și a stat într-un colț din spatele bisericii, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, rămânând acolo de la începutul Privegherii de toată noaptea până târziu în ziua următoare, când s-a săvârșit Sfânta Liturghie. Acolo, singur, fără niciun semn distinctiv, străin printre străini, și-a amintit de vechile sale trăiri monahale și s-a rugat cât a putut de mult.
Este obiceiul ca, în timpul Privegherii la sărbătoarea Sfintei Ana, asceții isihaști și călugării pustnici — care duc o viață monahală extrem de aspră în colibe sărace și izolate, departe de schituri și mănăstiri — să se adune în tăcere în biserica centrală. După Liturghie, unul dintre acești călugări asceți s-a apropiat de doi dintre călugării de frunte ai Schitului și i-a întrebat: „Cine a fost acel cleric care a stat în strana din colț?”. Aceștia i-au explicat că era Episcopul Gherasim de Abydos, căruia nu i se permisese să slujească pentru că își tunsese barba. Atunci, călugărul ascet și-a făcut semnul Sfintei Cruci și le-a spus:
'Ce-ați făcut? Cum ați putut? Toată noaptea am văzut deasupra capului său o lumină asemenea unui porumbel, în timp ce deasupra capetelor voastre apăreau niște făpturi asemenea unor mici demoni!'".
Episcopul Gherasim a trecut la cele veșnice pe când se afla în Boston, pe 12 iunie 1995. Rămășițele sale pământești au fost înhumate lângă Paraclisul Seminarului „Sfânta Cruce” (Holy Cross).
Într-o lucrare dedicată Episcopului Gherasim, semnată de Pr. Edward Pehanici, se arată:
Procesul de canonizare a Sfinților în Biserica Ortodoxă nu începe într-un birou eparhial, nici la o reuniune a Episcopilor sau în cadrul unei adunări de teologi erudiți, ci pornește „de jos”, de la poporul lui Dumnezeu. Credincioșii își amintesc de un bărbat sau o femeie sfântă care a trăit în mijlocul lor și a fost un exemplu de credință creștină. Oamenii încep să împărtășească și să consemneze în scris istorisiri despre evlavia acelei persoane față de Hristos. Ei vizitează mormintele acestora și se roagă acolo, cerând mijlocirea lor în rugăciune în fața Tronului lui Dumnezeu. Aceasta este și istoria Episcopului Gherasim de Abydos, care și-a dedicat cea mai mare parte a slujirii sale episcopale Americii și a trecut la Domnul nu demult, în anul 1995.
Cei care l-au cunoscut își amintesc de el pentru sfințenia vieții sale și pentru dăruirea cu care a fost Părinte duhovnic pentru o întreagă generație de seminariști, preoți și Episcopi. Deși nu a fost încă la modul oficial ca Sfânt, oamenii se roagă la mormântul său, situat lângă Paraclisul Seminarului Ortodox Grec „Sfânta Cruce” din Massachusetts, iar în mai multe biserici pot fi găsite icoane care îl înfățișează.
Viitorul Episcop s-a născut cu numele de Ilie Papadopoulos în anul 1910, într-un sat izolat din Grecia; tatăl său era păstor, iar mama sa era analfabetă. Inițial, tatăl său și-a dorit ca Ilie să devină preot, însă alți membri ai familiei s-au opus ideii, astfel că Ilie a lucrat în diverse domenii: la un magazin alimentar, ca cizmar și într-un atelier de prelucrare a metalelor. Totuși, o sămânță a fost sădită în sufletul său atunci când, în acea perioadă, a citit viața Sfântului Alexie, Omul lui Dumnezeu, și a mers împreună cu un prieten la o conferință susținută de un ieromonah aflat în vizită. În inima sa s-a aprins o mare dragoste pentru credința ortodoxă și, pentru prima dată în viață, s-a apropiat de Taina Spovedaniei. Deși a continuat să muncească pentru a-și câștiga existența, simțea o dorință tot mai mare de a-și dedica viața, într-un fel sau altul, slujirii lui Dumnezeu. În 1928, la vârsta de 18 ani, a lăsat totul în urmă și a intrat în Mânăstirea Mega Spelaion. Dorind o formă de viață monahală mai intensă și mai riguroasă, a părăsit acea mânăstire și a călătorit spre Sfântul Munte – Muntele Athos –, intrând în Schitul Sfânta Ana, unde a fost tuns în monahism cu numele de „Gherasim”.
Mai târziu, a mărturisit că ceea ce a învățat în Sfântul Munte i-a rămas întipărit în suflet pentru tot restul vieții. Gherasim spunea că a învățat să creadă cu simplitate și să trăiască credința în plenitudinea ei. În ciuda vastei sale educații ulterioare, a păstrat vie evlavia și credința simplă, asemenea unui monah de rând sau asemenea mamei sale, care, deși neștiutoare de carte, era o femeie cu o credință profundă. Observând evlavia cu care unul dintre monahi aprindea candelele în fața icoanelor, a învățat următorul lucru: teologia profundă este bună, la fel și nevoința ascetică, dar uneori poți discerne un duh de adevărată evlavie în simplul act de a aprinde candele și lumânări, fapt care, cu siguranță, îl apropie pe om de Dumnezeu.
Deși se simțea împlinit în mănăstire, trăind credința ortodoxă din plin, nutrea o dorință arzătoare de a-și cunoaște credința mai în profunzime și de a o înțelege mai bine. S-a rugat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să-l călăuzească, cerând binecuvântarea starețului său de a părăsi mânăstirea și de a urma studii teologice. Mai târziu, scria: „Nu a fost niciodată vorba despre obținerea unei diplome de pregătire superioară. Voiam doar să învăț, să mă luminez cu privire la lucrurile în care cred”.
Cu binecuvântarea starețului său, în anul 1934 a părăsit Sfântul Munte Athos și a intrat la Seminarul Teologic din Corint, iar ulterior la Școala Teologică din Arta. Deși se temea că nu este vrednic, a fost hirotonit Diacon, de praznicul Pogorârii Sfântului Duh, la 17 iunie 1935, și preot în luna mai a anului 1941. Dorind să aprofundeze și mai mult studierea credinței sale, s-a înscris la Facultatea de Teologie a Universității din Atena. În timp ce mulți tineri seminariști și preoți urmăresc obținerea unor titluri academice superioare din mândrie și din dorința de a câștiga aprecierea celorlalți, Părintele Gherasim a rămas indiferent față de funcțiile autoritare sau de influență, păstrând în inima sa duhul unui simplu monah athonit: „Nu m-am gândit niciodată la note sau diplome. Important era să pătrund tot mai adânc în tainele credinței mele în Hristos”. În anii grei ai ocupației germane, începând cu 1942, a fost numit director al unui orfelinat, ajutând nu doar orfani, ci și pe mulți alți oameni să supraviețuiască persecuțiilor și foametei.
În 1945, a fost numit cancelar al Mitropoliei Corintului, de către Mitropolitul Mihail (devenit ulterior Arhiepiscop al Americii). Iată cum a abordat această funcție administrativă:
„Am dorit întotdeauna să susțin și să consolidez poziția preoților noștri, astfel încât aceștia să se bucure de recunoașterea și respectul cuvenit din partea credincioșilor. În mod special, m-am străduit să aduc pacea între preoți, ori de câte ori apăreau neînțelegeri grave... Le-am arătat dragoste, răbdare și smerenie...”
În 1947, a simțit că mâna lui Dumnezeu îl călăuzește într-o nouă direcție, fiind numit preot paroh la München, în Germania. Ajungând în Germania postbelică, s-a confruntat cu sărăcia, criminalitatea, distrugerile și lipsa alimentelor. Părintele Gherasim povestea că o cină obișnuită consta într-o felie de pâine neagră cu unt și o jumătate de roșie cultivată pe balconul apartamentului său. Parohia sa număra doar 15-20 de familii și, pentru prima dată, se afla în mijlocul unei culturi care nu era predominant ortodoxă. Dorind să continue să „pătrundă mai adânc în tainele credinței [sale] în Hristos”, a învățat limba germană și a început studiile la Universitatea din München.
În 1951, fostul său Episcop – Mitropolitul Mihail – devenise Arhiepiscop al Americii și l-a invitat pe fostul său cancelar să vină în America, numindu-l profesor de Noul Testament și preot în Paraclisul Seminarului „Sfânta Cruce” (Holy Cross) de lângă Boston.
„Numirea mea la această școală a fost cel mai frumos dar pe care l-aș fi putut cere vreodată de la Dumnezeu”.
Mulți își amintesc că trăia pentru studenții săi, care îi umpleau adesea încăperea, în serile de discuții și dezbateri. În 1961, Arhiepiscopul Iacob a insistat să-l hirotononească Episcop de Detroit. A refuzat funcția, întrucât aceasta ar fi însemnat să-și părăsească iubiții studenți. În schimb, a fost hirotonit Episcop de Boston în 1962, continuându-și astfel slujirea în formarea viitorilor preoți pentru America. Totuși, nevoile Bisericii l-au determinat să accepte funcția de Episcop de Pittsburgh, în 1967. Deși era iubit de credincioși și de preoți, se simțea nevrednic de dificila misiune episcopală.
„Îndatoririle administrative m-au istovit mereu... Am făcut greșeli în dificila mea misiune. Cu siguranță nu am oferit atât cât ar fi trebuit să ofere un Episcop care trăiește în America secolului al XX-lea. Sper ca Domnul să mă judece după măsura slăbiciunilor mele... Mi-am dorit mereu să mă retrag, să găsesc liniștea, să studiez și, poate, să scriu. Însă responsabilitățile funcției de Episcop nu mi-au lăsat timpul necesar”.
Arhiepiscopul Iacob i-a acceptat dorința de a se retrage, cerere care i-a fost aprobată în iulie 1977. Mai târziu, în cadrul unei întâlniri de rămas-bun organizate în onoarea sa la Catedrala Sfântul Nicolae din Pittsburgh, el mărturisea:
„Am încercat să nu-mi arăt emoția. Însă durerea despărțirii de atâția oameni pe care îi iubeam și care mă iubeau a fost cu adevărat mare”.
Eliberat acum de sarcinile administrative, tânjea să se întoarcă la prima sa dragoste: predarea către seminariști, precum și îndrumarea și călăuzirea acestora, trăind în mijlocul lor. Însă, înainte de a reveni la Seminarul „Sfânta Cruce” (Holy Cross), a făcut o călătorie în Grecia și la fosta sa mănăstire de pe Muntele Athos, unde a avut loc un incident tulburător. Era o zi de mare sărbătoare pentru mănăstire și, în calitate de Ierarh cu vechime în Biserică, era de așteptat ca Episcopul Gherasim să oficieze Sfânta Liturghie. Cu toate acestea, mulți dintre călugări nu i-au permis să slujească, întrucât își tăiase barba și părul. Faptul că un călugăr își taie părul și barba este considerat un lucru scandalos, fiind văzut ca un semn de mândrie, ca și cum monahul ar încerca să-și îmbunătățească înfățișarea. Episcopul Gherasim nu a spus nimic, ci s-a retras cu smerenie în spatele bisericii, stând în tăcere și rugându-se într-un colț, pe durata Sfintei Liturghii. După încheierea slujbei, un călugăr vizitator, care ducea o viață ascetică de pustnic, l-a observat pe Episcop stând singur și i-a mustrat pe călugării mănăstirii: „Ce-ați făcut? Cum ați putut? Toată noaptea am văzut deasupra capului său o lumină asemenea unui porumbel, în timp ce deasupra capetelor voastre apăreau niște făpturi ce semănau cu niște mici diavoli!”.
Luna noiembrie a anului 1977 l-a găsit pe Episcopul Gherasim înapoi la iubitul său seminar; nu a ales să locuiască într-un apartament sau o casă din apropiere, ci s-a stabilit într-o cameră tipică de cămin studențesc, cu două încăperi, lăsând ușa descuiată în permanență. Lua masa la cantina școlii, luându-și tava și stând la coadă alături de studenți. A revenit la activitatea sa de profesor de teologie dar, mai presus de toate, a devenit Părinte duhovnic, stareț – un 'avva' – și un exemplu viu pentru studenți și cadrele didactice. Deși deținea numeroase diplome universitare, vorbea mai multe limbi și scrisese multe cărți, a rămas un simplu călugăr. Un fiu duhovnicesc mărturisea:
„Nu mi-a rostit niciodată cuvinte multe sau alese, despre rugăciune. Însă, prin viața sa care radia rugăciune, m-a învățat pe mine – și întreaga comunitate academică a Școlii de Teologie Sfânta Cruce – rugăciunea neîncetată a inimii... Ca un călugăr ce iubea slujbele liturgice, Episcopul Gherasim venea zilnic în iubitul său Paraclis al Sfintei Cruci, neîmpiedicat de povara anilor, de boală sau de vremea nefavorabilă. Astfel, prin propria sa asceză, ne învăța să nu abandonăm niciodată lucrarea rugăciunii, atât de iubită de Dumnezeu, și să nu căutăm scuze în 'starea noastră de păcătoșenie'. Îl vedeam în fiecare dimineață și seară în Paraclis, adesea cu mâinile ridicate, rugându-se în colțul său obișnuit...”
O altă istorisire îl înfățișează pe un băiețel de cinci ani care venise împreună cu părinții săi la Paraclisul „Sfânta Cruce”. El i-a spus, plin de entuziasm, mamei sale: „Mamă, vreau să vin aici la biserică, acolo unde slujește acel 'papu' (bunic) în vârstă”.
„De ce?”, l-a întrebat mama.
„Pentru că, în timpul Liturghiei, se vede o lumină frumoasă deasupra capului său”.
„Înțeleptul Avva al Americii” a trecut la Domnul pe 12 iunie 1995, în Boston. Era a doua zi după Rusalii, ziua Sfântului Duh – aceeași sărbătoare în care fusese hirotonit Diacon în anul 1935. După Slujba de Înmormântare săvârșită în Paraclisul Seminarului „Sfânta Cruce” (Holy Cross), a fost înmormântat într-un cimitir din apropiere; totuși, șase luni mai târziu, rămășițele sale pământești au fost duse înapoi și așezate lângă Paraclisul seminarului.
Iată și câteva învățături ale Starețului:
„Creștinii trăiesc în lume și se bucură de toate darurile vieții, în numele lui Dumnezeu. Viața lor, însă, nu depinde de darurile acestei lumi, ci mai degrabă de relația personală pe care o au cu Dumnezeu. Ei trăiesc viața de acum purtând în suflet iubirea lui Dumnezeu și nădejdea unei vieți mai bune în viitor, împreună cu Hristos”.
+++
„Sfințenia este, în esență, pe de o parte, desprinderea omului de dorințele lumii și, pe de altă parte, dăruirea sa totală în slujba voii sfinte a Dumnezeului Cel Sfânt. Întreaga viață a omului este o luptă duhovnicească pentru a se elibera de dorințele lumii și pentru a se dedica lui Dumnezeu”.
+++
„Fericiți sunt cei ce n-au văzut și au crezut (Ioan 20:29), adică aceia care au crezut fără a căuta dovezi logice. Aceștia sunt oamenii care au cunoscut iubirea lui Dumnezeu, în Hristos, care au crezut și care își trăiesc viața în Hristos, cu pace, seninătate și bucurie duhovnicească. Atunci când nu trăim potrivit voii lui Dumnezeu, devine greu – ba chiar imposibil – să credem”.
NOI FILE DE LETOPISEȚ - 13 octombrie 2026
Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe
