Spre a reînvia realitatea Bisericii, așa cum a existat ea în primele secole
Am urmărit, recent, câteva fragmente din serialul despre Sfântul Paisie Aghiorâtul și mi s-a părut reușit. Totuși, mă întreb: cum se poate vorbi despre dumnezeiesc? Ce anume poate fi, de fapt, înfățișat? Numai gândul acesta mă face să tremur și nu am nici măcar idee despre cum vor evolua episoadele următoare. Nu este vorba că cei care lucrează la acest proiect ar fi incompetenți – dimpotrivă; mulți dintre ei își doresc sincer să ofere ceva valoros, prin intermediul acestui serial. Dar, vorbim aici despre prezența lui Dumnezeu într-o ființă umană – despre faptul că El sălășluiește în noi – iar redarea artistică a acestui aspect reprezintă o provocare uriașă.
L-am cunoscut personal pe Părintele Paisie; am petrecut paisprezece ani împreună. Această relație a lăsat urme adânci, de neșters, în ființa mea. Totuși, nu îl privesc pe Părinte așa cum o fac mulți astăzi – ca și cum realitatea care îl înconjoară pe Sfânt s-ar dizolva în mod magic, lăsând în loc o figură nenaturală, una încărcată, de fapt, de idealurile narcisiste ale propriului ego. Acest lucru duce la o mare confuzie – până într-acolo încât însăși Biserica ajunge să se piardă în această reprezentare. Iar odată cu ea, se pierde și sfințenia. Oamenii încep să o perceapă ca pe ceva supranatural, aproape abstract... Acest lucru este în totală contradicție cu imaginea pe care noi – cei care l-am cunoscut pe Părintele Paisie – o purtăm înlăuntrul nostru.
Da, el a avut daruri supranaturale – știu bine acest lucru și pot depune mărturie personală în acest sens – dar, în același timp, a arătat mereu cât de adânc înrădăcinat era în Biserică, în realitatea harului și a Tainelor, precum și în ceea ce, pentru mine, constituie cea mai clară și incontestabilă dovadă a sfințeniei: faptul că îi iubea cu adevărat pe ceilalți oameni și le purta de grijă sincer. Se cufunda în frământările lor, simțindu-le durerea ca și cum ar fi fost a lui. Același lucru era valabil și în cazul Părintelui Porfirie. Tocmai aceste aspecte ale conduitei lor sunt cel mai greu de înțeles; cu toate acestea, toată lumea se concentrează exclusiv pe minuni, profeții, levitație și alte fenomene de acest gen. Înțelegeți ce vreau să spun, nu-i așa? Primul lucru dă naștere celui de-al doilea…
Pentru mine, acest lucru devine cu atât mai izbitor când privesc în urmă și îmi amintesc experiențele trăite alături de oamenii care m-au adus în Biserică – oameni fără de care, probabil, nu m-aș fi aflat astăzi în Biserică. Prietenii mei teologi vor trebui să mă ierte, dar îmi amintesc că i-am spus unuia dintre ei, mai târziu: „Prietene, să știi că, dacă aș fi citit cartea ta, astăzi nu aș mai fi fost în Biserică...” Când o citesc, regăsesc în ea ecouri ale lui Heidegger, urme ale discursurilor stoicilor și numeroase elemente din tradiția freudiană... Chiar crezi că spui ceva extraordinar?
Totuși, în experiența concretă – în realitatea trăită a acestor oameni, a Sfinților – Întruparea era cu adevărat prezentă. Era prezentă în viețile lor. Ce înseamnă acest lucru?
Înseamnă că, în persoana Starețului – a omului sfânt – se poate observa o deschidere infinită a lumii create către cea necreată; o natură care funcționează, așa cum afirmă Maxim Mărturisitorul, dincolo de sine însăși – dincolo de propriile sale limite intrinseci. Am simțit acest lucru, în mod incontestabil, atunci când ne aflam în preajma Starețului, dar acesta nu era aspectul cel mai semnificativ. Adevărata valoare rezida în fundamentele antropologice, duhovnicești și morale care generau aceste fenomene. Mai exact, exista acel sentiment distinct pe care îl încercai, petrecând timp cu Starețul Paisie – senzația că ești singura persoană din întreaga lume și că ai o legătură unică, exclusivă cu el.
Am vorbit, personal, cu mulți oameni care mi-au spus: „Eu, personal, am avut o relație specială, unică, cu Părintele Paisie”. Și totuși, în același timp, existau milioane de alți oameni care împărtășeau exact aceeași legătură – una pe deplin personală și unică – cu el. Acesta este secretul acestei unități: el era înlăuntrul fiecăruia, iar fiecare era înlăuntrul lui.
Tocmai acest lucru trebuie să-l explicăm și să-l corelăm cu realitatea Bisericii. Înțelegeți la ce mă refer? Trebuie să arătăm cât de neprețuită este, în sine, viața în Biserică – și nu o cursă febrilă de a urma o persoană care, dintr-un motiv sau altul, a primit „inspirație” de sus pentru a vorbi despre viitor sau despre prezent.
Iar această trăire rămâne profund importantă, chiar și atunci când nu are loc niciun miracol. Vă spun, minunile săvârșite de astfel de oameni sunt cu adevărat uluitoare. Când l-am întâlnit pe Părintele Porfirie, m-a „izbit” pur și simplu prin lucrurile pe care le-a dezvăluit despre viața mea – lucruri pe care nici eu însumi nu le știam... Nu voi uita niciodată asta. Dar, nu ar trebui să privim aceste fenomene – aceste minuni – doar ca pe niște manifestări explozive ale unei figuri supraomenești care se transformă într-o supernovă chiar sub ochii noștri.
Nu. Părintele Porfirie m-a privit în ochi și mi-a spus: „Acum, că am îmbătrânit, citesc poezie, dar nu prea o înțeleg – voi, tinerii, sunteți atât de complecși. De vreme ce înțelegi aceste lucruri, ai putea să mi le explici?”. Și, apoi, începe să-mi recite propriile mele versuri – versuri care nu fuseseră încă publicate și pe care, prin urmare, nu avea cum să le cunoască... Îmi arăta, de fapt, că harul lui Dumnezeu a fost cel care l-a inspirat să spună anumite lucruri.
Dacă cineva se concentrează exclusiv pe miracolul în sine, riscă să piardă adevăratul sens al întregii experiențe. Iar sensul rezidă în starea cu care pleci din acel loc – cu simțirea Învierii, cu trăirea Paștelui. Cu sentimentul că acea persoană există, dar există pentru tine. Este un sentiment straniu, greu de exprimat în cuvinte. Nu știu dacă a simțit vreodată cineva că eu exist pentru el. Poate că unii au simțit asta. Îmi doresc acest lucru pentru ei, din toată inima. Starețul a fost alături de voi. S-a dăruit pe sine în totalitate — complet și exclusiv pentru binele vostru.
Același lucru este valabil și pentru Dumnezeul Întreit — unitatea absolută de ființă... Nu este vorba doar despre o unitate, ci despre o singură ființă aflată în mișcare. Cel Unul este la fel de puternic precum Cei Trei; niciunul nu îl anulează pe celălalt. Astfel, se poate observa că, în spatele acestor daruri — a acestor harisme — se află un fundament duhovnicesc profund; unul care merită a fi descifrat, pentru a putea căpăta sens și pentru noi.
În caz contrar, oricine ar putea „prooroci”, creând o mulțime de adepți lipsiți de discernământ — devotați unor lucruri al căror scop nici măcar nu l-am înțelege. Într-o asemenea situație, devotamentul nostru (evlavia) nu s-ar deosebi cu nimic de admirația pe care cineva ar putea-o resimți față de orice alt fenomen impresionant, fie el din sfera naturală, fie supranaturală.
Acești oameni au fost canale pentru o cultură a vieții de o înălțare excepțională — o calitate a vieții de un nivel extrem de înalt. Și nu doar ei; odată ce înveți să recunoști acest lucru, îl poți percepe și la alții — chiar și la cei care nu posedă astfel de harisme.
Nu este nevoie de talente speciale pentru a atinge o asemenea calitate a trăirii. O persoană poate să nu aibă daruri exterioare, și totuși să poarte în sine o plenitudine a vieții, magnifică — o desăvârșîre fără de care lumea nu poate supraviețui. Acesta este, tocmai, subiectul pe care teologii ar trebui să-l exploreze. În Biserică, nu vorbim doar despre câțiva aleși „harismatici” aflați în opoziție cu „restul”. Această dihotomie nefastă este ceva ce continuăm să purtăm cu noi — și pentru care plătim prețul chiar și astăzi.
Întreaga orientare a tradiției noastre, pornind de la Origen — de la Sfântul Macarie, până la Dionisie Areopagitul și mai departe — vizează tocmai depășirea acestui aspect. Este o încercare de a reconstrui Biserica — așa cum iau în discuție în cartea mea despre ecleziologia 'homoousios'-ului (consubstanțialității) — de a reînvia realitatea Bisericii așa cum a existat ea în primele secole și de a interpreta însăși esența Ei, într-un mod care să nu separe harisma de structură; cu alte cuvinte, ca structura însăși a Bisericii să fie una harismatică. Asta e tot…
De: Pr. Protopop Nicolae Ludovikos
Protopopul Nicolae Ludovikos este cleric grec și conferențiar de dogmatică și filozofie la Academia Ecleziastică din Salonic. El susține prelegeri la Institutul Ortodox al Universității din Cambridge, la Universitatea din Durham, precum și în cadrul altor instituții de învățământ superior și centre de cercetare din Europa. Este autorul unor cărți, studii și articole care abordează teme din teologia pastorală, dogmatica ortodoxă.
NOI FILE DE LETOPISEȚ - 20 octombrie 2026
Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe
