Discursul memorabil al lui Marco Rubio de pe istoricul Pnyx din Atena (TEXT INTEGRAL)

"Ținem ostatic ceea ce avem mai excepțional! 
Nu e nimic egoist sau greșit, în a fi loial față de propria națiune!"

Secretarul de Stat al SUA, Marco Rubio, a susținut recent un discurs memorabil pe istoricul Pnyx din Atena – locul antic de întrunire a adunării democratice ateniene, unde și Pericle li se adresa cetățenilor – invocând moștenirea Greciei antice și susținând că lumea occidentală trebuie să redescopere ambiția, curajul, simțul datoriei și încrederea care i-au modelat civilizația.

Vorbind în fața Partenonului, Rubio a prezentat Grecia antică nu doar ca pe un capitol din istorie, ci ca pe o sursă continuă de inspirație și de definire a identității occidentale.

Cu toate acestea, a interpreta acest discurs și a-l reduce doar la valorile civilizației grecești de altădată ar însemna o mare greșeală, întrucât prin acest mesaj, s-a făcut un apel la întreaga civilizație răsăriteană ortodoxă, de trezire și re-propovăduire curajoasă a valorilor sănătoase la nivelul întregii lumi, unde deja de prea mult timp adevăratele valori și credința creștină nu și-au mai găsit și nu-și mai găsesc locul.

După ce, de zeci de ani, singurele criterii după care se ghidează statele lumii sunt cele strict financiare (vezi și recentele declarații ale președințîei române, de recunoaștere, practic, a unei dictaturi a investitorilor străini) iar rezultatul, inclusiv din punct de vedere al finanțelor se prezintă mai dezastruos decât niciodată - astăzi, discursul politic începe să capete valențe reale, după cum este și normal centrându-se pe Hristos și pe valorile creștine propovăduite liber altădată de Biserică - astăzi în mare măsură influențată și intimidată direct și chiar limitată prin constrângeri politice, prin atacuri frecvente de presă, sau auto-limitată prin temeri și prin adoptarea unei diplomații oficiale permisive și aparent aprobatoare față de clasa politică aflată în eroare, concomitent cu lipsa de susținere publică a liderilor care împărtășesc valorile Bisericii chiar cu asumarea unor riscuri enorme, într-o vreme în care restrângerea treptată - dar foarte vizibilă - a libertăților cetățenilor devine realitate.

Centrarea discursului politic și a viitoarelor strategii de Stat pe Hristos (vezi prezentul discurs și poziționarea numelui lui Hristos în cadrul lui), care se prefigurează spre bucuria credincioșilor din ce în ce mai puternic, reprezintă și motivul pentru care, în cele de mai jos, ne-am decis să vă oferim traducerea integrală a acestei cuvântări, mai ales în condițiile în care presa laică a ales să ofere doar anumite fragmente, preferând să afișeze, ca de fiecare dată, mai degrabă propriile păreri (cu pretenția de "analiză") și comentarii.

VIDEO: https://www.youtube.com/watch?v=_Peyuu0vFHM

TEXTUL INTEGRAL, AICI:

SECRETARUL RUBIO: Există ruine impresionante în întreaga lume. În multe cazuri, acestea sunt locuri în care istoria pare să-și fi epuizat cursul: vestigii ale unor culturi îndepărtate, care au dispărut demult din memoria vie.

Însă Acropolele sunt diferite.

De milenii, civilizația care a ridicat ceea ce se află în spatele meu a captivat imaginația lumii occidentale. Generații întregi de oameni de Stat, artiști și filozofi și-au îndreptat privirea spre acest loc – privind cu uimire și cu profund respect.

Timpul are tendința de a ne toci simțurile: marile victorii și înfrângerile catastrofale par să se reducă la o simplă notă de subsol într-un manual, încă un fapt pe care elevii noștri trebuie să-l memoreze și apoi să-l uite. Dar grecii din antichitate par să exercite o influență aproape mistică asupra memoriei noastre. Ei ne cheamă înapoi la ei, iar și iar. În anul 480 înainte de Hristos, armatele lui Xerxes au ajuns în acest oraș și au incendiat sanctuarele sale. Până atunci, majoritatea atenienilor se evacuaseră deja pe mare, spre o insulă din apropiere. Însă un mic grup a refuzat să-și părăsească locuințele. În schimb, s-au baricadat în fortăreața stâncoasă a Acropolei pentru a purta o luptă finală extraordinară, aruncând bolovani uriași de pe stânci asupra invadatorilor perși și ținând la distanță, timp de câteva zile, cel mai mare imperiu al epocii. În cele din urmă, au fost copleșiți. Perșii au jefuit templele, au ars altarele și au pus Acropola la pământ; dar, când atenienii s-au întors, au adunat rămășițele sfărâmate ale vechii Acropole și le-au îngropat în dealul pe care aceasta se înălțase. Iar decenii mai târziu, sub conducerea lui Pericle, au ridicat Partenonul.

De atunci, timp de 25 de secole, Partenonul a rămas în picioare. Imperii au apărut și au dispărut, sub umbra sa. Iar urmașii celor care l-au construit – fiii Atenei și ai Romei – și-au purtat civilizația până la capătul lumii.

La două secole și jumătate de la fondarea republicii americane – aflată la jumătatea distanței pe Glob, față de locul unde mă aflu acum – sunt aici astăzi în calitate de Secretar de Stat al acelei republici și ca strănepot al unor coloniști veniți în Lumea Nouă din Spania; sunt aici pentru a depune mărturie despre o datorie pe care nicio trecere a timpului și nicio distanță nu o pot șterge vreodată.

Istoria Americii, istoria țării mele, poartă amprenta antichității. Grecia este, la propriu, sculptată în arhitectura guvernului nostru: în coloanele impunătoare, în cupole și în monumentele din capitala noastră. Orașul în care s-a născut Constituția noastră – Philadelphia – poartă el însuși un nume grecesc.

Oamenii care au fondat țara mea au fost fascinați de moștenirea primită de la a voastră. Aveau cunoștințe istorice vaste și erau pe deplin conștienți de locul unic pe care îl ocupau în istorie, însă nicio altă epocă a trecutului nu le-a captat atenția sau imaginația la fel de mult ca antichitatea. Foarte mulți oameni sunt surprinși să afle că autorul cel mai des citat în 'Federalist Papers' nu a fost un filosof al Iluminismului sau un teoretician politic. Nu, autorul cel mai frecvent citat în 'Federalist Papers' a fost Plutarh, biograful grec al marilor personalități ale Greciei și Romei.

S-au scris și s-au spus multe despre influența Greciei antice asupra ideilor părinților fondatori americani – și, de altfel, asupra tuturor filosofilor și oamenilor de stat occidentali care i-au precedat. Cei mai mulți dintre noi cunoaștem elementele de bază ale acestei istorii. Atena ne-a oferit democrația. Platon și Aristotel ne-au oferit filosofia occidentală. Ideile noastre despre lege, virtute, cetățenie și guvernarea republicană au fost modelate în cetățile-stat grecești. Chiar și o mare parte din vocabularul nostru politic – cuvinte precum democrație, tiranie, sau însuși cuvântul „politică” – își au originea aici.

Toate acestea sunt adevărate. Însă ceea ce datorăm acestui loc – în calitate de americani și de occidentali – este, de fapt, mult mai profund. Aceste instituții și idei au fost expresia exterioară a unor calități fundamentale pe care le regăsim la vechii greci – calități ce nu pot fi reduse la un anumit sistem sau teorie politică.

Aici, la Atena, am asistat la prima manifestare deplină a tuturor trăsăturilor esențiale care aveau să definească Occidentul: o individualitate puternică și o ambiție neobosită; spiritul îndrăzneț de explorare și invenție; setea de descoperire, de aventură, de risc și de glorie. O curiozitate insațiabilă față de lume și de principiile după care aceasta funcționează, o dorință arzătoare de a cunoaște misterele naturii și de a descifra secretele cosmosului. O nerăbdare în fața ideii de imposibil, o revoltă împotriva oricăror bariere și limite, un efort continuu de a privi în adâncurile necunoscutului.

Acestea nu erau doar formulele sau preceptele unei anumite școli de filozofie. Ele defineau un popor – regăsindu-se în tradițiile, poveștile și imaginația sa; în calitățile pe care le cerea de la cetățenii săi; în idealurile pentru care oamenii trăiau, luptau și mureau.

A-i cunoaște pe ei, înseamnă a ne cunoaște pe noi înșine.

Ceea ce a înflorit aici a fost dorința occidentală de a scoate la lumină tot ceea ce ignoranța, întunericul și distanța ținuseră ascuns de mintea umană. Grecii nu doar au modelat istoria; ei ne-au dăruit istoria însăși. O mare parte din ceea ce știm despre numeroase civilizații antice provine aproape în întregime din consemnările exploratorilor și istoricilor greci – oameni care nu s-au limitat la a relata istoria propriului popor, ci s-au aventurat în lume pentru a observa și a consemna epopeile altor popoare și culturi de pe tot globul.

În timp ce alții priveau spre interior, grecii au fost primii care și-au îndreptat atenția spre exterior, urmărind entuziasmul și gloria de a descoperi tot ceea ce era inedit și necunoscut. Această trăsătură – aceasta a fost trăsătura care a determinat Occidentul să creeze și să construiască lucruri pe care alții nu le puteau realiza, distingându-ne de atâtea alte culturi și civilizații pentru care stabilitatea și simpla subzistență reprezentau scopurile supreme ale vieții.

Însă nu doar ambiția de a explora necunoscutul este ceea ce moștenim de la greci, ci și convingerea că necunoscutul poate fi cunoscut. Încrederea că lumea poate fi cartografiată, măsurată, reprezentată și înțeleasă – și că există o ordine rațională a cosmosului, guvernată de anumite legi fundamentale; legi pe care oamenii le pot observa și pe care mintea umană le poate înțelege.

Aceasta a constituit fundamentul gândirii occidentale: matematica, știința și medicina noastră; filosofia, etica și religia noastră. Ea a pregătit terenul pentru ca Evanghelia lui Iisus Hristos să găsească un sol fertil în Europa și să înflorească, transformându-se în imperiul creștinătății. A stat la baza bogăției teologiei creștine – a gândirii lui Augustin și a lui Toma de Aquino, precum și a întregii tradiții a legii naturale.

A dat naștere unei civilizații definite nu doar printr-o cultură comună, ci și printr-o antropologie comună – o viziune împărtășită despre om și locul său în univers. Urmașii săi aveau să împărtășească nu doar ideea unei ordini naturale, ci și o înțelegere distinctă a virtuții, a destinului și a sorții; a adevărului, binelui și frumosului; a unui cod care dictează modul în care ar trebui să trăiască oamenii; a unor standarde și idealuri obiective spre care să tindă.

Pentru grecii din antichitate, căutarea excelenței constituia însăși esența existenței umane. Ei își organizau întreaga viață civică în jurul ideii de întrecere, ambiție și competiție: în filosofie și poezie, în sculptură și teatru, în sport și artă, în război și arta guvernării. Cetatea grecească clasică era o arenă în care oamenii de seamă își puneau la încercare și își dovedeau valoarea, șlefuindu-și potențialul printr-o luptă neîncetată – străduindu-se să fie cei mai buni, cei mai puternici, cei mai frumoși și să se apropie tot mai mult de perfecțiune.

Știu că, pentru urechile omului modern, ceea ce tocmai am descris – acest mod de viață – poate părea ciudat; poate părea chiar crud. Idealul multor ideologii din vremea noastră a devenit, sincer vorbind, o lume a siguranței absolute, lipsită de riscuri sau eșecuri, în care nu există nici gloria victoriei, nici rușinea înfrângerii. Prea des, în zilele noastre, construim „în jos”. Ne stabilim standardele astfel încât nimeni să nu piardă; ne preocupăm mai mult de confortul celor mai slabi decât de potențialul celor mai buni. Ținem ostatici ceea ce avem mai excepțional, subordonând totul mediei, banalului și mediocrității.

Cei care au ridicat Partenonul construiau „în sus”. Ei considerau că cea mai înaltă și mai nobilă aspirație în viață este să-i depășești pe ceilalți, să tinzi spre excelență în toate. Cetățile-stat ale Greciei antice erau pline de viață; clocoteau de pasiune intensă, rivalități, facțiuni și conflicte. Însă tocmai din acea luptă neîncetată pentru a ieși în evidență s-a născut marea înflorire a artei, a filozofiei și a politicii, energia vitală și intelectuală care avea să transforme un grup de orașe mediteraneene în leagănul celei mai mari civilizații din lume.

'Thumos'-ul – așa cum îl numeau vechii greci: acea flacără a pasiunii, a forței, a curajului și a mândriei – reprezintă inima unei mari civilizații. Iar fără el? Fără el, națiunile își pierd voința de a lupta, voința de a aspira, voința de a supraviețui.

Astăzi, o mare parte a Occidentului a uitat această calitate. De-a lungul timpului, noi, cei din Occident, am ajuns să ne rușinăm tocmai de lucrurile care ne făceau excepționali. Ne-am simțit stânjeniți de faptul că realizările noastre ne distingeau de restul lumii. Prosperitatea noastră a devenit, cumva, o sursă de vinovăție. Nu mai credeam că merităm și că am dobândit prin propriile eforturi măreția noastră.

Cuvântul „naționalism” a devenit un termen blamabil. Astfel, ne-am dărâmat monumentele și ne-am condamnat propria istorie. În mult prea multe locuri, ne-am învățat copiii să se rușineze de țările pe care urmau să le moștenească. În acest proces, ne-am deschis granițele, ne-am externalizat industria și am permis forțelor noastre armate să slăbească și să se degradeze.

Și, an după an, părea că ne externalizăm tot mai mult din suveranitate, transferând deciziile către birocrații globale aflate mult dincolo de controlul nostru.

Însă alții au fost mai mult decât bucuroși să umple vidul lăsat în urmă de noi – vidul creat de slăbiciunea noastră. Pe măsură ce încrederea Occidentului se clătina, adversarii și rivalii săi deveneau tot mai fermi și mai agresivi, consolidându-și propria bogăție și putere în locul nostru.

Iar acum, în prezent, ne aflăm la o răscruce. Căci deceniul care urmează și deciziile pe care le vom lua vor scrie povestea secolului viitor. Calea pe care o vom alege va determina dacă Occidentul își va păstra locul în fruntea lumii sau se va resemna cu un viitor marcat de atrofie, servitute și declin. Fie alegem să acționăm acum, fie pierdem însăși posibilitatea de a mai acționa vreodată.

Sub conducerea Președintelui Trump, Statele Unite și-au făcut alegerea. Alegem să urmărim, fără rețineri, consolidarea puterii naționale: să recăpătăm controlul asupra lanțurilor noastre critice de aprovizionare, să ne reindustrializăm economia, să ne reconstruim capacitatea de apărare și să luptăm pentru supremația în domeniul tehnologiilor și industriilor viitorului.

Alegem să vizăm noi frontiere: în producția industrială avansată și în super-inteligență; în domeniul dronelor, al armamentului și al artei militare; în cel al cipurilor, al resurselor minerale, al securității cibernetice și în orice alt domeniu al potențialului uman. Alegem să ne valorificăm energia, să ne reconstruim fabricile, să ne trimitem din nou astronauții pe Lună și să inaugurăm o nouă eră a explorării spațiale.

În ciuda idealurilor lor înalte, vechii greci nu erau naivi. Ei înțelegeau că națiunile au interese. Înțelegeau că arta guvernării necesită prudență și diplomație, dar înțelegeau și că aceasta cere capacitatea de a recurge la forță atunci când prudența și diplomația eșuează. Înțelegeau că puterea nu înseamnă doar a deține mijloacele de autoapărare, ci și a avea credibilitatea necesară pentru a demonstra că ești dispus să le folosești.

Aceasta este viziunea clasică asupra politicii și a artei guvernării pe care Administrația Trump speră să o recupereze – nu doar pentru țara noastră, ci pentru întreaga noastră civilizație.

Credem că Europa se poate trezi din somnul său îndelungat și poate reaprinde flacăra aprinsă aici în urmă cu milenii.

Există deja semne în acest sens.

Pe întregul continent, asistăm la ceea ce sperăm să fie începutul unei schimbări de generație: o creștere spectaculoasă a cheltuielilor pentru apărare, o avalanșă de noi parteneriate și programe, precum și o extindere a capacităților de producție și fabricație, toate acestea venind în continuarea angajamentelor istorice în domeniul apărării asumate anul trecut la Haga.

Grecia s-a aflat în centrul acestei transformări. Poporul acestei națiuni a demonstrat, încă o dată, că este un prieten indispensabil atât pentru Europa, cât și pentru Statele Unite, în domenii variate – de la energie și migrație până la apărare, unde Grecia s-a dovedit a fi un aliat exemplar.

Și sperăm din tot sufletul că întreaga Europă vă va urma exemplul.

Deși, uneori, anumite tensiuni au pus la încercare legăturile de afecțiune dintre Statele Unite și Europa, nu trebuie să permitem ca acestea să se rupă. Împreună, trebuie să consolidăm o alianță capabilă să facă față amenințărilor epocii noastre.

Și o putem face. Căci nu credem că prietenia transatlantică trebuie să fie un joc de tip „sumă nulă”. Dimpotrivă: viziunea noastră este cea a unei alianțe a cărei forță depășește suma părților sale componente. Este o viziune pe care am văzut-o transpusă în practică chiar luna trecută, printr-un nou acord fără precedent între Statele Unite, Danemarca și Groenlanda – un acord care va remodela regiunea arctică și va consolida securitatea întregii Alianțe NATO. Toți cei trei parteneri implicați în acest acord au avut de câștigat. Întreaga Europă – precum și NATO și Statele Unite – au devenit, datorită acestuia, mai sigure și mai puternice.

Vrem să câștigăm împreună. Trebuie să câștigăm împreună.

În ziua de azi, a devenit la modă să se creadă că o politică externă luminată înseamnă să acorzi prioritate comunității globale în detrimentul propriului popor. Iar eu cred că și în această privință avem multe de învățat de la oamenii Greciei antice, deoarece ei știau că nu există nimic egoist sau greșit în privința loialității față de propria națiune și nici în lupta de a-i apăra interesele mai presus de orice altceva.

Ei credeau – cu ardoare – în idealul „omului măreț”: individul excepțional care dobândește nemurirea prin propriile fapte. Însă considerau că gloria și faima se câștigă prin efort, sacrificiu și realizări remarcabile în slujba a ceva mai presus de propria persoană. Eroul emblematic al lumii grecești antice era cel dispus să plătească orice preț pentru o cauză demnă de loialitatea sa.

Vedem acest lucru la Socrate, care a refuzat să renunțe la căutarea adevărului, chiar și cu prețul propriei vieți. Îl regăsim în rezistența legendară a celor 300 de spartani – încercuiți și copleșiți numeric de vastele armate ale Persiei – care au refuzat șansa de a se salva, alegând să lupte până la ultimul om în loc să-și părăsească postul sau să-și abandoneze datoria. Și îl întâlnim în mitul epic al lui Ahile, pus în fața alegerii de a se întoarce acasă și de a trăi o viață lungă și liniștită, dar care alege, în schimb, să rămână la Troia și să piară în căutarea gloriei eterne.

Acestea sunt calitățile care aveau să modeleze conștiința morală a Occidentului. De la martirul creștin care a refuzat să-și trădeze credința, până la patriotul care și-a dat viața pentru țară; de la Sfântul Thomas More până la Bătălia de la Alamo, totul culminând cu nemuritoarele cuvinte de încheiere ale Declarației de Independență a Statelor Unite: „Ne angajăm reciproc să ne punem în joc viețile, averile și sacra noastră onoare”.

De la greci a moștenit Occidentul simțul datoriei – o loialitate neclintită față de propriul cod, față de propria cauză și față de propria țară. Eroii noștri, eroii Occidentului, sunt cei care aleg să rămână fideli datoriei, tocmai atunci când acest lucru este cel mai dificil și dureros: omul care își respectă cuvântul dat, soldatul care nu-și părăsește postul, căpitanul – acel căpitan legendar – care se scufundă odată cu nava sa. Acest lucru diferă radical de ceea ce vedem, chiar și astăzi, la fanatici precum mullahii radicali din Iran, al căror cult al morții îi glorifică pe copiii kamikaze drept eroi naționali și prezintă martiriul ca pe un scop în sine.

Eroii noștri – eroii noștri pot fi dispuși să moară pentru cauza lor, dar nu venerează moartea. Tocmai pentru că prețuim viața recunoaștem eroismul celor care ar prefera să o sacrifice decât să-și trădeze principiile. Astăzi, considerăm concepțiile occidentale despre aceste valori – eroism, onoare, datorie – ca fiind de la sine înțelese. Presupunem că ele sunt universale, valabile pentru toți oamenii, în toate timpurile și în toate locurile. Dar nu este așa. Ele sunt rodul unui caracter distinct, un caracter care a apărut aici și a modelat întreaga istorie a civilizației ce a urmat; o civilizație pe care trebuie să luptăm astăzi să o apărăm cu aceeași pasiune cu care au făcut-o strămoșii noștri.

Oamenilor care au construit Partenonul le-au urmat arhitecții creștinătății europene, cei care au ridicat catedralele din Milano, Köln și Florența. Căutarea perfecțiunii formei umane, care i-a însuflețit pe sculptorii greci antici, și-a găsit o nouă expresie în opera lui Michelangelo. Căutarea structurii universului, inițiată de filosofii greci, a fost preluată de Copernic, apoi de Galileo, de Kepler și, ulterior, de Newton.

Setea de cunoaștere nouă a fost cea care a dat naștere primei expediții a lui Magellan în jurul lumii, descoperirii Americilor de către Columb și, în cele din urmă, călătoriei misiunii Apollo 11 pe Lună. Iar calitățile care l-au condus pe Alexandru să cucerească întreaga lume cunoscută au reapărut la Cezar, apoi la Carol cel Mare și la Cortés.

Iar în America, această tradiție s-a redescoperit pe sine. Un ținut vast și sălbatic a devenit locul unei mari renașteri a imaginației și ambiției occidentale. Aspirația grecească spre noi orizonturi s-a transformat în spiritul american al frontierei. Civilizația Atenei și a Romei a transformat o tânără republică de coastă într-un imperiu continental. Cei mai mari americani ai fiecărei generații au purtat trăsăturile inconfundabile ale strămoșilor lor – născuți la Atena, formați de Roma, botezați în creștinătate, căliți în creuzetul Europei medievale, înzestrați cu geniul englez pentru libertate și apoi purtați peste Atlantic pentru a renaște pe țărmurile unei lumi noi.

Împreună, trebuie acum să redescoperim acel spirit. Ne aflăm într-un moment de cotitură – un moment de cotitură nu doar în istoria națiunii mele, ci și în întreaga noastră civilizație.

Amenințările cu care ne confruntăm astăzi sunt la fel de reale precum cele de pe scena dramatică a antichității.

Interesele naționale nu au dispărut în fața instituțiilor internaționale. Războiul nu a dispărut pur și simplu pentru că noi am preferat pacea. Alte state au continuat să se înarmeze, să caute influență, să concureze pentru teritorii, tehnologie, resurse, piețe, energie și putere.

Iar acum, există din nou război. Există din nou o nouă competiție între marile puteri. Există vulnerabilitate, agresiune, terorism, o întreagă lume de noi amenințări și atacuri.

Prin urmare, trebuie să ne reconstruim instituțiile și alianțele, pentru a înfrunta împreună aceste amenințări – înțelegând că scopul acestora nu este de a anula suveranitatea națiunilor care le compun, ci de a le apăra. Și că națiunile nu trebuie să renunțe la identitățile lor distincte pentru a-și recunoaște interesele comune.

Am creat un astfel de model împreună cu partenerii noștri de aici, din Grecia. Prin parteneriatele noastre în domeniul apărării, al energiei și al tehnologiei, precum și prin ambiția noastră comună de a securiza frontierele Europei în fața amenințărilor reprezentate de migrația în masă.

Prietenia noastră datează încă din primii ani ai existenței națiunii mele. Când Grecia s-a ridicat, în 1821, pentru a-și recâștiga independența după secole de dominație otomană, americanii au recunoscut ceva familiar în acea luptă. Trei ani mai târziu, marele om de stat american Daniel Webster a susținut un discurs celebru în Congres, contribuind la prezentarea cauzei Revoluției Grecești în fața reprezentanților tinerei republici americane.

El și-a început discursul atrăgând atenția asupra a tot ceea ce îi înconjura. Iată ce a spus: „Această formă liberă de guvernare, această adunare populară, această practică a dezbaterii libere și a discuției publice, confruntarea ideilor... până și edificiul în care ne reunim, aceste coloane bine proporționate, această arhitectură ornamentată – toate ne amintesc că Grecia a existat și că noi, la fel ca restul omenirii, îi suntem profund îndatorați”.

Acele cuvinte sunt la fel de adevărate astăzi precum erau atunci când au fost rostite. Iar noi toți – nu doar americanii, ci și europenii și prietenii noștri din întregul Occident – ​​trebuie să redescoperim lecțiile pe care strămoșii noștri le-au învățat din acest loc și din istoria sa.

Istoria Greciei nu ne oferă doar o privire asupra instituțiilor noastre în formele lor incipiente; istoria Greciei ne oferă o imagine a noastră înșine.

Ea ne arată că suntem moștenitorii unor mari eroi și că ar trebui să fim mândri – extrem de mândri – de originile noastre. Ar trebui să privim cu admirație la ceea ce strămoșii noștri au făurit pe aceste meleaguri. Povestea civilizației noastre este cea mai măreață poveste cunoscută vreodată de omenire. Și totul a început aici, cu primii bărbați și primele femei ai Occidentului. De la ei – chiar de la ei – putem redescoperi virtuțile, curajul și puterea de a înfrunta pericolele cu care ne confruntăm în vremurile noastre.

Vă mulțumesc.

NOI FILE DE LETOPISEȚ - 13 octombrie 2026 - Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe