Sfânta și Fericita Schimonahie Parascheva (Pașa din Sarov) cea nebună pentru Hristos

După publicarea anterioară a unui articol intitulat: "Sfânta Fericita Parascheva din Diveevo (Pașa din Sarov), cea pe nedrept uitată" revenim cu un articol detaliat despre viața și minunile rămase înregistrate despre această mare Sfântă. Textul de mai jos repreziuntă traducerea integrală a rândurilor originale ale Comisiei de Canonizare a Eparhiei de Nijni Novgorod, căreia îi aducem mulțumiri.

   Fericita Parascheva Ivanovna — născută Irina — a văzut lumina zilei la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în satul Nicolscoie din Spassk, regiunea Tambov. Părinții ei, Ivan și Daria, erau iobagi ai familiei Bulâghin. Când Irina a împlinit șaptesprezece ani, stăpânii i-au aranjat căsătoria cu un țăran pe nume Feodor. Supunându-se fără cârtire voinței părinților și a stăpânilor, Irina a devenit soție și gospodină desăvârșită; familia soțului a ajuns să o îndrăgească pentru firea ei blândă și pentru hărnicie, precum și pentru devotamentul față de slujbele bisericești și rugăciunea fierbinte, pentru faptul că evita adunările sociale și serbările sătești, ducând o viață liniștită și retrasă. Ea și soțul ei au trăit în armonie timp de cincisprezece ani, deși Domnul nu i-a binecuvântat cu copii.

După această perioadă, moșierii Bulâghin i-au vândut pe Feodor și pe Irina familiei Schmidt — proprietari de pământ de origine germană — din satul Surkot. La cinci ani după mutare, soțul Irinei s-a îmbolnăvit și a murit. Mai târziu, când era întrebată ce fel de soț avusese, Fericita răspundea: „La fel de simplu la minte ca și mine”.

După moartea soțului, familia Schmidt a angajat-o pe Irina ca bucătăreasă și îngrijitoare a casei. De câteva ori au încercat să-i aranjeze o a doua căsătorie, dar Irina a refuzat categoric: „Mă puteți ucide, dar nu mă voi mai căsători niciodată!”. În cele din urmă, au renunțat la aceste încercări.

Un an și jumătate mai târziu, s-a abătut asupra ei o nenorocire: două bucăți de pânză de in au dispărut din casa stăpânilor. Slugile au acuzat-o pe nedrept pe Irina, susținând că ea le furase. Când ofițerul de poliție al regiunii a sosit însoțit de soldați, moșierii i-au convins pe aceștia să o „pedepsească” pe Irina. Executând ordinele ofițerului, soldații au torturat-o cu brutalitate, iau spart capul și i-au sfâșiat urechile. Cu toate acestea, chiar și în timpul torturii, Irina susținea cu tărie că nu luase bucățile de pânză. Soții Schmidt au chemat apoi o ghicitoare din partea locului, care a spus că pânza fusese într-adevăr furată de o femeie pe nume Irina — deși nu de 'aceasta' — și că materialul se afla în râu. S-au făcut căutări, iar pânza a fost găsită exact acolo unde indicase ghicitoarea.

După ce a îndurat o asemenea tortură, Irina nu a mai putut suporta să trăiască alături de acei stăpâni lipsiți de frică de Dumnezeu; a renunțat la slujirea lor și a pornit într-un pelerinaj la Kiev.

Locurile sfinte din Kiev și întâlnirile cu Bătrâni duhovnicești i-au transformat complet starea lăuntrică; acum înțelegea care este rostul vieții sale și cum se cuvenea să trăiască. Singura ei dorință era ca Dumnezeu — Hristos Cel Milostiv, Care îi iubește pe toți și revarsă toate darurile cele bune — să se sălășluiască în inima ei. Suferind o pedeapsă nedreaptă, Irina a dobândit înțelegerea profundă a adâncimii negrăite a suferinței lui Hristos și a milostivirii Sale.

FOTO: Fericita Parascheva. Fotografie de la începutul secolului al XX-lea

Între timp, moșierul depusese o plângere oficială privind plecarea ei neautorizată. Un an și jumătate mai târziu, poliția o găsea pe Irina, la Kiev, și o timitea înapoi la stăpânii ei, sub escortă. Drumul a fost lung și chinuitor; a răbdat foamea, frigul, brutalitatea soldaților din escortă și purtarea grosolană a deținuților bărbați.

Soții Schmidt, simțind o oarecare vinovăție față de Irina, au 'iertat-o' pentru fuga ei și au pus-o să lucreze în grădina de legume. Irina le-a slujit mai bine de un an, însă, după ce intrase în contact cu sfintele locașuri și cu viața duhovnicească, nu a mai putut rămâne pe moșie și a fugit din nou.

Moșierii au raportat-o ​​ca fugară. Un an mai târziu, poliția o găsea din nou la Kiev; au arestat-o ​​și au escortat-o ​​înapoi la soții Schmidt, care au refuzat să o primească și, plini de mânie, au alungat-o în stradă — pe jumătate dezbrăcată și fără nicio bucată de pâine.

Venise vremea să se împlinească binecuvântarea Părinților duhovnicești din Lavra Kievului. Domnul Și-a chemat aleasa pe calea nebuniei întru Hristos. Fără îndoială, în timpul șederii sale la Kiev, Irina a primit tunderea tainică în Marea Schimă sub numele de Parascheva, începând astfel să-și spună Pașa.

Timp de cinci ani, a pribegit prin sat ca o nebună, devenind ținta batjocurii nu doar a copiilor, ci și a tuturor sătenilor. Pașa trăia sub cerul liber în toate anotimpurile, îndurând foamea, frigul și arșița; mai târziu, s-a retras în pădurile din Sarov, locuind într-o peșteră pe care și-o săpase singură. O broșură intitulată "Pașa din Sarov, nebuna întru Hristos, stareță și ascetă a Mânăstirii Serafim-Diveevo" — publicată la Moscova în 1904 — consemnează mărturii ale monahilor din acea epocă, potrivit cărora însuși Cuviosul Serafim a binecuvântat-o ​​pe Prascovia Ivanovna să ducă o viață de pribegie în pădurile Sarovului. Acolo, a trăit timp de aproximativ treizeci de ani, în post și rugăciune.

Se spunea că avea mai multe peșteri în diferite părți ale pădurii vaste și nepătrunse, care pe atunci era plină de fiare sălbatice. Mergea uneori pe jos până la Sarov și Diveevo, dar cel mai adesea era văzută la moara din Sarov, unde se ducea să lucreze. În perioada petrecută în pădurea Sarovului — o vreme de asceză și post îndelungate și aspre — a ajuns să semene cu Sfânta Maria Egipteanca: slabă, înaltă și arsă de soare. Desculță și purtând o tunică monahală bărbătească, descheiată la piept și cu brațele descoperite, fericita femeie venea la mânăstire, stârnind teamă în rândul celor care nu o cunoșteau.

Pe când viețuia încă în pădurea Sarovului, un grup de tătari care tocmai jefuiseră o biserică a trecut prin apropiere. Fericita femeie a ieșit din pădure și a început să-i mustre. Pentru aceasta, au bătut-o. Ajungând la Sarov, unul dintre tătari i-a spus hangiului:

„A ieșit acolo o bătrână și ne-a certat. Am bătut-o”/

Hangiu; a exclamat:

„Trebuie să fie Prascovia Ivanovna!” — și, înhămându-și calul, a plecat să o aducă.

Înainte de a se muta la Mânăstirea Diveievo, Fericita Pașa a trăit o vreme într-un sat. Văzându-i viața ascetică, oamenii au început să apeleze la ea pentru sfaturi și să-i ceară să se roage pentru ei; atunci, vrăjmașul neamului omenesc a instigat oameni răi să o atace și să o jefuiască. Parascheva a fost bătută, însă nu s-au găsit bani asupra ei. Femeia binecuvântată a fost găsită zăcând într-o baltă de sânge, cu craniul fracturat. A suferit timp de aproximativ un an după incident, deși nu s-a mai refăcut niciodată complet pe parcursul vieții sale.

Durerile de la fractura craniană și o umflătură în zona stomacului o chinuiau neîncetat; cu toate acestea, nu le dădea mare importanță, spunând doar din când în când: „O, Maică, ce tare mă doare aici! Oricât aș face, Maică, durerea din stomac nu trece!”. Părul Pașei crescuse la loc, încâlcit, provocându-i mâncărimi, și îi ruga mereu pe oameni să i-l „scotocească”.

Prascovia Ivanovna vizita adesea femeia binecuvântată din Mânăstirea Diveievo, Pelaghia Ivanovna. Într-o zi, a intrat și s-a așezat în tăcere lângă ea. Pelaghia Ivanovna a privit-o îndelung și, în cele din urmă, a spus: „Da! Tu o duci bine – nu ai griji așa cum am eu: privește câte fiice am!”.

Pașa s-a ridicat, i s-a înclinat fără a scoate un cuvânt și a plecat în liniște din Diveievo.

FOTO: Fericita Pașa din Sarov, la masă. Fotografie de la începutul secolului al XX-lea.

Au trecut câțiva ani. Într-o zi, Pelaghia Ivanovna dormea, dar s-a ridicat brusc – ca și cum cineva ar fi trezit-o – s-a repezit la fereastră și, aplecându-se pe jumătate în afară, a început să privească în depărtare și să amenințe pe cineva cu pumnul. O poartă de lângă Biserica Kazan se deschisese; Prascovia Ivanovna intra și se îndrepta direct spre Pelaghia Ivanovna, murmurând ceva pentru sine. Apropiindu-se și observând că Pelaghia Ivanovna spunea ceva, s-a oprit și a întrebat:

„Ei bine, Maică – să nu merg?”

„Nu.”

„Așadar, e prea devreme? Nu e momentul potrivit?”

„Da”, a confirmat Pelaghia Ivanovna.

Prascovia Ivanovna i s-a închinat adânc și a plecat fără a intra în mânăstire.

Cu șase ani înaintea mutării la Domnul a Fericitei Pelaghia Ivanovna, Pașa a apărut din nou la mânăstire — de data aceasta cu o păpușă, iar mai târziu cu mai multe păpuși; le legăna și le îngrijea, numindu-le copiii ei. A început să rămână la mănăstire săptămâni întregi și, în cele din urmă, luni la rând. În ultimul an din viața Fericitei Pelaghia Ivanovna, Pașa a rămas la mânăstire fără să mai plece vreodată.

Toamna târziu, în anul 1884, Pașa trecea pe lângă gardul bisericii cimitirului, închinată Schimbării la Față; lovind un stâlp al gardului cu toiagul, a spus: „Când voi doborî acest stâlp, oamenii vor începe să moară — și nu va mai fi timp suficient pentru a săpa mormintele!”.

Aceste cuvinte s-au adeverit curând: Fericita Pelaghia Ivanovna a trecut la cele veșnice, fiind urmată de atâtea maici, încât slujbele de pomenire de patruzeci de zile (sorocust/soroc) au continuat neîntrerupt timp de un an întreg, iar uneori rânduiala înmormântării era săvârșită pentru două surori deodată.

Când Fericita Pelaghia Ivanovna a trecut la Domnul, marele clopot al mânăstirii a bătut la ora două dimineața; surorile din cor — la care locuia atunci Fericita Pașa — s-au speriat și au sărit din pat, temându-se de vreun incendiu. Pașa s-a ridicat cu fața strălucind de bucurie și a început să aprindă și să așeze lumânări în fața tuturor icoanelor.

„Iată”, a spus ea. „Ce incendiu să fie? Nicidecum; doar că zăpada voastră s-a topit puțin, iar acum se va întuneca!”.

Neîndoit, Fericita Pelaghia Ivanovna a rânduit-o pe Prascovia Ivanovna să-i ia locul, din același motiv pentru care Cuviosul Serafim o trimisese pe ea — pe Pelaghia — la Diveievo: pentru a salva sufletele monahiilor, de atacurile vrăjmașului neamului omenesc, precum și de ispitele și patimile pe care Fericita le vedea, prin darul său al vederii curate. Dacă minunata slujitoare a lui Dumnezeu, Fericita Prascovia Semionovna Miliucova, o numea pe Pelaghia Ivanovna „un al doilea Serafim” [aluzie la Sfântul Serafim de Sarov din Diveievo], atunci Prascovia Ivanovna — pe care toate viețuitoarele mânăstirii o cinsteau numind-o „Mamenca” (Mămica) — a devenit „al treilea Serafim” din Diveievo, prin duh și suferință.

De câteva ori, îngrijitoarele chiliei Fericitei Pelaghia Ivanovna au propus ca Pașa să se mute în chilia răposatei starețe.

„Nu, nu pot; Mamenca nu îngăduie”, răspundea Prascovia Ivanovna, arătând spre portretul Pelaghiei Ivanovna.

„Dar eu nu văd nimic”.

„Poate că tu nu vezi, dar 'eu' văd: ea nu dă binecuvântarea!”.

Fericita Pașa a viețuit mai întâi împreună cu călugărițele din cor, iar ulterior într-o chilie separată, lângă porțile mânăstirii.

FOTO: Fericita Prascovia Ivanovna, cu un pisoi. Fotografie de la începutul secolului al XX-lea.

În chilie se afla un pat cu perne uriașe, pe care erau așezate păpuși. Prascovia Ivanovna folosea rar patul, căci își petrecea nopțile întregi în rugăciune, în fața icoanelor mari din colțurile chiliei. După ce ațipea puțin spre zori, se apuca să se spele și să se îngrijească imediat ce se crăpa de ziuă, ori ieșea la plimbare. Ea insista ca cele care viețuiau cu ea să se scoale la miezul nopții pentru rugăciune, fără excepție; dacă cineva refuza, făcea o asemenea gălăgie — „pornind un tărăboi” și strigând — încât toate erau nevoite să se scoale pentru a o liniști și a lua parte la rugăciune.

La început, Prascovia Ivanovna mergea rar la biserică, spunând că are „propria ei Liturghie”, însă veghea cu strictețe ca surorile să participe zilnic la slujbe. Când se pregătea totuși să meargă la biserică, se spăla și se gătea pentru o asemenea bucurie cu o grijă deosebită, încă din ajun. În biserică, obișnuia să stea lângă ușă sau afară, în pridvor. Se purta cuviincios, cu evlavie și cu o adâncă reverență; uneori, rămânea îngenuncheată pe tot parcursul slujbei. În ultimul deceniu al vieții sale pământești, unele dintre practicile Binecuvântatei s-au schimbat: de pildă, a încetat să mai părăsească incinta mânăstirii — sau chiar să se îndepărteze prea mult de chilia sa — și a renunțat să mai participe la slujbele din biserică, primind în schimb Împărtășania în chilie, deși și acest lucru se întâmpla foarte rar. Domnul Însuși i-a descoperit rânduiala și modul de viață pe care trebuia să le urmeze.

La miezul nopții, i se aducea întotdeauna Prascoviei Ivanovna un samovar clocotind. Bea ceaiul doar cât timp apa fierbea; în caz contrar, spunea: „E mort” și refuza să bea. Chiar și atunci, însă, se întâmpla să-și toarne o cană și să uite parcă de ea, lăsând apa să se răcească. După ce bea o cană — sau uneori nici măcar atât — își petrecea noaptea aprinzând și stingând lumânări, rugându-se în felul ei până în zori.

Când i se pregătea ceaiul, încerca să înhațe pachetul și să-l golească de tot. Vărsa tot conținutul, dar apoi nu-l bea. Când se măsura ceaiul, încerca să împingă mâna celui care îl pregătea pentru a turna mai mult; dacă ceaiul ieșea foarte tare, spunea: „Mătură, mătură” și vărsa tot conținutul în vasul pentru resturi, pe care apoi îl ducea afară. Evdochia apuca vasul de o parte, iar femeia binecuvântată de cealaltă — repetând „Doamne, ajută-ne; Doamne, ajută-ne” — în timp ce îl duceau împreună. Ajunse pe pridvor, femeia binecuvântată îl golea, rostind: „Binecuvântează, Doamne, ogoarele, pajiștile, dumbrăvile întunecate de stejari și munții înalți”.

Dacă cineva aducea dulceață, acela trebuia să încerce să nu-i pună borcanul direct în mâini femeii binecuvântate; altfel, îl ducea imediat la baie și îl răsturna cu gura în jos, cântând: „Pe Dumnezeu jur, e dinlăuntru! Pe Dumnezeu jur, e dinlăuntru!”.

După ce își bea ceaiul, la întoarcerea de la Liturghie, femeia binecuvântată se apuca de lucru: tricota ciorapi sau torcea fire. Această activitate era însoțită de neîncetata Rugăciune a lui Iisus și, din acest motiv, firul tors de ea era foarte prețuit în mânăstire: era folosit pentru a confecționa metanii, brâie și anterie din pânză pentru clerici. Folosea expresia „a tricota ciorapi”, ca metaforă pentru practicarea neîncetatei Rugăciuni a lui Iisus.

Odată, un vizitator s-a apropiat de Pașa, intenționând să întrebe dacă ar trebui să se mute mai aproape de Diveevo; Răspunzând gândurilor sale nerostite, ea spunea: „Ei bine, vino la noi la Sarov; vom culege ciuperci și vom tricota ciorapi împreună” – referindu-se, desigur, la săvârșirea metaniilor mari și la învățarea Rugăciunii lui Iisus.

Obișnuită să trăiască în mijlocul naturii și în pădure, Fericita se retrăgea uneori pe câmpuri și prin crânguri în timpul primăverii și al verii, petrecând acolo câteva zile în rugăciune și cugetare. În primele vremuri de după mutarea la Diveevo, obișnuia să meargă pe jos până la locurile îndepărtate unde surorile își îndeplineau ascultările, sau până la Sarov, vizitând vechile sale locuri dragi. Pricepând, prin darul vederii cu duhul, nevoile duhovnicești ale surorilor care își exercitau îndatoririle departe de mânăstire, ea se grăbea să ajungă în acele locuri pentru a lupta împotriva vrăjmașului, a le învăța pe surori și a le avertiza cu privire la ispite. Firește, era primită pretutindeni cu bucurie și entuziasm, iar oamenii o rugau stăruitor să rămână mai mult timp. Călugărițele care trăiau alături de ea o prețuiau nespus și îi duceau mult dorul ori de câte ori era plecată.

FOTO: Fericita Parascheva, lângă pridvorul chiliei sale. Fotografie de la începutul secolului al XX-lea

Multă vreme, o nevoie nestăvilită de a se muta neîncetat dintr-un loc în altul a reprezentat una dintre trăsăturile caracteristice ale Pașei. Ori de câte ori stareța îi propunea să se stabilească în mănăstire, ea răspundea: „Nu, acest lucru este cu neputință pentru mine; aceasta îmi este calea – trebuie să mă mut mereu, dintr-un loc în altul!”.

În călătoriile sale, purta un băț simplu – pe care îl numea „bâtuța mea” – împreună cu o boccea plină cu mărunțișuri, ori o seceră atârnată pe umăr și câteva păpuși ascunse la piept. Adesea, când era cu inima veselă, Pașa râdea cu o bucurie copilărească, în timp ce își sorta lucrurile din bocceluță. Acolo, se găsea câte puțin din toate: cruciulițe de lemn, coji de pâine, mazăre, castraveți, fire de iarbă, mănuși tricotate pentru copii – cu monede ascunse în degetul mare – și diverse resturi de stofă. Uneori, Fericita își folosea bastonașul pentru a alunga oamenii care o sâcâiau sau pe cei vinovați de vreo abatere.

„Unde-mi este bastonașul? Să pun mâna pe el!”, spunea ea când era agitată. Uneori, își lovea fără milă interlocutorul cu el, dacă vorbele nu reușeau să-l aducă la o purtare cuviincioasă.

Odată, un pelerin a mers să o vadă și a cerut să fie lăsat să intre în chilia ei. Fericita era ocupată, iar îngrijitoarea chiliei a ezitat să o deranjeze. Însă, pelerinul a insistat:

„Spune-i că sunt exact ca ea!”.

Surprinsă de o asemenea lipsă de smerenie, îngrijitoarea s-a dus să-i transmită cuvintele Fericitei. Prascovia Ivanovna nu a răspuns nimic; în schimb, și-a luat bastonașul, a ieșit afară și a început să-l lovească pe pelerin cu toată puterea, strigând:

„Distrugătorule de suflete, înșelătorule, hoțule, fățarnicule...”

Pelerinul a plecat și nu a mai insistat să o întâlnească pe Fericită.

Starea interioară a Fericitei se putea citi pe înfățișarea ei: uneori era aspră, mânioasă și impunătoare; alteori, plină de afecțiune și blândețe; iar alteori, copleșită de o tristețe profundă. Privirea ei blândă te făcea să vrei să alergi spre ea, să o îmbrățișezi și să o săruți. Ochii limpezi, de un albastru profund ai Pașei — blânzi și plini de o nevinovăție copilărească — erau atât de grăitori, încât orice îndoială cu privire la puritatea, dreptatea și înalta ei nevoință duhovnicească dispărea. Oricine îi întâlnea privirea înțelegea că excentricitățile, vorbirea plină de tâlcuri ascunse, mustrările aspre și gesturile neobișnuite erau doar un înveliș exterior, menit să ascundă o smerenie profundă, blândețea, iubirea și mila.

Pașa iubea să poarte sarafane (rochii tradiționale, fără mâneci) și, asemenea unui copil, se bucura de culorile vii — în special de nuanțele de roșu. Când primea oaspeți de seamă sau pentru a prevesti bucurie și veselie unui vizitator, purta uneori mai multe 'sarafane' deodată. De obicei, purta o bonetă de bătrână sau o basma țărănească, deși vara umbla îmbrăcată doar într-o cămașă simplă. În ultimii ani ai vieții, Prascovia Ivanovna a început să ia în greutate. Fericita se ocupa cu sârguință de păpușile sale – le hrănea, le spăla și le așeza în pat – în timp ce ea însăși dormea ​​chiar pe marginea patului. Adesea, făcea preziceri pentru cei care veneau să o vadă, folosindu-se de păpuși și arătând spre ele. Faptul de a primi o păpușă în dar îi aducea o mare mângâiere. Își împărțea păpușile: în cele pe care le îndrăgea și cele pe care nu le prefera; odată, a frecat cu putere capul unei păpuși, pentru a-l curăța. Ori de câte ori se apropia momentul trecerii la cele veșnice a unei surori din mănăstire, Pașa scotea o păpușă, o îmbrăca și o așeza în pat. În schimb, când Fericita începea să se înfurie și să-și lovească păpușile, surorile știau că mănăstirea avea să treacă prin necazuri.

FOTO: Vedere dinspre sud a Mănăstirii Serafim-Diveievo. Fotografie din 1903.

Odată, a ajuns la ea soția unui negustor, împreună cu fiica ei căsătorită. Sperând să-i facă pe plac Prascoviei Ivanovna, îi aduseseră de la Moscova o păpușă mare, îmbrăcată în mătase și catifea. Imediat ce au intrat și s-au închinat, Fericita a sărit în picioare, a început să se plimbe agitată, a înșfăcat noua păpușă, i-a smuls brațul, dintr-o mișcare bruscă, și i l-a vârât în ​​gură fiicei.

„Ia, mănâncă! Mănâncă!”, striga ea.

Tânăra era îngrozită, înlemnită de frică; și mama ei tremura, dar Prascovia Ivanovna striga și mai tare: „Mănâncă! Mănâncă!”.

Cu greu au fost scoase vizitatoarele afară. S-a dovedit că exista un motiv pentru acest incident. Mai târziu, mama a mărturisit că fiica ei își ucisese propriul copil pe când acesta se afla încă în pântece – iar toate acestea îi fuseseră descoperite Fericitei.

Secera avea o mare însemnătate duhovnicească, pentru Fericită. Ea cosea iarbă cu ea și, sub pretextul acestei munci, făcea metanii înaintea lui Hristos și a Maicii Domnului.

Dacă o persoană de vază — cineva în a cărei prezență se considera nevrednică să stea — venea să o viziteze, Fericita se îngrijea să-i ofere o gustare, se închina până la pământ în fața oaspetelui, apoi pleca să „cosească iarba” — adică să se roage pentru acea persoană. Nu lăsa niciodată iarba cosită pe câmp sau în curtea mănăstirii; o strângea întotdeauna și o ducea în curtea grajdului. Ca semn al unor necazuri ce aveau să vină, Pașa le înmâna vizitatorilor frunze de brusture sau conuri țepoase...

Unele dintre activitățile pe care îi plăcea să le îmbine cu Rugăciunea lui Iisus erau plivitul și udatul grădinii de legume. Când Pașa spunea: „Am plivit și am udat — am plivit peste tot!”, însemna că vorbea despre rugăciunile ei pentru persoana despre care se discuta în acel moment.

„Nimeni altcineva nu plivește, nimeni altcineva nu udă — doar eu muncesc!”, se plângea uneori Prascovia Ivanovna, explicând că nu se putea ruga pentru toată lumea de una singură.

Fericita era mereu ocupată cu munca și le certa cu glas tare pe tinere, dacă își petreceau timpul în trândăvie:

„Doar mâncați și beți toată ziua, dar nu vă trece prin cap să mergeți să faceți o treabă serioasă!”.

Le certa adesea, pentru lipsa de curățenie sau pentru neglijență.

„Ce-i asta?”, striga ea uneori la surorile din mănăstire. „Ce-i asta? Trebuie să luați o cârpă sau o perie și să spălați și să ștergeți totul până lucește”.

Prascoviei Ivanovna îi plăcea să coacă chifle și plăcinte, pe care le trimitea negreșit, în dar, stareței și altor persoane.

Când vorbea despre viața de familie, Fericita o asemăna, adesea, cu pregătirea unei mese:

„Știi să faci ciorbă?. Mai întâi curăță rădăcinoasele, pune apa la fiert, apoi așază oala pe plită, supraveghează procesul, las-o să se răcească la momentul potrivit, pune oala deoparte, apoi reîncălzește-o – înșiruia ea aceste instrucțiuni, în timp ce explica modul în care oamenii căsătoriți trebuie să-și păstreze curăția morală, să-și domolească iuțeala firii, încălzind răceala dintre ei, și să-și rânduiască viața fără grabă, atât cu inima, cât și cu mintea.

Pașa se ruga cu propriile cuvinte, deși știa pe de rost anumite rugăciuni. O numea pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu „Mămica din spatele sticlei”. Când îi certa pe oameni pentru faptele lor rele, spunea adesea: „De ce o răniți pe Mămica?” – referindu-se la Împărăteasa Cerului. Uneori stătea nemișcată în fața unei icoane, rugându-se cu ardoare; alteori îngenunchea și se ruga – cu lacrimile șiroindu-i pe obraji – oriunde s-ar fi aflat: pe câmp, într-o încăpere sau pe stradă. Uneori, intra în biserică și stingea lumânările și candelele, iar câteodată nu îngăduia nici măcar să fie aprinse candele în propria ei chilie.

Maica Rafaela povestea că, atunci când a intrat pentru prima dată în mânăstire, primise ascultarea de a păzi, noaptea. De la distanță, avea o vedere clară asupra chiliei Prascoviei Ivanovna. În fiecare noapte, la miezul nopții, se aprindeau lumânări înăuntru, iar silueta sprintenă a celei binecuvântate se mișca, stingându-le și reaprinzându-le pe rând. Rafaela tânjea să vadă cum se ruga cea binecuvântată. După ce a primit binecuvântarea surorii care îi era parteneră de veghe să se plimbe pe aleea grădinii, s-a îndreptat spre căsuța Prascoviei Ivanovna. Perdelele de la toate ferestrele erau trase la o parte. S-a furișat până la prima fereastră și era gata să se urce pe pervaz ca să privească în chilie, când o mână iute a tras perdeaua la loc; a trecut la a doua fereastră, apoi la a treia – dar s-a întâmplat același lucru. Apoi, a ocolit casa până la fereastra care nu era niciodată acoperită de perdea, însă și acolo s-a petrecut același lucru. În cele din urmă, nu a văzut absolut nimic.

După un timp, Maica Rafaela a mers să o vadă pe cea Binecuvântată. Aceasta a primit-o și i-a spus: „Roagă-te”.

Ea a îngenuncheat și a început să se roage.

„Iar acum, întinde-te”.

În acea clipă, cea Binecuvântată a început să se roage. Ce rugăciune a fost aceea! S-a transfigurat deodată; și-a ridicat mâinile, iar lacrimile îi curgeau șiroaie din ochi. Rafaelei i se părea că Binecuvântata se ridicase în văzduh, căci nu-i mai vedea picioarele atingând podeaua.

Căutând binecuvântarea Domnului pentru fiecare pas și faptă, Pașa întreba uneori cu voce tare și își răspundea pe loc: „Să mă duc? Sau să mai aștept puțin?... Du-te, du-te repede, nebuno!”, și apoi își continua drumul. „Să mă rog mai mult? Sau să mă opresc? Părinte Nicolae Făcătorul de Minuni, oare cer cum se cuvine? Nu cum se cuvine, zici? Să plec? Pleacă, pleacă repede, mămico! M-am lovit la deget, mămico! Să-l îngrijesc? Nu e nevoie? Se va vindeca de la sine!”.

Fericita purta cu adevărat discuții cu o lume pentru noi nevăzută. Își exprima dragostea față de Dumnezeu și de Sfinți, într-un mod unic: oferea bunătăți Icoanelor, așeza lângă ele obiectele sale preferate și le împodobea cu flori. Oferind daruri Maicii Domnului, ea bolborosea:

„Mamă! Împărăteasă a Cerului! Ce Prunc ai — o, Ce Prunc scump! Ia, ia, ia — ia asta, gustă puțin, Draga noastră!”.

Uneori, când i se ofereau bani, se întorcea către Icoana Cuviosului Serafim, cu o întrebare: „Să-i iau, sau nu? Să-i iau, zici? Bine atunci, îi voi lua. Ah, Serafim, Serafim! Mare este Serafim înaintea lui Dumnezeu; Serafim este pretutindeni!”.

Abia atunci accepta banii și îi așeza sub icoana Cuviosului.

De obicei, Pașa vorbea despre sine la persoana a treia: „Mergi, Prascovia! Nu, nu merge! Fugi, Prascovia, fugi!”.

În perioadele de luptă duhovnicească împotriva vrăjmașului neamului omenesc, vorbea neîncetat, deși cuvintele îi erau de neînțeles; spărgea obiecte și vase, se agita, striga și blestema. Într-o zi, Fericita s-a trezit dimineața, tulburată și neliniștită. După-amiaza, o doamnă venită în vizită s-a apropiat de ea, a salutat-o ​​și a încercat să lege o conversație, dar Prascovia Ivanovna a strigat și a dat din mâini:

„Pleacă! Pleacă!” „Nu vezi? Cel rău e acolo! I-au tăiat capul cu toporul — i-au tăiat capul cu toporul!”. Vizitatoarea, speriată și nedumerită, a făcut un pas înapoi; dar curând a început să bată clopotul, vestind că o călugăriță tocmai murise în spital, în urma unei crize.

Au existat nenumărate dovezi ale înainte-vederii Fericitei Prascovia Ivanovna, iar unele dintre ele au fost consemnate.

FOTO: Chilia Fericitei Parascheva, lângă intrarea sudică a Mănăstirii Diveievo

Într-o zi, o tânără pe nume Xenia, din satul Rujino, a mers la Fericită pentru a-i cere binecuvântarea de a intra într-o mănăstire.

„Ce spui, fată!” a strigat Fericita. „Mai întâi trebuie să mergi la Sankt Petersburg și să slujești la casele boierești; apoi Țarul îmi va da bani și îți voi construi o chilie!”.

După un timp, frații Xeniei au început să împartă averea familiei, iar ea s-a întors la Prascovia Ivanovna.

„Frații mei vor să împartă moșia, dar tu nu-mi dai binecuvântarea! Fă cum vrei, dar eu nu te voi asculta — am să construiesc acea chilie!”.

Tulburată de cuvintele ei, Fericita Pașa a sărit în picioare și a spus:

„O, fată nesăbuită! Cum ai putut! Nu ai nicio idee cât de sus față de noi se află un prunc!”.

Spunând acestea, s-a întins și s-a culcat.

În acea toamnă, cumnata Xeniei avea să moară, lăsând în grija Xeniei o fetiță — rămasă de atunci orfană cu totul.

Într-o zi, în timp ce rătăcea prin satul Alamasovo, Fericita Pașa s-a oprit la casa unui preot; întâmplător, acolo se afla și un citeț bisericesc, venit cu treburi oficiale. Ea s-a apropiat de el și i-a spus:

„Domnule! Te rog, găsește o doică bună sau o bonă — chiar ai nevoie de una, nu există altă cale; te rog, ia o doică!”.

Și ce s-a întâmplat? Soția cântăretului, care fusese perfect sănătoasă până atunci, s-a îmbolnăvit și a murit, lăsând în urmă un prunc.

Un țăran dintr-un sat vecin trecea prin pădurea Sarovului pentru a lua var de la mânăstire, când a întâlnit-o pe Prascovia Ivanovna; în ciuda gerului năprasnic, ea mergea desculță și purta doar o cămașă lungă. În timp ce cumpăra varul, i s-au oferit gratuit câteva măsuri în plus. S-a gândit puțin și a acceptat oferta. În drum spre casă, a întâlnit-o din nou pe Pașa, iar Fericita i-a spus:

„Oare vei fi cu adevărat mai bogat dacă îl asculți pe cel rău? Mai bine ai trăi după adevărul după care ai trăit dintotdeauna...”

Prascovia Ivanovna le arăta calea mântuirii, multora dintre cei care veneau la ea; unora le prevestea viața de familie, în timp ce pe alții îi binecuvânta să intre în viața monahală. O călugăriță din Diveievo a povestit cum a ajuns la mânăstire: „Pornisem spre Sarov și m-am rugat cu ardoare la mormântul Sfântului [Serafim] lui Dumnezeu, cerându-i ajutorul; la întoarcere, m-am oprit la Diveievo și am vizitat-o ​​pe Fericita Pașa. Cum m-a văzut, a strigat:

«Unde ai fost tot timpul acesta? Pe unde ai umblat? Te-am tot așteptat aici, iar tu umblai cine știe pe unde!» — și tot dădea din toiag spre mine”.

Surorile Zoia și Lidia Iacubovici (viitoarele Schimonahii Anatolia și Serafima) treceau prin Diveievo și s-au oprit să o viziteze pe Fericita Parascovia Ivanovna. Se simțeau copleșite de perspectiva de a deveni întemeietoarele comunității care se înființa atunci. Sosise deja un document de la Sinod, prin care Zoia era numită ctitoriță a bisericii, însă surorile nu simțeau că au puterea de a îndeplini această ascultare. Prascovia Ivanovna a spus:

„Dă-mi actele; să mă uit peste ele”.

Zoia știa că Fericita era analfabetă, dar s-a supus și i-a înmânat documentul sinodal. Cea Binecuvântată a rupt imediat hârtia în bucăți și a aruncat-o în sobă. Întorcându-se spre Icoana Cuviosului Serafim și arătând spre surori, a exclamat:

„Părinte Serafim, acestea sunt nurorile tale, jur pe Dumnezeu! Amândouă — nurorile tale!”.

Apoi, le-a spus să meargă la stareța Alexandra și să ceară să fie primite în mânăstire.

Schimonahia Anatolia a povestit cum, odată, ea și sora ei au vrut să vadă cum se ruga noaptea Prascovia Ivanovna. Au primit binecuvântarea stareței și s-au dus seara la cea Binecuvântată. Însă aceasta s-a culcat imediat. La miezul nopții s-a sculat, a cerut un samovar, a băut ceai și s-a culcat din nou; dimineața, amenințându-le cu degetul, le-a spus:

„Poznașelor — doar atunci când porți *sucmanul* [sarafanul de lână] și crucile și faci metanii, este vremea rugăciunii”.

Surorile au înțeles, din cuvintele ei, că o astfel de nevoință ascetică putea fi întreprinsă doar după tunderea în Marea Schimă. Înainte de a primi Marea Schimă, surorile au mers la Binecuvântata Prascovia Ivanovna, pentru a cere binecuvântare. Cea binecuvântată s-a ridicat în picioare și a început să se roage, cu glas tare:

„Dăruiește, Doamne, recoltă de secară, grâu, ovăz, măzăriche și in verde — tânăr și înalt — întru mulți ani”. În timp ce rostea aceste cuvinte, și-a ridicat mâinile și s-a înălțat în aer. Cuvintele „întru mulți ani” prevesteau o viață lungă pentru Maica Anatolia, în timp ce inul simboliza rugăciunea.

Prevestind apropierea trecerii la cele veșnice a Schimonahiei Serafima, Prascovia Ivanovna spunea despre ea:

„E o fată bună, dar e îngropată în pământ până la gât — doar capul îi mai iese afară”. Într-adevăr, Maica Serafima s-a îmbolnăvit subit și, la scurt timp, trecea la Domnul.

Maica Rafaela a povestit că, cu șase luni înainte de moartea mamei sale, a vizitat-o ​​pe Prascovia Ivanovna; fericită a început să privească spre clopotniță.

„Zboară, zboară — iată unul, și altul în urma lui — mai sus, mai sus...” — a bătut din palme — „...și mai sus!”.

Maica Rafaila a înțeles totul pe loc. Șase luni mai târziu, mama ei trecea la cele veșnice, iar după alte șase luni, și bunicul ei.

Când a intrat pentru prima dată în mânăstire, Maica Rafaela întârzia mereu la slujbe. Odată, a mers la Fericită, care i-a spus: „Ești o fată bună, dar leneșă. Mama ta se roagă pentru tine”.

Schim-Arhimandritul Varsanufie de la Optina a fost mutat de la Schitul Optina și numit Arhimandrit al Mânăstirii Golutvin. După ce s-a îmbolnăvit grav, a scris o scrisoare către Fericita Prascovia Ivanovna, pe care obișnuia să o viziteze și în care avea mare încredere. Maica Rafaela i-a dus această scrisoare. Auzind conținutul ei, Fericita a spus doar atât: „Trei sute șaizeci și cinci!”. Exact 365 de zile mai târziu, Starețul a trecut la cele veșnice. Acest fapt a fost confirmat de ucenica de chilie a Starețului, care a fost de față când s-a primit răspunsul Fericitei.

FOTO: Fericita Pașa din Sarov (în centru), pe pridvor, împreună cu Arhimandritul Serafim (Ciceagov) și ucenica ei de chilie, Monahia Serafima. Fotografie din anii 1890.

Renumitul scriitor duhovnicesc S. A. Nilus, ajungând pentru prima dată la Diveevo, a ezitat multă vreme să o viziteze pe Fericită. Înainte de a porni să o vadă, a zăbovit mult la ceai. Pe drum, s-a hotărât să-i ofere o monedă de aur de cinci ruble. El descrie astfel întâlnirea cu Fericita: „Urc pe pridvor. În tindă, mă întâmpină ucenica de chilie a Fericitei, Monahia Serafima.

— «Poftiți, vă rog, înăuntru!»

În dreapta intrării se afla o încăpere mică, cu pereții acoperiți de Icoane. Cineva citea un Acatist; credincioșii cântau refrenul: «Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară». Se simțea un miros puternic de tămâie și de ceară topită de la lumânările aprinse... Chiar în față se afla un coridor îngust, iar la capătul lui, o ușă deschisă dădea într-o încăpere ce părea un mic salon. Acolo m-a condus Maica Serafima:

— „Maica e acolo”.

Abia pășisem pragul, când ceva cenușiu, lânos și — mi s-a părut — înfricoșător a sărit de pe podea, din stânga mea, de după ușă, și a trecut vijelios pe lângă mine spre ieșire, strigând:

„Nu mă poți cumpăra cu o copeică! Mai bine te-ai duce să-ți umezești gâtul cu puțin ceai”.

Era 'Blajenaia' [cea „nebună întru Hristos”]. Am rămas complet năucit.

Mai apoi, S. A. Nilus a prețuit-o mult pe Prascovia Ivanovna. Ea îi prezisese căsătoria, într-o vreme când el nici nu se gândea la așa ceva. Cu altă ocazie, „nebuna întru Hristos” i-a spus:

„Unii au o singură coroană, dar tu ai opt. Căci ești bucătar. Ești bucătar, nu-i așa? Atunci îngrijește-te de oameni, din moment ce ești bucătar”.

Odată, la mânăstire a sosit un Episcop. „Nebuna întru Hristos” se aștepta ca el să meargă în vizită la ea, dar, în schimb, acesta s-a dus la preoții mânăstirii. Ea l-a așteptat până seara, iar când acesta a apărut în cele din urmă, s-a repezit asupra lui cu un băț și i-a sfâșiat *nametca* [vălul de pe cap]. Îngrozit, el s-a refugiat în chilia Maicii Serafima. Când „nebuna întru Hristos” pornea la atac, era atât de redutabilă, încât inspira teamă tuturor. După cum s-a aflat mai târziu, Episcopul fusese, de fapt, atacat și bătut de niște țărani.

Cu o altă ocazie, Ieromonahul Eleodor — Serghei Trufanov, pe numele său din lume — a mers, de la Țarițîn, s-o viziteze pe „nebuna întru Hristos” Pașa. A ajuns însoțit de o procesiune religioasă, iar de față se afla o mulțime mare de oameni. Prascovia Ivanovna l-a primit și l-a așezat pe scaun; Apoi, i-a luat *clobuc*-ul (acoperământul monahal pentru cap), crucea și toate ordinele și însemnele, punându-le într-o cutiuță pe care a încuiat-o, agățându-și cheia de brâu. După aceea, a cerut să i se aducă o cutie, a pus o ceapă în ea, a udat-o și a spus: „Ceapă, crește mare...” – după care s-a culcat. El stătea acolo, părând cu totul doborât. Trebuia să înceapă Privegherea de toată noaptea, dar nu se putea nici măcar ridica. Din fericire, ea își legase cheile de brâu pe o parte, dar dormea ​​pe cealaltă; astfel, cheile au putut fi dezlegate, iar obiectele recuperate și înapoiate aceluia. Câțiva ani mai târziu, el a renunțat la treapta preoțească și a părăsit viața monahală.

Într-o zi, Episcopul Ermoghen (Dolganov) al Saratov-ului a mers să o viziteze pe Fericită. Era foarte tulburat: un prunc fusese lăsat în trăsura sa, împreună cu un bilet pe care scria: „Al tău, de la ai tăi”. A pregătit o Prescură mare și a mers la Fericită să o întrebe ce să facă. Ea a smuls Prescura și a aruncat-o cu putere spre perete – făcând-o să ricoșeze și să lovească un perete despărțitor – fără să scoată un cuvânt. Același lucru s-a întâmplat și a doua zi. În a treia zi, ea s-a încuiat și nu a mai ieșit deloc să-l vadă pe Episcop. Ce era de făcut? Totuși, o prețuia atât de mult pe Fericită, încât a refuzat să plece fără binecuvântarea ei, deși treburile Eparhiei îi cereau prezența. Atunci, și-a trimis ajutorul de chilie, pe care ea l-a primit și și-a băut ceaiul. Prin intermediul lui, Episcopul a întrebat:

„Ce ar trebui să fac?”.

Ea a răspuns: „Am postit și m-am rugat timp de patruzeci de zile, iar apoi s-au cântat Imnurile de Paști”.

Înțelesul acestor cuvinte era, evident, acela că toate necazurile prezente trebuiau îndurate cu demnitate și că, la timpul potrivit, aveau să-și găsească o rezolvare fericită. Episcopul a luat cuvintele ei ad litteram; a mers la Sarov și a trăit acolo timp de patruzeci de zile, postind și rugându-se, iar în acest răstimp problema sa s-a rezolvat.

Evdochia Ivanovna Barscova — care nu avea nicio intenție de a intra într-o mânăstire sau de a se căsători — a pornit într-un pelerinaj la Kiev. La întoarcere, s-a oprit la Vladimir, în casa unui negustor evlavios care îi găzduia pe toți călătorii. A doua zi dimineață, acesta a chemat-o la sine, a binecuvântat-o ​​cu o icoană de la Lavra Pecerska din Kiev și i-a spus:

„Mergi la Diveevo; Fericita Pașa de la Sarov îți va arăta calea”.

Dunia a zburat spre Diveevo ca și când avea aripi; între timp, pe parcursul călătoriei sale de două săptămâni — a parcurs pe jos o distanță de aproximativ trei sute km — Fericita Prascovia Ivanovna ieșea pe pridvor, strigând și făcând semne cu mâna:

„Hei! Vine picătura mea mică! Vine slujitoarea mea!”.

Dunia a ajuns la Diveevo seara, după Privegherea de toată noaptea, și a mers direct la Prascovia Ivanovna. Maica Serafima, îngrijitoarea principală a chiliei Fericitei, a ieșit și i-a spus: „Pleacă, tânără, pleacă; suntem obosite. Vino mâine — vino mâine, după slujba de dimineață”.

A condus-o afară pe poartă, în timp ce, înăuntru, Prascovia Ivanovna „purta război”:

„O alungi pe slujitoarea mea! De ce o alungi pe slujitoarea mea? A venit slujitoarea mea! A venit slujitoarea mea!”.

Când Dunia a ajuns dimineața la 'Blajinaia' [cea nebună întru Hristos], a fost primită cu căldură: Sfânta a întins câteva baticuri pe un scăunel, a suflat praful de pe ele, a așezat-o jos și i-a oferit ceai și bunătăți; astfel, Dunia a rămas alături de ea. Prascovia Ivanovna i-a încredințat imediat toate sarcinile, iar Maica Serafima, responsabilă de chilie, a prins mare drag de ea.

Dunia povestea că Sfânta era foarte binevoitoare și se purta cu ea ca și cu o prietenă apropiată. Dunia se apropia adesea intenționat de ea fără batic pe cap, iar Sfânta scotea imediat unul nou și i-l punea pe cap. Totuși, după puțin timp, Dunia venea din nou la ea cu capul descoperit. Maica Serafima îi spunea:

— Dușia, o să ajungi să scoți toate baticurile de la ea. în felul acesta.

Dar Dunia le dăruia altora.

Monahia Alexandra (Tracovscaia), viitoarea stareță, a întrebat-o pe Dunia:

— Nu te temi de Sfântă?

— Nu, nu mă tem.

Și abia ce plecase Maica Alexandra, că Sfânta a și zis:

— Aceea va fi Maică [adică stareță].

În anul 1902, când clopotnița mânăstirii era aproape gata, arhitectul a descoperit că aceasta se înclinase periculos și risca să se prăbușească. Lucrările au fost oprite, spre marele necaz al surorilor. Totuși, Prascovia Ivanovna le-a mângâiat, asigurându-le pe toate că interdicția va fi ridicată, clopotnița va fi terminată, iar clopotele vor fi urcate la locul lor. Această prorocie s-a adeverit.

În iarna anului 1902, stareța Maria s-a îmbolnăvit grav; surorile erau profund îndurerate și se temeau de deznodământul bolii. Monahia Anfia, administratoarea casei de oaspeți a mânăstirii, împreună cu alte surori, a întrebat-o în repetate rânduri pe Prascovia Ivanovna: „Se va însănătoși Maica noastră Stareță?”. De fiecare dată, Fericita spunea că o așteaptă o însănătoșire grabnică. Profeția Prascoviei Ivanovna s-a adeverit; în ciuda vârstei înaintate, stareța s-a vindecat de boala sa gravă, iar pericolul a trecut.

În anul 1904, presimțind trecerea apropiată la cele veșnice a stareței Maria Ușacova, Fericita Pașa repeta neîncetat: „Se prăbușește zidul, se prăbușește zidul; pleacă Maica, pleacă Maica!”.

Stareța Maria (Ușacova) nu întreprindea nicio acțiune și nu călătorea nicăieri fără binecuvântarea Prascoviei Ivanovna. Următoarea stareță, însă, Alexandra (Tracovscaia), nu i-a urmat exemplul. Când se construia noua catedrală de la Diveievo, stareța Alexandra a decis să nu ceară binecuvântarea Fericitei.

În timpul slujbei solemne oficiate la locul unde se punea temelia, mătușa stareței, Elisabeta, a mers să o viziteze pe Prascovia Ivanovna. Fiind în vârstă și având auzul slăbit, i-a spus Duniei, ucenica Fericitei:

„Eu voi pune întrebările, iar tu îmi vei spune ce răspunde ea; altfel, nu voi auzi”.

Dunia a fost de acord.

„Dragă Maică, ni se dăruiește o catedrală”.

„O catedrală, într-adevăr”, a răspuns Prascovia Ivanovna, „dar am observat ceva: la colțuri au crescut copaci — mă tem că ar putea dărâma catedrala”.

„Ce spune?” a întrebat Elisabeta.

„Ce rost are să-i zic așa ceva?”, s-a gândit Dunia. „Catedrala este deja în construcție”. Așa că a răspuns:

„Își dă binecuvântarea”.

Catedrala a rămas nesfințită până în anul 1998. În anii de părăsire, pe acoperișul ei au crescut copaci.

Prascovia Ivanovna primise Schima cea Mare, dar, întrucât își petrecea zilele ocupându-se de oameni, nu avea timp să rostească rânduiala de rugăciune prescrisă. Prin urmare, îngrijitoarea ei de chilie, Maica Serafima, împlinea atât propria rânduială monahală, cât și rânduiala Schimei, în numele Prascoviei Ivanovna. Maica Serafima avea o chilie separată în mânăstire; de ​​ochii lumii, ținea acolo un pat cu saltea de puf și perne, însă nu se întindea niciodată pe el, preferând să se odihnească așezată într-un fotoliu. Împărtășeau același duh. Era mai bine să o superi pe Prascovia Ivanovna decât pe Maica Serafima; dacă o supărai pe aceasta din urmă, era mai bine să nu te apropii deloc de Prascovia Ivanovna.

Maica Serafima a murit de boală grea; boala îi era atât de chinuitoare, încât se zvârcolea pe podea de durere. Când a trecut la cele veșnice, Prascovia Ivanovna a mers la biserică. Surorile au observat imediat prezența ei, întrucât participa rareori la slujbe. Fericita le-a spus:

„Nesăbuitelor, vă uitați la mine, dar nu vedeți că poartă trei coroane?” – aceste cuvinte se refereau la Maica Serafima.

În cea de-a patruzecea zi, Prascovia Ivanovna aștepta ca preoții să vină și să oficieze o Slujbă de Pomenire în chilia ei. I-a așteptat întreaga seară, dar aceștia au trecut pe lângă ușa ei, fără să se oprească. Fericita s-a întristat și a spus cu reproș:

„O, preoților, preoților... ați trecut pe lângă mine... Chiar și o simplă mișcare a cădelniței aduce mângâiere sufletului”.

Într-o zi, Evdochia, îngrijitoarea chiliei Fericitei Parascheva Ivanovna, a avut un vis. A văzut o casă frumoasă, cu o încăpere prevăzută cu ferestre mari, în stil italian. Aceste ferestre dădeau spre o grădină, în care atârnau niște mere aurii extraordinare – mere care păreau să bată chiar în geam – iar totul în interior era rânduit cu grijă și plin de ordine. A văzut-o pe Maica Serafima, care i-a spus:

„Te voi lua acum și îți voi arăta locul unde se află Prascovia Ivanovna”.

În acea clipă, Evdochia s-a trezit; s-a apropiat de Prascovia Ivanovna, intenționând să-i povestească totul, dar stareța i-a acoperit gura cu mâna...

FOTO: Țarul Nicolae al II-lea o vizitează pe Fericita Pașa din Sarov. Pictură murală în Biserica „Kazan” a Mănăstirii Diveievo.

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, viitorul Mitropolit Serafim – pe atunci încă un strălucit colonel din Garda Imperială, pe nume Leonid Mihailovici Ciciagov – a început să viziteze Sarovul. Dunia, o ucenică ce o slujea pe Fericita Prascovia Ivanovna, a povestit că, atunci când Ciciagov ajungea pentru prima dată, Prascovia Ivanovna l-a întâmpinat, s-a uitat la el scrutându-l de sub mâna ridicată la frunte și a remarcat:

„Mânecile tale... sunt mâneci de preot”.

La scurt timp după aceea, el a fost hirotonit preot. Prascovia Ivanovna îl îndemna mereu:

„Depune o cerere la Țar, prin care să soliciți aflarea moaștelor”.

Ciciagov a început să adune materiale; El a scris "Cronica Mânăstirii Serafim-Diveevo" și a prezentat-o Țarului. După ce a citit-o, Țarul și-a exprimat dorința ca sfintele moaște să fie scoase la lumină.

În ciuda numeroaselor minuni la care oamenii au fost martori în cei șaptezeci de ani de după trecerea la cele veșnice a Starețului Serafim, existaseră dificultăți în ceea ce privește scoaterea la lumină a sfintelor sale moaște și canonizarea. Se spunea că Țarul insista pentru canonizare, în timp ce aproape întregul Sinod se opunea.

În acea perioadă, Fericita Prascovia Ivanovna a postit timp de paisprezece sau cincisprezece zile, fără a mânca nimic; slăbise atât de tare, încât nu mai putea merge și era nevoită să se deplaseze 'în patru labe'.

Într-o seară, Arhimandritul Serafim (Ciceagov) a mers la Fericită și i-a spus:

— Maică, refuză să ne lase să scoatem sfintele moaște la lumină.

Prascovia Ivanovna a răspuns:

— Ia-mă de braț; haide să ieșim afară.

Maica Serafima o susținea dintr-o parte, iar Arhimandritul Serafim din cealaltă.

— Ia unealta de fier. Sapă în partea dreaptă — și acolo sunt sfintele moaște...

Nu mai rămăseseră decât osemintele Părintelui Serafim. Acest lucru a creat neliniște în Sinod: oare merita să se meargă în pădure, dacă nu existau sfinte moaște neputrezite? La aceasta, una dintre maicile în vârstă, care îl cunoscuse personal pe Cuvios, a spus: „Noi nu ne închinăm oaselor, ci minunilor”.

Surorile au relatat că însuși Cuviosul i se arătase Țarului, după care acesta și-a folosit autoritatea, pentru a insista ca sfintele moaște să fie scoase la lumină. Odată luată decizia privind canonizarea și scoaterea la lumină a sfintelor moaște, Marii Prinți au călătorit la Sarov și la Diveevo, pentru a o vizita pe Fericita Prascovia Ivanovna. I-au dus o rochie de mătase și o bonetă, cu care au îmbrăcat-o imediat.

Pe atunci, familia imperială avea patru fiice, dar niciun moștenitor de parte bărbătească. Marii Prinți merseseră la Cuviosul, pentru a se ruga să primească darul unui moștenitor. Prascovia Ivanovna avea obiceiul de a pune în scenă diverse situații, folosind păpuși; de data aceasta, pregătise o păpușă reprezentând un băiețel. I-a așternut basmale moi și l-a învelit cu grijă, până sus:

„Șșș, liniște... doarme...”

Apoi l-a arătat acelora: „Acesta este al vostru”. Plini de bucurie, Marii Prinți au luat-o în brațe pe Fericită și au început să o legene, în timp ce ea pur și simplu râdea. Tot ce spunea îi ea era transmis telefonic Țarului, care a ajuns acolo, ulterior, în persoană.

Evdochia Ivanovna a povestit că Maica Serafima se pregătea să plece la Sarov pentru ceremonia de descoperire a sfintelor moaște, dar și-a rupt piciorul pe neașteptate. Prascovia Ivanovna a vindecat-o.

Înainte de sosirea Suveranului la Diveevo, Fericita a fost informată că, după ce acesta va fi primit în chilia stareței și va asista la un moment muzical, își va lăsa suita la micul dejun și va veni să o vadă.

Când Maica Serafima și Dunia s-au întors de la recepție, pe masă se aflau o tigaie cu cartofi și un samovar rece, însă Prascovia Ivanovna nu a permis să fie strânse. În timp ce ele încă încercau să o convingă să accepte, dinspre intrare s-a auzit o voce: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!”.

Au intrat cuplul imperial — Împăratul Nicolae Alexandrovici și Împărăteasa Alexandra Feodorovna. Abia atunci, în prezența lor, a fost întins covorul și masa a fost strânsă; imediat a fost adus un samovar aburind. Ceilalți s-au retras, lăsându-i pe oaspeții regali singuri cu 'Blajenaia' [Sfânta], însă Împăratul și Împărăteasa nu înțelegeau ce spunea Prascovia Ivanovna; la scurt timp, Împăratul a ieșit și a spus:

„Îngrijitoarea ei principală este cu ea — intrați”.

Astfel, discuția a avut loc în prezența îngrijitoarei.

Prascovia Ivanovna a prevestit, cuplului regal, totul: războiul, revoluția, prăbușirea tronului și a dinastiei, precum și o mare de sânge. Împărăteasa a fost cât pe ce să leșine și a spus că nu-i vine să creadă. Femeia Sfântă i-a întins o bucată de material roșu: „Asta e pentru pantalonii micuțului tău fiu. Când se va naște, vei crede”.

Apoi, Prascovia Ivanovna a deschis o comodă. A scos o față de masă nouă, a întins-o pe masă și a început să așeze daruri pe ea: o bucată de pânză de in țesută chiar de ea, un calup de zahăr din care se mai consumase, ouă vopsite și câteva bucăți de zahăr cubic. Femeia Sfântă a legat totul într-o bocceluța — foarte strâns, cu mai multe noduri — iar în timp ce făcea asta, a făcut o plecăciune adâncă. Apoi, a pus legătura în mâinile Țarului, spunând:

— Suverane, du-o singur. Dar dă-ne niște bani; trebuie să ne construim o colibă ​​mică.

Suveranul nu avea bani la el. A trimis după ei și au fost aduși imediat; el i-a dat o pungă cu aur, care a fost înmânată pe loc stareței.

Când s-au despărțit, și-au schimbat salutul tradițional, sărutându-se reciproc pe mâini.

Atunci a remarcat Țarul Nicolae Alexandrovici că Prascovia Ivanovna era o adevărată slujitoare a lui Dumnezeu. Toată lumea, peste tot, îl primea ca pe Țar – ea singura îl primise ca pe un om simplu.

După aceea, Suveranul se adresa Prascoviei Ivanovna în toate chestiunile importante și trimitea Marii Prinți să o viziteze. Evdochia Ivanovna spunea că abia pleca unul, că sosea altul. După moartea îngrijitoarei de chilie a Prascoviei Ivanovna, Monahia Serafima, comunicarea se făcea prin intermediul Evdochiei Ivanovna. Ea transmitea cuvintele Prascoviei Ivanovna:

— Suverane, coboară singur de pe tron.

Înainte de moarte, făcea neîncetat metanii în fața portretului Țarului. Nu mai avea puterea să le facă singură, așa că era ridicată și coborâtă de alții.

— De ce, Maică dragă, te rogi atât de fierbinte pentru Suveran?

— Nebunilor! El va fi mai mare decât toți Țarii!

Fericita spunea despre Suveran:

„Nu știu dacă este un Sfânt Cuvios, nu știu dacă este un Mucenic”.

Cu puțin timp înainte de mutarea la Domnul a Țarului, Fericita a dat jos portretul Suveranului și i-a sărutat picioarele, spunând: „Cel drag se apropie de sfârșit...”

Egumenul Serafim (Puteatin) a fost adesea martor la momentele în care Fericita așeza un portret al Familiei Regale alături de icoane și se ruga în fața lui, strigând:

- „Sfinți Mucenici din Familia Regală, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi!” – în timp ce plângea cu amar.

După vizita Familiei Regale, mulți membri ai suitei Curții au mers la Sarov și Diveievo, iar Fericita îi certa uneori pe unii dintre ei, fără a-și alege cuvintele.

Grigorie Rasputin a sosit însoțit de un grup de tinere domnișoare de onoare. El însuși nu a îndrăznit să se înfățișeze înaintea Prascoviei Ivanovna, rămânând în pridvor; până când domnișoarele de onoare au ieșit, Prascovia Ivanovna s-a repezit spre ele cu un băț, strigând: „De un armăsar aveți voi nevoie!”. Ele au fugit, cu zgomotul grăbit al tocurilor răsunând pe caldarâm.

A venit în vizită și Ana Virubova. Temându-se ca Prascovia Ivanovna să nu facă vreo scenă, au trimis mai întâi pe cineva să vadă ce făcea aceasta. Prascovia Ivanovna stătea acolo și lega trei bețe laolaltă cu o curea (avea trei bețe: unul se numea „bâtuța”, altul „bulanca”, iar numele celui de-al treilea fusese uitat), în timp ce spunea:

„Ivanovna, Ivanovna [așa cum își spunea ea însăși], cum o să lovești? Chiar peste bot! A dat tot palatul peste cap!"

Înaltei doamne de onoare nu i s-a permis accesul; i s-a spus că Prascovia Ivanovna era prost dispusă.

În 1914 a izbucnit o calamitate pe Glob: Războiul Mondial. „Când acesta era în toi”, povesteau surorile din Diveievo lui S. A. Nilus:

„Fericita «Mamenka» [Mămica] Prascovia Ivanovna se bucura, bătând din palme și spunând:

— Cât de Milostiv este Dumnezeu! Tâlharii se revarsă în Împărăția Cerurilor cu grămada — pur și simplu se revarsă!”.

Prin darul înainte-vederii, Prascovia Ivanovna a prevăzut persecuțiile ce aveau să vină asupra Bisericii Ortodoxe. De pildă, ea a prezis „trei închisori” pentru Arhiepiscopul Petru Jverev. După 1918, a fost arestat de trei ori, a petrecut câțiva ani în detenție și a murit la Solovchi, în 1929.

Uneori, Prascovia Ivanovna le spunea maicilor care veneau să o viziteze:

— Plecați de aici, neisprăvitelor — aici e o casă de economii!

Într-adevăr, după desființarea mănăstirii, acolo fusese amenajată o casă de economii.

Sfârșitul celei binecuvântate a fost lung și chinuitor. S. A. Nilus descrie astfel ultima sa întâlnire cu Prascovia Ivanovna, în vara anului 1915: „Când am intrat în chilia celei binecuvântate și am văzut-o, am fost izbit în primul rând de schimbarea survenită în întreaga ei înfățișare. Nu mai era Parascovia Ivanovna de altădată; era umbra ei, o vizitatoare din lumea de dincolo”. Chipul îi era cu totul istovit — odinioară plin, acum supt — cu obraji scofâlciți și ochi uriași, larg deschiși, care păreau să nu fie din această lume; erau întocmai precum ochii Sfântului Cneaz Vladimir, cel întocmai cu Apostolii, așa cum i-a zugrăvit Vasnețov în Catedrala „Sfântul Vladimir” din Kiev — aceeași privire ațintită parcă deasupra lumii, spre tărâmul de dincolo de lume, către Tronul lui Dumnezeu, contemplând marile taine ale Domnului. Era o priveliște care stârnea deopotrivă durere și bucurie.

Înainte de mutarea la Domnul, Fericita Prascovia nu s-a mai putut mișca. A suferit cumplit. Unii se întrebau de ce o asemenea mare slujitoare a lui Dumnezeu îndura o moarte atât de chinuitoare. Uneia dintre surori i s-a descoperit că, prin aceste suferințe din urmă, ea răscumpăra din iad sufletele fiilor săi duhovnicești.

Prascovia Ivanovna a trecut la cele veșnice, pe 22 septembrie/5 octombrie 1915, la vârsta de aproximativ 120 de ani. În clipa trecerii sale, o Maică din Sankt Petersburg a ieșit afară și a văzut sufletul celei binecuvântate înălțându-se la cer.

Prascovia Ivanovna a fost înmormântată lângă Altarul Catedralei „Preasfânta Treime” din Mânăstirea Serafim-Diveievo, la dreapta mormintelor Fericitelor Natalia Dimitrievna și Pelaghia Ivanovna.

FOTO: Fericita Pașa din Sarov. Litografie, 1908.

După trecerea la cele veșnice a Prascoviei Ivanovna, succesoarea sa, Fericita Maria Ivanovna, a viețuit în căsuța acesteia și a primit vizitatori acolo timp de doi ani. Pașa vorbise despre ea astfel:

— Eu stau încă la războiul de țesut, în timp ce cealaltă mânuiește deja suveica. Ea încă umblă, dar mai târziu se va așeza și ea.

Când i-a dat binecuvântarea Mariei Ivanovna să rămână la mânăstire, i-a spus:

„Doar să nu te așezi în fotoliul meu”.

După mutarea la Domnul a Fericitei Pașa, chilia sa a devenit loc de venerare și de pelerinaj pentru credincioși. Psaltirea Neadormită se citea în chilia Fericitei, chiar până la închiderea mânăstirii, în anul 1927.

A. P. Timofievici descrie astfel vizita sa la chilie, în 1926:

„Era o casă mică din lemn, cu un singur nivel, având verandă și acoperiș din tablă, situată chiar lângă poarta mănăstirii... ne-am pomenit într-o încăpere mică, din care porneau trei uși... Maica Cipriana ne-a condus în chilia Fericitei Parascheva. Pereții erau acoperiți în întregime de icoane, iar ceea ce ne-a atras atenția în mod deosebit a fost o Cruce de o măiestrie deosebită, în mărime naturală, așezată în mijlocul încăperii.

«Fericita iubea în mod deosebit să se roage în fața ei», a remarcat Maica, «și numai Domnul știe câte nopți nedormite a petrecut acel suflet drag stând acolo, sau câte lacrimi a vărsat».

În colțul din stânga se afla un pat mare, acoperit cu o cuvertură colorată și încărcat cu perne. Pe pat erau așezate păpuși de toate formele și mărimile; unele nu erau altceva decât trunchiuri”.

Chilia Fericitei Pașa de la Sarov, situată lângă intrarea sudică a mănăstirii, s-a păstrat până în zilele noastre. În perioada sovietică, aici au funcționat o casă de economii și, ulterior, un punct de distribuire a hranei pentru copii. Între timp, chilia Fericitei Parascheva a fost retrocedată mânăstirii.

Înainte de închiderea mănăstirii în 1927, la mormântul veneratei Fericite Parascheva Ivanovna se săvârșeau neîncetat Slujbe de Pomenire. În anii de pustiire, mormintele Fericitelor din Diveevo au fost profanate.

În anii '60, pe locul mormintelor lor a fost ridicat un chioșc de bere. Femeia care lucra acolo și vindea marfă vedea adesea trei bătrâne stând pe o bancă; acestea o priveau cu dezaprobare și nu plecau până când ea însăși nu părăsea locul. Știa sigur că pe bancă nu se afla nicio bătrână, și totuși le vedea limpede. Nu după mult timp, femeia a refuzat să mai vândă bere acolo. După aceea, nimeni nu a mai acceptat să lucreze în chioșc, astfel că acesta a trebuit să fie îndepărtat.

FOTO: Racla cu sfintele moaște ale Fericitei Parascheva, aflată în Biserica „Preasfânta Treime” din cadrul Mânăstirii Diveievo (din Kazan). Fotografie de V. Alexeev.

Protoiereul Vladimir Smirnov, care a vizitat Diveievo în 1971, a descris astfel starea mormintelor sfinte:

„Am trecut pe lângă locul unde se aflau odinioară micile paraclisuri ridicate deasupra mormintelor celor Fericite; ni s-a arătat o criptă cu bolta prăbușită – identificată drept locul de veci al Fericitei Parascheva (cunoscută sub numele de «Pașenka din Sarov») – care era folosită de localnici drept groapă de gunoi și loc de aruncare a resturilor menajere”.

În toamna anului 1990, a fost identificat amplasamentul mormintelor de lângă Altarul Catedralei „Preasfânta Treime”. Mormintele au fost restaurate și, deasupra lor, au fost ridicate cruci. În zilele cu semnificație comemorativă, la morminte se săvârșeau Slujbe de Pomenire (Panihide) și Litii, iar – începând cu luna septembrie a anului 1993 – acestea aveau loc și în zilele de sâmbătă, după Sfânta Liturghie de dimineață.

Mânăstirea Serafim-Diveievo păstrează cu grijă o relicvă transmisă de Monahia Serafima (Bulgacova) – care a trăit să vadă renașterea vieții bisericești la Diveievo – constând în cămașa și rochia purtate de Fericita Parascheva atunci când se împărtășea, precum și o bucată de pânză de in țesută de ea și câteva fire de ață.

Renumele și autoritatea duhovnicească ale Fericitei Pașa din Sarov erau atât de mari în timpul vieții sale, încât, începând cu anul 1904, fuseseră publicate mai multe broșuri despre ea, în tiraje de ordinul miilor.

În anul 1910, atelierul de litografie al Mânăstirii Serafim-Diveievo a realizat o litografie color – un portret al Fericitei Prascovia Ivanovna.

În anul 2004, chilia în care viețuise Fericita Parascheva a fost transferată mânăstirii. În timpul festivităților prilejuite de împlinirea a 250 de ani de la nașterea Sfântului Cuvios Serafim, în această casă a fost deschis un Muzeu dedicat Fericitei nevoitoare și istoriei mânăstirii; expoziția a fost amenajată de surorile mânăstirii.

La 31 iulie 2004, Fericita Parascheva a fost canonizată ca Sfântă, cu cinstire locală în cadrul Eparhiei de Nijni Novgorod, iar în luna octombrie a aceluiași an, cinstirea sa a fost recunoscută la nivelul întregii Biserici. Astăzi, sfintele sale moaște — descoperite la 20 septembrie 2004 — se odihnesc în Biserica „Kazanskaia” a Mânăstirii Serafim-Diveevo, alături de sfintele moaște ale Sfintelor și Fericitelor nevoitoare Pelaghia și Maria din Diveevo. Toți cei care cer cu credință ajutorul rugător al acestei mari slujitoare a lui Dumnezeu îl primesc negreșit, aducând mulțumire Domnului și binecuvântatei Sale alese.

Pomenirea specială a Fericitei Parascheva se face pe 5 octombrie.

Text tradus integral de Agenția de știri Lăcașuri Ortodoxe, după original pus la dispoziție prin amabilitatea Comisiei de Canonizare, a Eparhiei de Nijni Novgorod