Ramses cel Mare — și Exodul care lipsește

Thomas E. Levy | 23 octombrie 2026

FOTO: Statuie monumentală reprezentând capul lui Ramses al II-lea, purtând o coroană ascuțită, prevăzută cu un element sferic în vârf. Are o barbă ascuțită (tip cioc). Un cap colosal al lui Ramses al II-lea îi întâmpină pe vizitatorii expoziției „Ramses și aurul faraonilor”, găzduită de NEON la Battersea Power Station, în Londra. Fotografie: Thomas E. Levy.

Expoziția „Ramses și aurul faraonilor”, deschisă în prezent la NEON (Battersea Power Station, Londra), a fost inaugurată la începutul acestui an. Această expoziție internațională reunește aproximativ 180 de artefacte din Egiptul antic, inclusiv sarcofagul din lemn de cedru care a adăpostit rămășițele mumificate ale lui Ramses al II-lea. Evenimentul este organizat de World Heritage Exhibitions/NEON, în parteneriat cu autoritățile egiptene, sub forma unei ample expoziții itinerante internaționale, care a inclus orașe precum Paris, Sydney și Tokyo. În rândurile de mai jos, arheologul Thomas Levy – colaborator frecvent al publicației BAR – își împărtășește opiniile despre aspectele în care expoziția reușește să contureze povestea celui mai puternic conducător al Egiptului antic, dar și despre punctele în care aceasta nu reușește să atingă obiectivul propus.

   Expoziția „Ramses și aurul faraonilor” mi-a oferit o experiență cu adevărat plăcută. Ea reușește, într-un mod remarcabil, să-l readucă la viață pe Ramses al II-lea.[1] Deosebit de captivante sunt reconstrucțiile digitale faciale, care îl înfățișează pe Ramses atât în ​​tinerețe, cât și la o vârstă înaintată, bazându-se pe studiul rămășițelor sale mumificate. Aceste reprezentări ne oferă posibilitatea de a privi dincolo de imaginile regale idealizate, prezente pe monumentele egiptene, și de a reflecta asupra ființei umane care se ascunde în spatele lor.

Expoziția îl prezintă pe Ramses în ipostazele de războinic, constructor, diplomat, soț, tată și rege cu trăsături aproape divine. Ramses al II-lea s-a confruntat cu regele hitit Muwatalli al II-lea la Kadesh; totuși, pacea a fost negociată abia ani mai târziu, cu fratele lui Muwatalli, Hattusili al III-lea, după ce o luptă pentru succesiunea dinastică l-a adus pe acesta din urmă pe tronul hitiților. În acest punct, entuziasmul organizatorilor expoziției depășește, într-o oarecare măsură, dovezile istorice; materialele promoționale descriu acest acord drept „primul tratat de pace din lume”. Este, fără îndoială, unul dintre cele mai importante documente diplomatice ale antichității care s-au păstrat, fiind cu atât mai semnificativ cu cât au supraviețuit versiuni atât din partea egipteană, cât și din cea hitită. Cu toate acestea, din Orientul Apropiat antic se cunosc tratate și mai vechi. A-l numi „primul tratat de pace din istoria omenirii” poate constitui o descriere memorabilă pentru o expoziție muzeală, însă realitatea istorică este mult mai complexă.

Există, de asemenea, o ironie interesantă. Capacitatea noastră de a înțelege realizările diplomatice ale lui Ramses depinde de descifrarea modernă a scrierii egiptene. Cunoștințele necesare pentru a citi hieroglifele s-au pierdut în perioada antichității târzii. Abia după descoperirea Pietrei din Rosetta, în 1799, și a reușitei lui Jean-François Champollion, din 1822, Egiptul faraonic a început din nou să „vorbească” lumii moderne prin intermediul propriilor texte.

În acest sens, Egiptul se deosebește de alte civilizații ale căror tradiții textuale fundamentale au fost transmise neîntrerupt. Biblia ebraică a păstrat tradiții legate de Israelul antic; literatura greacă i-a transmis pe Homer, Herodot și alți autori antici; iar China a menținut o continuitate extraordinară a tradițiilor istorice scrise. Deși Egiptul în sine nu a fost niciodată uitat, mărturiile sale scrise din antichitate a trebuit să fie redescoperite prin arheologie și descifrare.

FOTO: Reprezentare murală în care Ramses al II-lea, de dimensiuni impunătoare, ține un prizonier de păr. Reprezentare a lui Ramses al II-lea alături de un prizonier levantin. Fotografie oferită de Thomas E. Levy.

Acest fapt face ca omisiunea – cea mai surprinzătoare dintr-o expoziție altfel impresionantă – să fie cu atât mai frapantă: nu există aproape nicio referire la Ramses al II-lea și la Exod.

Aceasta nu înseamnă că o expoziție arheologică ar trebui să-l identifice pe Ramses al II-lea drept „Faraonul Exodului”. Nici pe departe. Identitatea Faraonului biblic rămâne incertă, în timp ce istoricitatea, cronologia și contextul arheologic al Exodului continuă să facă obiectul unor dezbateri intense. Cu toate acestea, de generații întregi, Ramses al II-lea este Faraonul cel mai frecvent asociat cu Exodul – în mare parte deoarece, în cartea Exodului (1:11), este menționată o „cetate-hambar” numită „Ramses”, construită de israeliții aflați în sclavie; aceasta este, de regulă, identificată cu cetatea Pi-Ramses, situată în estul Deltei Nilului. Întrucât Scriptura afirmă că israeliții înrobiți au construit acest oraș, iar arheologia confirmă faptul că a fost întemeiat de Ramses al II-lea și dedicat acestuia, rezultă că el ar fi fost Faraonul asupritor despre care se vorbește. Pe de altă parte, numele „Ramses” ar putea fi o adăugire ulterioară a scribilor. O situație similară apare în Geneza 47:11, unde se face referire la „pământul Ramses” pe vremea lui Iosif, cu secole înainte ca vreun faraon pe nume Ramses să fi trăit.

Dacă Ramses al II-lea a avut sau nu vreo legătură cu un Exod istoric rămâne o chestiune deschisă. Însă această asociere constituie, în sine, o parte importantă a moștenirii sale în epoca modernă. O expoziție dedicată lui Ramses ar trebui să explice de ce milioane de oameni îi asociază numele cu Moise și cu Exodul — și de ce arheologii și istoricii rămân rezervați în privința acestei identificări.

Și mai surprinzător este modul în care este tratat fiul și succesorul lui Ramses, faraonul Merneptah. Merneptah este reprezentat într-un mod proeminent
 dar totuși, lipsește o discuție semnificativă despre cel mai faimos document istoric din timpul domniei sale: Stela lui Merneptah, numită adesea „Stela Israelului”.

În 1896, egiptologul britanic de pionierat Sir William Flinders Petrie efectua săpături la templul funerar al lui Merneptah din Teba, când expediția sa a scos la lumină masiva stelă de granit. Petrie a recunoscut imediat importanța extraordinară a referirii la Israel, prezicând, se pare: „Această stelă va deveni mai cunoscută în lume decât orice altceva am descoperit”. A avut dreptate.

Datând din jurul anului 1208 înainte de Hristos, inscripția conține cea mai veche referire scrisă, acceptată în general, la un popor numit Israel, în afara Bibliei. Celebrând victoriile lui Merneptah în Canaan, textul afirmă că „Israelul este pustiit”. Această laudă face parte din propaganda regală egipteană convențională, însă modul în care este scris numele „Israel” are o importanță istorică: indică faptul că Israelul este un popor, și nu o cetate-stat teritorial, așa cum sunt Așkelon sau Ghezer.

Indiferent de concluziile la care s-ar putea ajunge cu privire la Exod, la tradițiile despre cucerire sau la procesele complexe care au dus la formarea Israelului timpuriu, stela oferă un punct de reper cronologic esențial: în jurul anului 1208 înainte de Hristos, „Israelul” apăruse deja în consemnările istorice.

FOTO: Stelă cu o imagine în partea superioară și hieroglife dedesubt. Stela are formă dreptunghiulară, cu excepția părții de sus, care este arcuită. Stela lui Merneptah. Sursa: BAS.

Această alăturare este remarcabilă. Ramses al II-lea a fost mult timp considerat a fi Faraonul asociat cu Exodul, în timp ce succesorul său imediat oferă cea mai veche referire extrabiblică, acceptată în general, la un Israel aflat deja în Canaan. Stela nu dovedește Exodul și nici nu explică originile Israelului. Totuși, această intersecție istorică merită, cu siguranță, să fie recunoscută.

Această omisiune este cu atât mai regretabilă, cu cât Petrie este una dintre figurile marcante în dezvoltarea arheologiei britanice. O expoziție organizată la Londra a oferit ocazia ideală de a crea o legătură între Ramses, Merneptah și rolul extraordinar pe care l-a avut Marea Britanie în apariția egiptologiei și a arheologiei biblice.

Caracterul internațional al expoziției ar putea explica, într-o oarecare măsură, cele întâmplate. World Heritage Exhibitions și NEON au creat o narațiune standardizată, capabilă să fie receptată cu succes de public internațional foarte divers. De altfel, oficialii egipteni au descris acest turneu expozițional drept o formă de „diplomație culturală” a Egiptului. Nu există nimic reprobabil în acest sens. Egiptul Antic merită să fie prezentat în termenii săi proprii, nu doar ca un simplu decor pentru Biblie; totuși, o expoziție internațională nu presupune neapărat o experiență interpretativă identică în fiecare loc.

Expoziția însăși demonstrează acest lucru în alte orașe. Când a fost găzduită de Muzeul de Young din San Francisco, în urmă cu câțiva ani, curatorul local și egiptologul Renée Dreyfus – pe atunci curator șef al secției de Artă Antică din cadrul Muzeelor ​​de Arte Frumoase din San Francisco – a fost implicat în prezentarea expoziției. Într-o secțiune a expoziției, a explicat semnificația bijuteriilor extraordinare ale lui Sheshonq al II-lea, inclusiv a unei brățări care încorporează un sigiliu cilindric mesopotamian mult mai vechi. De ce să nu se realizeze ceva similar și în Marea Britanie?

Un panou modest, dedicat contextului londonez, ar fi putut prezenta figura lui Petrie, descoperirea de către acesta a Stelei lui Merneptah, precum și contribuția fundamentală a Marii Britanii la arheologia egipteană și biblică. O astfel de completare nu ar fi știrbit caracterul egiptean al expoziției și nici nu ar fi impus luarea unei poziții cu privire la istoricitatea Exodului. Ar fi servit, pur și simplu, la conectarea obiectelor expuse, cu istoria intelectuală a țării în care erau prezentate.

Expoziția reușește în mod remarcabil să-l readucă la viață pe Ramses ca om. Este o experiență de neuitat să urmărești cum chipul său reconstituit se transformă, trecând de la un conducător tânăr și viguros, la un rege în vârstă. Însă existența postumă a lui Ramses al II-lea depășește sfera templelor, a bătăliilor, a aurului și a statuilor colosale. Pentru milioane de oameni, numele său se intersectează și cu una dintre narațiunile fundamentale ale civilizației occidentale: Exodul. 

Cultura populară a consolidat această asociere, într-un mod spectaculos, prin intermediul filmului epic din 1956, *Cele zece porunci* (The Ten Commandments), regizat de Cecil B. DeMille și distins cu premiul Oscar; în această peliculă, Yul Brynner l-a interpretat pe Ramses al II-lea, avându-l ca partener pe Charlton Heston, în rolul lui Moise. Imaginea lui Ramses – mândru și autoritar – așa cum a fost interpretat de Brynner, a devenit, pentru generații întregi de cinefili, practic inseparabilă de figura Faraonului din perioada Exodului.

Textul biblic în sine nu îl numește pe acest Faraon, deși existența cetății Pi-Ramses sugerează posibilitatea ca acesta să fi fost Ramses al II-lea. Mai mult, stela victoriei a lui Merneptah – fiul și succesorul lui Ramses – constituie cea mai veche dovadă extrabiblică, acceptată în general, a existenței unui popor numit Israel. O expoziție dedicată moștenirii extraordinare a lui Ramses cel Mare nu trebuie neapărat să le impună vizitatorilor o anumită viziune asupra acelei perioade istorice, însă ar trebui să îi informeze că dovezile – precum și dezbaterile pe marginea lor – există.

[1] Atât „Ramses”, cât și „Ramesse” sunt variante de scriere frecvente ale numelui faraonului.

Thomas E. Levy  este profesor distins și primul titular al Catedrei „Norma Kershaw” pentru Arheologia Israelului Antic și a Ținuturilor Învecinate, în cadrul Universității din California, San Diego.

NOI FILE DE LETOPISEȚ - 24 octombrie 2026 - Lăcașuri Ortodoxe