C.S. Lewis – (7) Crestinism pur si simplu
2. INVAZIA
Aşadar, ateismul este prea simplu. Vă voi mai spune încă o concepţie care este prea simplă. Este concepţia pe care eu o numesc „Creştinism diluat”, concepţia care afirmă pur şi simplu că există un Dumnezeu în cer şi că totul este în ordine — lăsand deoparte toate doctrinele dificile şi înfricoşătoare despre păcat, despre iad, despre diavol şi despre mantuire. Amandouă acestea sunt filozofii copilăreşti.
Nu foloseşte la nimic să vrei o religie simplă. La urma urmei, lucrurile reale nu sunt simple. Ele par simple, dar nu sunt. Masa la care stau pare simplă: dar cere-i unui savant să-ţi spună din ce este ea e făcută de fapt — să-ţi spună totul despre atomi şi despre modul în care undele luminoase sunt reflectate de ei şi ajung la ochii mei, despre ce se întamplă în nervul optic şi în creier — şi, desigur, vei descoperi că ceea ce numim noi „a vedea o masă” te duce într-o lume de mistere şi de complicaţii, cărora cu greu le poţi da de capăt. Când un copil rosteşte o rugăciune copilărească, pare simplu. Şi dacă te mulţumeşti să te opreşti aici, e bine. Dar dacă nu eşti mulţumit — şi de obicei lumea modernă nu este mulţumită — dacă vrei să continui şi să afli ce se întamplă cu adevărat — atunci trebuie să fii pregătit pentru ceva dificil. Dacă vrem ceva mai mult decat simplitate, este absurd să ne plangem că lucrul acela nu este simplu.
Foarte adesea însă această procedură stupidă este adoptată de oameni care nu sunt stupizi, dar care, în mod conştient sau inconştient, vor să distrugă Creştinismul. Asemenea oameni elaborează o versiune de Creştinism potrivită pentru un copil de şase ani şi fac din ea obiectul atacului lor. Cand încerci să le explici doctrina creştină aşa cum este ea susţinută de un adult educat, se plîng că le încurci gandurile, că totul este prea complicat şi că dacă ar exista cu adevărat un Dumnezeu, sigur El ar fi făcut religia „simplă”, deoarece simplitatea este frumoasă etc. Trebuie să fii cu ochii în patru cu asemenea oameni, deoarece ei îşi schimbă poziţia în fiecare clipă şi nu fac decat să-ţi irosească timpul. Observaţi, de asemenea, ideea lor că Dumnezeu ar fi trebuit „să facă religia simplă”: ca şi cum „religia” ar fi ceva inventat de Dumnezeu, şi nu o expunere a anumitor realităţi nealterabile privind natura Lui.
În afară de faptul că este complicată, potrivit experienţei mele, realitatea este si neobişnuit de ciudată. Nu este simplă, nu este evidentă, nu este ceea ce te aştepţi. De exemplu, cand ai înţeles că Pămîntul şi celelalte planete se învart în jurul Soarelui, te-ai aştepta ca toate celelalte planete să fie făcute aşa încat să se potrivească — să zicem, toate la distanţe egale una de alta, sau la distanţe care să crească succesiv, sau toate planetele să fie de aceeaşi mărime, sau să fie mai mici sau mai mari pe măsură ce te îndepărtezi de Soare. În realitate însă observi că nu este nicio regularitate şi nicio logică (pe care să o putem percepe) privind la mărimile lor sau la distanţele dintre ele; unele au un satelit natural, una are patru, una are doi, unele nu au niciunul şi una are un inel.
Realitatea, de fapt, este de obicei ceva ce nu ai fi putut născoci. Acesta este unul dintre motivele pentru care eu cred în Creştinism. Este o religie pe care nu ai fi putut-o născoci. Dacă El ne-ar fi oferit genul de Univers la care ne-am aşteptat dintotdeauna, ar fi trebuit să am sentimentul că l-am născocit noi. În realitate însă nu este genul de lucru pe care cineva să-l poată născoci. Are tocmai acea întorsătură ciudată pe care o au lucrurile reale.
De aceea, să dăm la o parte toate aceste filozofii copilăreşti — aceste răspunsuri suprasimplificate. Problema nu este simplă şi nici răspunsul nu va fi simplu.
Care este problema? Un univers care conţine multe lucruri care sunt evident rele şi aparent fără sens, dar care conţine şi creaturi cum suntem noi, creaturi care ştiu ce este rău şi ce nu are sens. Există numai două concepţii care iau în considerare toate faptele reale. Una este concepţia creştină că aceasta este o lume bună care s-a stricat, dar mai pastreaza în memorie ce ar fi trebuit ea să fie. Cealaltă concepţie este numită dualism. Dualismul este credinţa că îndărătul oricărui lucru există două forţe egale şi independente, una dintre ele bună şi cealaltă rea, şi că universul acesta este campul de bătaie în care ele duc această luptă nesfirşită. Personal eu cred că, după Creştinism, dualismul este cel mai omenesc şi mai inteligent crez în circulaţie. El are însă o deficienţă.
Cele două forţe sau spirite sau zei — forţa bună şi cea rea — se presupune că sunt independente. Amandouă există din eternitate. Niciuna dintre ele nu a creat-o pe cealaltă, nici una dintre ele nu are un drept mai mare decat cealaltă să se numească pe sine Dumnezeu. Se presupune că fiecare se consideră pe sine bună şi crede că cealaltă forţă este rea. Uneia dintre ele îi place ura şi cruzimea, celeilalte îi place dragostea şi mila, şi fiecare îşi apără concepţia sa. La ce ne referim noi cînd spunem că una dintre ele este Forţa Bună şi cealaltă este Forţa Rea? Fie că noi spunem doar că se întamplă să o preferăm pe una dintre ele — aşa cum preferi berea faţă de vin — fie că afirmăm că, indiferent ce cred cele două forţe despre ele însele şi indiferent ce se întamplă să ne placă nouă oamenilor la un moment dat, una dintre aceste Forţe greşeşte de fapt cand se consideră pe sine bună. Acum, dacă noi spunem doar că se întamplă să o preferăm pe prima, trebuie să încetăm să mai vorbim despre bine şi rău, pentru că binele este ceea ce ar trebui să preferi, indiferent dacă îţi convine sau nu la un moment dat. Dacă „a fi bun” ar însemna doar a fi de partea care se întamplă să-ţi convină, fără vreun motiv real, binele nu ar merita să fie numit bine. De aceea, trebuie să spunem că una dintre cele două forţe este de fapt rea şi că cealaltă este de fapt bună.
Dar în momentul în care spui aceasta, tu pui în univers un al treilea lucru în afară de cele două Forţe: o lege sau un standard sau o regulă cu privire la bine, la care una dintre forţe se conformează, în timp ce cealaltă nu se conformează. Iar, întrucît cele două forţe sunt judecate prin prisma acestui standard, acest standard, sau Fiinţa care l-a creat, este mai vechi decat cele două şi le este superioară, şi această Fiinţă va fi adevăratul Dumnezeu. De fapt, ceea ce am spus cand am afirmat că una dintre ele este bună, iar cealaltă rea, înseamnă că una dintre ele este într-o relaţie corectă cu Dumnezeul real şi suprem, iar cealaltă este într-o relaţie greşită cu El.
Aceeaşi idee poate fi exprimată într-un mod diferit. Dacă dualismul este corect, atunci Forţa rea trebuie să fie o fiinţă căreia îi place răul de dragul răului. Iar în realitate noi nu am întalnit pe nimeni căruia să-i placă răul pur şi simplu pentru că este rău. Lucrul care se apropie cel mai mult de aceasta este cruzimea. Dar în viaţa de toate zilele oamenii sunt cruzi pentru unul din două motive — fie pentru că sunt sadici, adică, pentru că au o pervertire senzuală care face din cruzime un prilej de plăcere senzuală pentru ei, fie pentru că pot obţine ceva prin cruzime — bani, putere sau siguranţă. Dar plăcerea, banii, puterea şi siguranţa sunt toate lucruri bune în ele însele. Răul constă în a le urmări printr-o metodă greşită, într-un mod greşit sau exagerat. Bineînţeles, nu vreau să spun că oamenii care fac asemenea lucruri nu sunt deznădăjduit de răi. Vreau să spun că răutatea, cand o analizezi, se dovedeşte a fi urmărirea unui bine pe o cale greşită. Poţi fi bun doar de dragul bunătăţii; nu poţi fi rău doar de dragul răutăţii. Poţi face un bine atunci cand nu te simţi înclinat să faci bine şi cand nu îţi face nici o plăcere, dar faci binele pur şi simplu pentru că binele este drept să-l faci; insa nimeni nu a făcut vreodată un fapt crud pur şi simplu pentru că cruzimea este rea — a făcut ceva crud numai pentru că cruzimea i-a dat plăcere sau i-a adus un folos oarecare.
Cu alte cuvinte, răul nu poate reuşi nici măcar să fie rău în acelaşi fel în care binele este bun. Binele este, aşa-zicîndu-si el însuşi; răul este un bine pervertit. Şi, mai întîi, trebuie să existe ceva bun, înainte de a putea fi pervertit. Am spus că sadismul este o pervertire senzuală; dar înainte de a vorbi despre pervertire, trebuie să ai ideea senzualităţii normale; şi îţi poţi da seama care este pervertirea, deoarece poţi explica pervertirea pe baza a ceea ce este normal, dar nu poţi explica normalul pe baza pervertirii. Rezulta de aici că Forţa Rea, care se presupune că este pe picior de egalitate cu Forţa Bună, şi care iubeşte răul la fel cum Forţa Bună iubeşte binele, este doar o nălucă. Pentru a fi rea, această forţă trebuie să fi avut lucruri bune pe care să vrea să le urmărească într-un mod greşit; trebuie să fi avut impulsuri bune la început, impulsuri pe care să le poată perverti. Dar dacă această forţă este rea, ea nu-şi poate genera sieşi nici lucruri bune pe care să le dorească şi nici impulsuri bune pe care să le pervertească. Trebuie să primească amandouă acestea, de la Forţa Bună. Dacă aşa stau lucrurile, Forţa Rea nu este independentă. Ea face parte din lumea Forţei Bune: fie că a fost creată de Forţa Bună, fie că amandouă au fost create de o forţă superioară lor.
Putem explica lucrul acesta mai simplu. Pentru a fi rea, Forţa Rea trebuie să existe şi să aibă inteligenţă şi voinţă. Dar existenţa, inteligenţa şi voinţa sunt bune în sine. Prin urmare, Forţa Rea trebuie să le obţină de la Forţa Bună: chiar şi pentru a fi rea, ea trebuie să împrumute sau să fure ceva de la oponenta ei. Începeţi acum să înţelegeţi de ce Creştinismul a spus întotdeauna că diavolul este un înger căzut? Aceasta nu este doar o poveste pentru copii. Este recunoaşterea reală a faptului că răul este un parazit, nu un lucru originar. Energiile care îi permit răului să existe sunt energii care i-au fost date de Forţa Bună. Toate lucrurile care îi permit unui om rău să fie într-adevăr rău sunt lucruri bune în sine — hotărîrea, dibăcia, înfăţişarea plăcută, existenţa în sine. Acesta este motivul pentru care dualismul, într-un sens strict, nu este o idee valabilă.
Eu recunosc de bunăvoie că adevăratul creştinism (spre deosebire de „creştinismul diluat”) se apropie de dualism mai mult decat cred oamenii. Unul dintre lucrurile care m-au surprins cand am citit pentru prima dată cu atenţie Noul Testament a fost că acesta vorbeşte atat de mult despre Forţa întunecată din univers — un spirit rău puternic, despre care se crede că este Forţa care cauzează moartea, boala şi păcatul. Diferenţa este că Creştinismul crede că această Forţă întunecată a fost creată de Dumnezeu şi că a fost bună atunci cand a fost creată, dar s-a pervertit. Creştinismul este de acord cu dualismul în privinţa faptului că în univers are loc un război, dar nu consideră că acesta este un război între forţe independente. Creştinismul consideră că acesta este un război civil, o rebeliune, şi că noi trăim într-o parte a universului care este ocupată de rebel.
Teritoriu ocupat de duşman — iată ce este lumea aceasta. Creştinismul este istorisirea modului în care a coborat aici regele de drept — am putea spune că a coborît deghizat — şi acum El ne cheamă pe toţi să luăm parte la o mare campanie de sabotaj. Cand te duci la Biserică, tu dai de fapt ascultare unor mesaje secrete de la prietenii noştri: acesta este motivul pentru care duşmanul este atat de dornic să ne oprească să mergem. El ne opreşte folosindu-se de prejudecăţile noastre, de lenea noastră şi de snobismul nostru intelectual. Ştiu că cineva mă poate întreba: „Ai intenţia, în vremea aceasta, să-l reintroduci pe vechiul nostru prieten, diavolul — cu copite şi cu coarne cu tot?”. Ei bine, nu ştiu ce legătură are „vremea aceasta” cu problema. Şi nici copitele şi coarnele. Dar în celelalte privinţe răspunsul meu este: „Da, intenţionez să o fac”. Nu am pretenţia că aş cunoaşte ceva despre înfăţişarea lui personală. Dacă cineva vrea cu adevărat să-l cunoască mai bine, atunci i-aş spune acelei persoane: „Nu-ţi face probleme. Dacă vrei cu adevărat să-l cunoşti, îl vei cunoaşte. Dacă îţi va fsi ace plăcere cand îl vei cunoaşte, aceasta este cu totul altă problemă”.
