De ce bisericile ortodoxe au iconostas? – Daniel Chira
Să fie oare iconostasul o formă de a-i separa pe clerici de credincioşii laici? Ori poate o strategie arhitecturală de a ascunde cele ce se săvârşesc în sfântul Altar de privirile celor aflaţi în naos? Oricât ar părea de surprinzător astăzi, iconostasul a apărut dintr-o pricină cu totul contrară : nu pentru a separa ci pentru a apropia şi uni.
De altfel icoanele sunt întotdeauna mărturii ale unirii între dumnezeiesc şi omenesc. Fiecare chip al iconostasului este presimţirea eternităţii care străbate prin voalurile cărnii. Peretele dintre altar şi naos a apărut tocmai din trăirea realităţii că prin Euharistie locaşul liturgic e transformat într-un spaţiu de întâlnire între ceresc şi pământesc; iconostasul este aşadar prezentarea întrupată a Bisericii ca unitate a lumii văzute şi nevăzute.
Prin fiecare Liturghie biserica devine centru liturgic al creaţiei, corabie eshatologică ce are ca reper şi destinaţie Împărăţia lui Dumnezeu. Despărţirea altarului de naos prin iconostas ne reaminteşte că viaţa noastră actuală este o permanentă tensiune între prezentul lumii în care trăim şi viaţa veşnică.
Peretele iconostasului este şi expresia faptului că deşi simţim iubirea lui Hristos, ştim că Taina care ne susţine e necuprinsă de cugetul omenesc. Uşile împărăteşti, prin deschiderea lor, sugerează că Hristos Cel înălţat mai presus de ceruri ni se comunică nouă, celor vieţuind încă pe pământ. Mai mult decât atât, uşile împărăteşti trimit la Hristos – Uşa (Ioan X, 9) care ne deschide calea către Altarul veşnic al Împărăţiei. De fapt, Hristos e Uşa şi Calea şi Împărăţia.
Dacă privim aceste realităţi cu ochi duhovniceşti vom înţelege că iconostasul nu e atât un perete despărţitor, cât mai degrabă unul transparent; este simbol al Împărăţiei lui Dumnezeu care este deja şi care vine; invitaţie la o împreună-călătorie a celor de pe pământ spre cer; expresie a unirii celor văzute cu cele nevăzute. Iconostasul descoperă tainic Viaţa pe care o pregustăm de pe-acum în Euharistie, Viaţă din care ne vom împărtăşi mai cu adevărat în Ziua cea neînserată a Împărăţiei.
