O PARABOLĂ, LA NAȘTEREA DOMNULUI – UN CRĂCIUN de necrezut, serbat cu câteva mici păsărele

O PARABOLĂ A NAȘTERII DOMNULUI – UN CRĂCIUN de necrezut, serbat cu câteva mici păsărele

A fost odată un om de familie, care era foarte amabil și cumsecade, generos, iubitor și cinstit în toate relațiile sale cu ceilalți; dar avea o singură problemă. Nu credea în tot ce se spune în Biserică despre Crăciun.

De fapt, era un om atât de onest, încât nu se putea minți singur sau se preface că crede. „Nu vreau să te supăr”, i-a spus el soției sale, care mergea mereu la biserică, „dar pur și simplu nu pot înțelege de ce Dumnezeu ar deveni om. Nu are niciun sens pentru mine”.

În ajunul Crăciunului, soția sa s-a dus la biserică, pentru slujba de la miezul nopții cu copiii, în timp ce acesta a rămas în casa lor, aflată undeva în Munții Carpați, refuzând să meargă cu ei. „Îmi pare rău, m-aș simți ca un ipocrit”, a spus el. “Vă voi astepta”.

La scurt timp după ce familia a plecat, a venit o zăpadă grea; s-a dus la fereastră și vedea cum fulgii de zăpadă deveneau din ce în ce mai mari. „Păi, dacă trebuie să avem Crăciun”, se gândi el, „să fie alb”. S-a întors pe scaunul său lângă șemineu și a început să citească ziarul.

Câteva minute mai târziu, a fost uimit de o bufnitură. Apoi a auzit alta, și alta. A crezut că cineva arunca bulgări de zăpadă în geam. Când a deschis ușa pentru a afla ce provoca tot acel zgomot, a văzut un stol de păsări mici, cel mai probabil rândunelele obișnuite în Ucraina. Trebuie să fi fost prinse de furtună și încercau să zboare prin fereastră pentru un adăpost.

„Nu pot să las aceste sărace păsări să înghețe”, a gândit el, „dar cum să le ajut?”.

Și-a amintit de hambarul în care stătea poneiul. Acolo, păsările puteau găsi adăpost. Și-a îmbrăcat rapid haina și și-a tras cizmele, a traversat curtea, prin zăpada înaltă, până la hambar. A deschis ușa larg și a aprins lumina, dar păsările nu voiau să zboare înspre acolo. Trebuie să fie atrase cumva, într-un fel, gândi el.

A alergat repede în casă, după pâine, a rupt-o și a împrăștiat-o sfărâmată, pe zăpadă, în direcția hambarului. Spre mirarea sa, păsările au ignorat complet pâinea și au continuat să rătăcească fără rost prin zăpada adâncă. A încercat să le zgornească în hambar, mergând în jurul lor și fluturând brațele. Păsările alergau în direcții diferite, dar numai spre hambarul cald și luminos nu voiau. Pur și simplu nu le putea înțelege, sau ce să facă pentru a le ajuta. Cu siguranță că erau înghețate și trebuia să le adăpostească, dar, deși i se părea atât de evident, un om ca el, inteligent, nu se putea descurca, pur și simplu, cu aceste păsări simple.

„Trebuie că le par a fi o creatură ciudată și înspăimântătoare”, și-a spus el însuși. „Cum să le pot spune că pot avea încredere în mine? Numai dacă aș putea deveni eu însumi pasăre, doar pentru câteva minute. Atunci, cu siguranță m-ar înțelege, aș fi exact ca ele. Apoi, le-aș putea duce, probabil, în siguranță”.

Și, exact în acel moment, clopotele Bisericii au început să răsune, iar păsările s-au adunat ca prin minune în hambar, mărșăluind una câte una, în timp ce sunetul răsuna armonios peste munți.

S-a oprit, a înghețat pe loc, ascultând clopotele bisericii, care anunțau vestea cea bună a Crăciunului, așa cum făcuseră Îngerii în Betleemul vechi: Iisus Hristos, Fiul divin al lui Dumnezeu, S-a născut dintr-o Fecioară, pentru mântuirea tuturor. Apoi, s-a cutremurat și a căzut în genunchi în zăpadă, o lacrimă fierbinte și înghețată scrugându-i-se pe obraz.

– Acum înțeleg. Șopti el.

– Acum știu de ce ai făcut-o.

Harul lui Dumnezeu a atins inima și mintea acestui om, iar din experiența sa cu păsările care nu îl înțeleseseră, a înțeles acum, luminat de Dumnezeu, motivul pentru care Dumnezeu a devenit Om.

Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!