Tradare si speranta
“Cina cea de taina “ reprezinta unul dintre tablourile cele mai marete ale spiritului uman.
Intelegerea si acceptarea acestui spirit este piatra de temelie a existentei, si versul care ne inalta, la fel ca pe Hristos, in lumina sufletului nostru mereu viu. Iuda se poate spune ca a fost “programat” pentru a trada sarutand, asa cum Insusi Hristos a venit in lume pentru a ne purta spre Lumina – El Insusi fiind Lumina Lumii – prin propriul Sau sacrificiu. Intr-o anumita masura si Iuda este “un sacrificat”, dar in mod pervertit, caci el exprima in intregime umanul cel mai de jos din noi, capabil sa tradeze tot ce iubeste mai mult, fara a cauta in gesturile sale un sens oarecare. Dumnezeiescul Hristos si umanul cazut Iuda se confrunta de doua mii de ani, intr-o perpetua scena a Cinei Celei de Taina, inlauntrul fiecaruia dintre noi si in vietile pe care le traim aproape visand.
Intrega existenta este, simbolic, o Cina de Taina, in care devenim pe rand sacrificati si tradati, in care sacrificam si tradam. Practic, ritualul Cinei lui Hristos ar fi trebuit sa incheie acest scenariu al iubirii tradate si ar fi trebuit sa ramana in inimile noastre, ca o amintire – ca o amintire a omului cel vechi. Nu am lepadat, din pacate, hainele uzate ale experientelor noastre si inca nu ne-au ajuns razboaiele, inca nu a fost suficienta durerea de o viata sau drumul Golgotei sacrificiului suprem. Din pacate, astazi obisnuim sa tradam zambind si sarutand cu patima, cu si mai incrancenata patima, uitand ca cel pe care il tradam este fratele nostru intru acelasi Dumnezeu Creatorul. Si, cand spun “a trada”, nu vorbesc doar despre ceva banal, ci despre “a insela”, prin sarutul nostru hapsan, Insasi esenta luminoasa a Dumnezeirii puse in noi, Care asteapta sa fie descoperita. Asfel, “sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” a devenit, in timp, o imposibilitate, sau chiar o nebunie. Cum sa iubesc pe cel care mi-a facut un rau? – spunem cu totii.
In Cina Cea de Taina, descoperim leacul pentru vindecarea celui ce se poate numi “Iuda” sufletului nostru, intelectul sau ratiunea umana, mereu imbibata de samburele amar al indoielii si al fricii, al propriei caderi in iadul indoielilor si disperarii. Divinul se smereste, umanul se ingamfeaza. Ceea ce este sfant si divin in noi, se apleaca in fata tuturor formelor de viata, ca in fata unui miracol, pentru ca vedem in ele pe Insusi Creatorul lor. Pe cand umanul cazut se umfla in penele sale de paun intunecat si azvarle peste propria existenta gheare pline de ura si de orgoliu gol. Viata, Invataturile, Patimile, Moartea si Invierea lui Hristos ne spun cate ceva atunci cand celebram o sarbatoare, ne bucura mai cu seama in masura in care pantecele si naravurile noastre sunt – dupa intunecimea lui Iuda din noi, care a tradat, cunoscand adevarul – dezlegate, facand, din aceasta adevarata bucurie sufleteasca, de multe ori un sacrilegiu. Si, imediat ce sarbatoarea a trecut, ii dam mai abitir fraiele aceluiasi Iuda, iar prin naravurile noastre perverse si marunte, adunam in loc de har peste har si putere peste putere, pacat peste pacat si tradare peste tradare. Din nefericire, omenescul din noi nu mai cunoste adevaratul sens al smereniei si bucuriei, obisnuind sa ierte sub forma unui favor. Astazi, isi fac loc, dand navala, ingamfarea si dezatrul sufletesc, aduse de pe drumul ce duce spre culmile orgoliului nostru gaunos. “Da-mi, ca sa-ti dau” a devenit astazi nu doar un dicton aplicabil ci, din pacate, un mod de a percepe si de a te raporta la semeni, de asa natura incat crezul parintelui Steinhardt, “daruind, vei dobandi”, a ramas prafuit pe coperta unei carti.
Tradam mereu Dumnezeirea din noi, crucificandu-L pe Hristos in inima noastra, mintind si mintindu-ne, facand promisiuni si alergand bezmetici, catre fericiri invaluite in dorinta de a ne captusi cu noroiul pacatului. Adesea, sarutam Sfintele Icoane din biserici, cu evlavie de moment sau chiar aparenta, dar spurcam Icoana lui Dumnezeu din noi, aducandu-l pe Iuda, cel launtric, in manifestare si il facem astfel regele nostru. De cate ori vorbim, gandim sau facem si ne facem rau, noi tradam pe Hristos, Cel ce a patimit pentru noi, ne azvarlim cu inconstienta in intunecimea pacatului, fara a avea habar ca istoria sufletului nostru nu este scrisa de maini omenesti, ci de Dumnezeu. Aceasta istorie personala este ca o gradina minunata in care sumtem ivitati sa stam si sa traim impreuna cu Hristos si cu toti cei bineplacuti Lui, dar din pacate acelasi Iuda din noi tradeaza, saruta si pleaca de langa iubirea Lui, dorind parca sa ajunga pe culmile disperarii.
Sa fie, deci, Iuda, simbolul tradatorului din noi? Se pare ca da. Dar, aceasta nu inseamna ca suntem implacabil stigmatizati ca tradatori. Nimeni nu este condamnat, decat in masura in care doreste el sa fie. Avem in noi puterea de a alege intre funia spanzurarii si lacrimile lui Petru care a tradat, dar prin amaraciunea plansului s-a mangaiat de reprimirea in bucuria lui Hristos. Biserica are leacuri pentru noi si ne spune ca, din disperarea, tradarea si suferinta noastra, trebuie sa facem prilej de inaltare sufletesca, lasand loc smereniei. Sa intelegem, astfel, ca sacrficiul lui Hristos este si poate fi si al nostru. Cand stim ca toti ne vor trada, sa avem in noi puterea de a le spala picioarele si, prin aceasta, puterea de a ingenunchea in fata tradarii, cu bucuria ca tocmai cei ce ne fac rau deschid, pentru noi, usa spre cunoasterea adevaratei iubiri, Care este Hristos.
Noi suntem in aceasta lume, intr-o permanenta Cina de Taina cu cei de langa noi. Ea este oglinda sufletului si a trupului nostru, a vietii care poate fi schimbata numai atunci cand vom intelege ca nu poti spune ca Il iubesti pe Hristos tradandu-ti aproapele, cand prin acceptarea smereniei, ca platosa pentru noi, vom urma Calea, Adevarul si Viata.
