Patriarhul este ecumenic
Uneori devine foarte greu de înţeles de ce Turcia se abţine de la reformarea unor anumite domenii.
În trecut, ma obisnuisem sa cred ca Turcia a rămas în urmă în domeniul reformelor din cauza atitudinii elitelor kemaliste (kemalism – ideologie a statului secular, care reprezinta baza statului democratic turc contemporan, dupa numele lui Mustafa Kemal Atatürk, sub conducerea caruia a fost aplicata / Nota L.O.).
Prin urmare, în actuala Turcie, din 2012, cand actorii non-kemalisti domina aproape complet scena politică, este nevoie de unele răspunsuri mai persuasive. Nu mai este admisibil sa se dea vina pe elitele kemaliste. Astfel, întrebarea care revine este: de ce actorii conservatori, care au crescut în cercurile islamice gresesc in evitarea capcanelor kemaliste?
Problemele care asaltează Patriarhia Ecumenică de Constantinopol sunt cazuri tipice puse pe seama reformelor intarziate. De ce Turcia nu recunoaşte, totuşi, că această Biserică este una ecumenica? Mai mult, de ce Turcia nu este încă gata să recunoască drepturile acestei instituţii, inclusiv dreptul de a educa o nouă generaţie de preoţi? Aşa cum am spus mai sus, la intrebarea “de ce n-a rezolvat Turcia aceste probleme” s-ar fi raspuns uşor prin anii ‘60, ‘70 sau ‘90. Cu toate acestea, actorii conservatori de azi au o capacitate clară de contracarare a unei posibile opoziţii kemaliste. Deci, de ce nu sunt actorii conservatori ai politicii turce interesati de astfel de reforme esentiale?
Principiul Bisericii Creştin-Ortodoxe, de “ecumenism”, este o chestiune care tine de teologie. Astfel, nu este corect sau nu poate fi admisibil să se limiteze acest principiu printr-o decizie a Statului Turc. Biserica isi profeseaza ecumenismul inca din trecut, din secolul al şaselea, pe când turcii nu aveau nici idee asupra Anatoliei. Ecumenismul atrage deci după sine obligaţia conectarii cu credinciosii, fie ei din Turcia sau din America Latină. Din secolul al şaselea, care include perioadele otomane, rolul ecumenic al Bisericii Creştin-Ortodoxe a fost un fenomen recunoscut la nivel mondial. Biserica marturiseste sensul acestuia astfel: “Rolul Patriarhiei Ecumenice, ca centru prin excelenţă al vietii intregii lumi ortodoxe, emana din ministeriatul sau vechi de secole in marturisirea, apararea si raspandirea credinţei ortodoxe”.
Din păcate, în ciuda acestui context istoric şi teologic, Turcia limiteaza poziţia teologica a Bisericii, din perspectiva Statului birocratic. Imaginaţi-vă cum guvernul italian ar declara că Sfântul Scaun nu mai este guvernul central al Bisericii Universale şi că ar trebui să se perceapa pe sine ca pe un oficiu naţional birocratic. Ceea ce face Turcia cu Biserica este exact un astfel de lucru nebunesc.
Si mai dramatica este insa insistenţa in menţinerea unei poziţii kemaliste în Turcia post-kemalista. Actorii de azi, conservatori, ar trebui să studieze de ce otomanii l-au respectat pe Patriarhul Ecumenic. În niciun caz nu este posibil să se reconcilieze poziţia curentă turca fata de patriarh, prin moştenirea otomană. Cei care sunt mândri de trecutul lor otoman ar trebui să ştie că politica actuală turca fata de Biserica Creştin-Ortodoxă are o atitudine anti-Otomana.
Ba mai mult, strategia actuală turcă este incompatibila cu tradiţia islamică. Musulmanii nu pot limita sau interzice practicarea unei alte credinţe avraamice. În mod similar, ei nu pot fi parte a unei strategiii extinse, care limitează sau interzice practicarea altei credinţe. Atâta timp cât credincioşii ortodocşi raman în continuare sub angajamentul ecumenismului, este un gest non-islamic sa ii impiedici. A nu permite Bisericii Creştin Ortodoxe sa deschida un seminar religios este, de asemenea, un act non-islamic. Traditia islamica este aceea care ii îndeamnă pe musulmani, în primul rând, sa fie responsabili pentru non-musulmanii care au nevoie de ajutorul lor. Este trist să observăm că o astfel de tradiţie stralucitoare islamica nu mai este amintita de către elitele islamice de astăzi. Aceste elite de musulmani ar trebui să revizuiască imediat exemplul stabilit de către părinţii lor, de fondatori, cum ar fi Califul Omar sau Mehmet al II-lea, Cuceritorul.
