Mândria mascată prin încredere. Îi vindecăm pe alții de zece ori mai bine cu urechile și inima, decât cu gura!

Ca preot, simt adesea neliniștile din viața celor pe care îi am în grijă. Și una dintre cele mai mari tentații cu care mă confrunt, este dorința de a le rezolva rapid această neliniște, sugerând remedii care mi se pare mie că au sens.

Ca mulți oameni, tind să cred că știu ce ar trebui să facă alții pentru a rezolva problemele din viața lor. Dar și eu mă confrunt cu ispite care sunt comune tuturor. Preoții se confruntă cu aceleași ispite cu care se confruntă toți ceilalți. Dar unii dintre noi, profesori, consilieri, parohi și chiar și părinți și prieteni, deținem undeva o poziție de încredere și autoritate; și, uneori, bazându-ne pe acea încredere și pe autoritate, ne amăgim că ceea ce gândim noi despre viețile altora conține un spirit de intuiție, care celuilalt i-ar lipsi și că, dacă el ar urma numai sfaturile noastre, problema din viața lui s-ar rezolva. O adevarată înșelare…

Este adevărat că profesorii, preoții și prietenii oferă adesea un pic de înțelegere sau de înțelepciune care ne ajută să rezolvăm problemele noastre și să ne găsim în pace în diferitele circumstanțe și realități din viața și relațiile noastre. Cu toate acestea, pericolul apare atunci când cel care consiliază începe să creadă că deține neapărat înțelepciunea sau intuiția de care are celălalt nevoie. Când se întâmplă acest lucru, tot iadul se dezlănțuie, sub toate formele – și mă refer la asta destul de literal.

Încrederea în sine este aproape întotdeauna doar o exprimare acceptabilă, din punct de vedere al culturii, pentru mândrie. Iar mândria este cartea de invitație a diavolului. Când suntem mândri, acceptăm invitația înșelătorului de a înșela și de a fi înșelați. Și o mare parte a timpului, din moment ce cultura noastră încurajează exaltarea de sine (pe care Părinții o numesc “stimă de sine”), mândria nu se simte inconfortabil – chiar nici în rugăciune. Nici măcar n-o observăm. O numim “încredere”.

Biserica, pe de altă parte, ne încurajează să renunțăm la mândria mascată prin încredere. Și nicăieri acest lucru nu este mai important decât în ​​grija noastră unul pentru celălalt. Nu știm de ce are nevoie celălalt – nici chiar când suntem siguri de asta (poate mai ales atunci!). Sigur, este posibil să deținem o bucată din imagine, o bucată din puzzle, un pic de înțelepciune; cu toate acestea, nu știm cu adevărat. Oamenii sunt mult prea complicați, iar sufletul poate fi deteriorat ori vindecat într-o mie de moduri pe care nici nu ni le putem imagina. Ni se cere smerenie. Tăcerea este cea mai bună. Îi vindecăm pe alții de zece ori mai bine cu urechile și inima, decât cu gura.

Cu toate acestea, dragostea ne constrânge adesea, până la urmă, să și vorbim. Vorbim pentru că iubim, dar să vorbim foarte atent. Nu să vorbim la fel de siguri ca și când am deține răspunsul. Mai degrabă, să vorbim cu speranța că putem deține o piesă. Să vorbim știind că nu vedem întreaga imagine. Să vorbim știind că propriile noastre sentimente și experiențe ne pot orbi vizavi de ceea ce se întâmplă cu adevărat. Să vorbim cu smerenie, smerenie amestecată cu speranță și încredere în Dumnezeu.

Nu pot schimba pe nimeni. Nu poți schimba pe nimeni. Dar Dumnezeu îi poate schimba pe cei care vor să fie schimbați. Și, pentru că Dumnezeu ne iubește și ne tratează ca pe fii și fiice, El ne lasă adesea să participăm la lucrarea Lui în viața altora. Ucenici suntem, cu toții; copii, care abia încep să învețe. Cu toate acestea, Dumnezeu împărtășește lucrarea Lui cu noi.