PF Daniel: 154 de ani de la Unirea Principatelor Romane

Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, rostit cu ocazia aniversării a 154 de ani de la Unirea Principatelor Române, Palatul Patriarhiei, joi, 24 ianuarie 2013:

“Rodirea luminoasă a Evangheliei lui Hristos în istoria şi cultura poporului nostru face ca darul unităţii, al libertăţii şi demnităţii naţionale, dobândit prin credinţă puternică şi luptă jertfelnică de-a lungul a multor secole de suferinţă creştineşte îndurate, să pună în valoare virtuţile statornice ale românilor, personalizate în eroi naţionali, eterne raze şi chipuri de lumină din istoria şi spiritualitatea ţării noastre.

Aceste chipuri de lumină, cu valoare de simbol şi de reper, trebuie cunoscute şi cinstite ca fiind componenta majoră a identităţii şi demnităţii, a dezvoltării şi dăinuirii spirituale a poporului român.

Astăzi, la împlinirea a 154 de ani de la Unirea Principatelor Române, Patriarhia Română, în colaborare cu Academia Română, doreşte să exprime omagiul şi recunoştinţa cuvenită memoriei Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, Mitropolitului Nifon al Ţării Româneşti, Mitropolitului Sofronie Miclescu al Moldovei şi tuturor făuritorilor Unirii.

Am ţinut să organizăm acest moment solemn pe cunoscutul Deal al Mitropoliei, reper al istoriei, credinţei şi culturii, la Palatul Patriarhiei, situat pe locul fostei clădiri a Mitropoliei Ţării Româneşti, unde s-au desfăşurat lucrările Adunării elective din 1859, care a ales la 24 ianuarie pe Domnitorul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, şi Domnitor al Ţării Româneşti, înfăptuind astfel Unirea celor două Principate Române.

În acest loc deci, în urmă cu 154 de ani, s-au desfăşurat ceasurile Unirii, binecuvântate şi susţinute de rugăciunea Bisericii, momente pe care noi astăzi le rememorăm, cu respect şi recunoştinţă.

Devenit Domnitor, Alexandru Ioan Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea Unirii de către puterea suzerană otomană şi puterile garante europene şi apoi pentru desăvârşirea Unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format un Stat unitar, adoptând oficial numele de România, având capitala la Bucureşti, cu un singur Guvern. Tot atunci cele două Adunări legislative, din Moldova şi Muntenia, s-au unit într-una singură, formând viitorul Parlament al României. Primul preşedinte al Adunării legislative unite a fost numit Mitropolitul Primat Nifon, care a deţinut această funcţie până la 6 decembrie 1864, când a fost numit în funcţia de Preşedinte al Senatului, România trecând atunci la sistemul parlamentar bicameral. “Primii şi cei mai longevivi în demnitatea de preşedinţi ai Senatului au fost mitropoliţii Nifon şi Calinic Miclescu (câte trei mandate, deci 12 ani)” (Nicolae Văcăroiu, Preşedintele Senatului, Alocuţiune cu prilejul şedinţei solemne a Parlamentului României consacrate aniversării a 140 de ani de la constituirea Senatului României şi de la instituţionalizarea sistemului parlamentar bicameral, 15 septembrie 2004, www.senat.ro).

Realizarea Unirii Principatelor Române a fost benefică şi pe plan spiritual, atrăgând după sine organizarea unitară a structurilor bisericeşti din toate provinciile româneşti, sub conducerea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, confirmat de Alexandru Ioan Cuza prin Legea din 1864. În acelaşi timp, prin demersurile lui Alexandru Ioan Cuza către Patriarhia Ecumenică (1865) pentru obţinerea recunoaşterii autocefaliei (Joanes Dominicus Mansi, Sacrorum Conciliorum Nova Et Amplisima Colectio, vol. 40, Akademische Druck –U. Verlagsanstalt, Graz, Austria, 1961, pp. 682-684, 686-688, 690-702), s-au creat şi premisele ridicării Bisericii Ortodoxe Române, autocefale din anul 1885, la rangul de Patriarhie, în anul 1925.

În această perspectivă, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a promulgat, la 3 decembrie 1864, Decretul organic, în care se arăta că “Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină, în tot ceea ce priveşte organizarea şi disciplina” şi că ”Sinodul general al Bisericii Române păstrează unitatea dogmatică a sfintei credinţe ortodoxe cu Marea Biserică de Răsărit, prin coînţelegere cu Biserica Ecumenică a Constantinopolului” (Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi centrale pentru afacerile religiei române, Bucureşti, 1865, Constantin Drăguşin, Legile bisericeşti ale lui Cuza Vodă şi lupta pentru canonicitate, în “Studii Teologice”, IX (1957), nr. 1-2, p. 86-103).

Multe din reformele Domnitorului Alexandru Ioan Cuza care priveau Biserica au fost foarte progresiste pentru acea vreme; iar unele măsuri luate de el au creat neînţelegeri şi nemulţumiri. Având un accentuat spirit reformator, Alexandru Ioan Cuza a dorit să facă unele înnoiri, dar, după propria-i afirmaţie: el “n-a voit să facă rău Bisericii strămoşeşti, decât numai bine” (Pr. Ion Vicovan, Alexandru Ioan Cuza şi reformele bisericeşti, în Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Editura Trinitas, Iaşi, 2002, p. 164).

Urmare promulgării, în decembrie 1863, a Legii pentru secularizarea averilor mănăstireşti, deci a preluării averilor bisericeşti de către Stat, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza s-au reglementat şi principiile legale prin care Statul se obligă să sprijine Biserica. În acest sens, s-a stabilit prin lege plata unei părţi a salariului preoţilor de la bugetul de Stat, sprijinirea învăţământului teologic seminarial şi universitar, acordarea a 8,5 ha de pământ bisericilor parohiale ş.a..

De asemenea, datorăm Domnitorului Alexandru Ioan Cuza înfiinţarea Universităţii din Iaşi, în 1860, care cuprindea şi Facultatea de Teologie, înfiinţarea Universităţii din Bucureşti, în 1864, înfiinţarea de noi gimnazii şi şcoli primare, precum şi obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar ş.a..

Considerăm că Unirea Principatelor Române, începută la Iaşi în data de 5 ianuarie 1859 şi desăvârşită la Bucureşti în data de 24 ianuarie 1859, nu a fost „Unirea Mică”, după cum zic unii, ci „Unirea de bază”, deoarece ea a constituit temelia pentru formarea statului unitar român, în anul 1862, numit ROMÂNIA, temelie pentru obţinerea independenţei naţionale româneşti (9 mai 1877) în urma Războiului de Independenţă din anul 1877, temelie pentru ridicarea României la rang de Regat în anul 1881, şi mai ales temelie pentru Unirea din 1 decembrie 1918, de la Alba-Iulia, ca Unire a Transilvaniei cu România, precedată de Unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918 şi Unirea Bucovinei cu România, la 28 noiembrie 1918. Pentru Biserica noastră, Unirea Principatelor Române a fost temelie pentru recunoaşterea oficială a Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în anul 1885, iar Unirea de la 1 decembrie 1918 a constituit un element favorabil pentru ridicarea Bisericii noastre la rang de Patriarhie, în anul 1925.

Pentru toate binefacerile Unirii Principatelor Române, aducem astăzi mulţumire lui Dumnezeu Cel preaslăvit în Sfânta Treime şi pomenim cu recunoştinţă pe Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, pe Mitropolitul Nifon al Ţării Româneşti, pe Mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei şi pe toţi cei care au contribuit la realizarea Unirii Principatelor Române.

Ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute ca să păstrăm şi să cultivăm darul unităţii naţionale ca fiind un simbol al demnităţii poporului român, obţinut cu multe jertfe şi multe eforturi spirituale şi materiale, spre slava Preasfintei Treimi şi binele ţării noastre.

† DANIEL

Patriarhul României