Proloage – 04 Aprilie – Cuvânt al Sfântului Părintelui nostru Casian, despre dreapta socotire și ca să nu ne înălțăm

Zis-a Casian romanul: “Aduceți-vă aminte de bătrânul Iron și de căderea jalnică ce a pătimit, cu puțin înainte, în fața ochilor noștri, și în ce fel, prin batjocura diavolului, din înălțimea petrecerii lui, în adâncul morții a căzut. Ne aducem aminte, că cincizeci de ani a petrecut în pustia din apropiere și câtă asprime de viață și tare înfrânare a avut, mai mult decât toți cei din singurătatea de aici. Și cum, șezând în pustie, după atâtea osteneli și lupte, fiind batjocorit de~diavolul și în prea grea cădere alunecând, pe toți părinții și frații ce erau în pustia aceea, în nemângâiată jale i-a pus.

Că n-ar fi pătimit aceasta de ar fi fost întărit cu fapta cea bună a dreptei socotiri, care l-ar fi învățat, nu judecății sale să se plece, ci sfătuirii părinților și fraților. Că, până într-atâta, urma judecății sale, și cu postul căuta a se deosebi de ceilalți oameni, încât nici la Praznicul Sfintelor Paști nu venea la biserică, pentru ca nu cumva, adunându-se cu părinții și cu frații și împreună muncind cu dânșii, silit să fie a se înfrupta din legume, sau din altceva ce se aducea la masă, și să se pară că a căzut din rânduiala~lui. Deci, acesta, prea multă vreme înșelat fiind de voia sa și pe îngerul satanei primindu-l și, lui, ca îngerului luminii închinându-i-se, a primit poruncă de la el, ca la miezul nopții să se arunce pe sine într-un puţ adânc, ca să cunoască, prin cercare, că nu va mai fi nicidecum supus la vreo primejdie, pentru fapta bună cea mare ce o avea el și pentru ostenelile lui cele după Dumnezeu.

Iar el, nedeosebind cu judecată cine este cel ce îl sfătuia acestea, ci, întunecându-se cu mintea, s-a aruncat pe sine, la miezul nopții, în puț. Și, după puțin timp, frații cunoscând întâmplarea, cu multă osteneală abia au putut să-l scoată,~aproape mort, de acolo. Iar, după ce l-au scos, trăind încă două zile, a treia zi a răposat, lăsând fraților și bătrânului Pafnutie jale nemângâiată. Că acesta, de multa lui iubire de oameni fiind îndemnat și aducându-și aminte de multele lui osteneli și de anii lui cei mulți la număr pe care în pustie i-a petrecut, nu l-a despărțit de pomenirea și prinosul celor adormiți, ca să nu se numere cu cei ce se omoară singuri.

Ce să zic, apoi, despre acei doi frați? Ei petreceau dincolo de pustia Tebaidei, unde petrecea odată fericitul Antonie. Că aceștia, din cuget fără socotință pornindu-se, s-au sfătuit să meargă în pustia cea mai dinlăuntru, care este mare și~neumblată, judecând întru sine să nu ia hrană de la om, decât numai aceea pe care Domnul le-o va da lor făcând minuni. Și când i-au văzut pe ei de departe mazichii (un neam de oameni care era mai sălbatic și mai crud decât toate neamurile sălbatice), cum rătăcesc prin pustie și că sunt slăbiți de foame, schimbând, din dumnezeiasca pronie, sălbăticia lor în iubire de oameni, cu pâini i-au întâmpinat pe ei. Atunci, unul din cei doi frați mai sus ziși, venindu-i lui dreapta socotire, în taină, cu bucurie și cu mulțumire, a primit pâinile, socotind că, dacă cei atât de cruzi și sălbatici și care de-a pururea se bucură să verse sângele oamenilor,~s-au milostivit spre dânșii văzându-i obosiți și slăbiți, apoi nu le-ar fi adus hrană, de nu i-ar fi îndemnat Dumnezeu. Iar celălalt frate, lepădându-se de hrană, ca și când ar fi fost adusă de oameni și rămânând în statul de judecată, din slăbiciunea nemâncării, s-a săvârșit din viață. Deci, deși prea rău s-au sfătuit amândoi de la început, sfătuire fără de socotință și spre pierzanie dându-și lor, unul însă, venindu-i în taină dreapta socotire, a îndreptat ceea ce, cu obrăznicie și necugetat au hotărât. În vreme ce celălalt, în cugetarea cea mai dinainte și fără de minte stăruind, afară de dreapta socotință aflându-se, moartea pe care Domnul a voit~să o întoarcă de la dânsul, el și-a atras-o asupra sa.

Ce să mai zic, încă, și de acela al cărui nume nu voiesc să-l spun, fiindcă este încă în viață, care, primind de multe ori pe dracul ca pe un înger, luând și descoperiri printr-însul și lumină mare de felinar în chilia lui văzând, în cele din urmă, a primit poruncă de la el, ca pe fiul său, care petrecea cu dânsul împreună în mânăstire, jertfă să-l aducă lui Dumnezeu, ca și când, din aceasta s-ar învrednici de cinstea lui Avraam. La această sfătuire atâta s-a plecat, cât și cu fapta ar fi săvârșit junghierea fiului său, dacă nu l-ar fi văzut acesta că, afară de obicei ascute cuțitul și~pregătește funii de legături, cu care vrea să-l lege pe el, ca pe o ardere de tot, dar fiul numai cu fuga și-a agonisit scăparea.

Deci, prearătat este, din cele zise, că nu s-ar fi batjocorit aceia atât de jalnic și ticăloșește, de ar fi avut darul dreptei socotiri. Drept aceea, atât prin pilde noi, cât și prin hotărâri ale Părinților celor de demult, socotim că îndeajuns s-a dovedit faptul că dreapta socotire este izvor și rădăcină și cap și legătură tuturor faptelor celor bune.

Deci, cu ce fel de chip o putem câștiga și cum o cunoaștem pe cea adevărată și de la Dumnezeu dreaptă socotire, precum și pe cea~cu nume mincinos, spoită și diavolicească? Zicea ava Moisi: “Adevărata dreaptă socotire nu se câștigă decât din smerenie, prin aceasta că nu numai cele ce facem, ci și cele ce grăim și gândim, să le descoperim părinților, și întru nimic să nu credem judecății noastre, ci, întru toate, să urmăm cuvintelor bătrânilor, și acea hotărâre, să credem că este bună, pe care ei o vor alege. Că aceasta îl păzește pe om nevătămat de toate cursele vrăjmașului. Că este cu neputință ca, cel ce-și pune viața sa în rânduială, prin socotirea și judecata celor mai bătrîni, să cadă în înșelarea diavolilor. Că și mai înainte de a se învrednici cineva cu~darul dreptei socotiri, chiar numai a arăta și a descoperi părinților aducerile aminte cele rele și gândurile chiar, numai aceasta le veștejește și mai slabe le face. Că precum șarpele din vizuina întunecoasă, ieșind la lumină, se silește să fugă și să piară, așa și gândurile rele, prin buna mărturisire și spovedanie arătându-se, se silesc să fugă de la om. Și pentru ca mai deslușit să înțelegeți această faptă bună și din pildă, voi povesti întâmplarea lui ava Serapion, pe care o spunea des înaintea celor ce veneau la dânsul, pentru pază. Că zicea așa: “Când eram mai tânăr, ședeam împreună cu starețul meu și, după ce mâncam~noi, sculându-mă de la masă, din lucrarea diavolului, furam câte un posmag și-l mâncam pe furiș de starețul meu. Deci, după ce am petrecut mai multă vreme făcând aceasta, stăpânit fiind de obicei, nu puteam să biruiesc năravul, fără numai că eram judecat de cugetul meu, iar starețului îmi era rușine a-i spune. Și s-a întâmplat, din iconomia lui Dumnezeu Cel iubitor de oameni, de au venit niște frați la stareț pentru folos și-l întrebau despre gândurile lor. Și a răspuns starețul: “Nimic nu vatămă pe călugăr și nimic nu bucură mai mult pe draci, decât a ascunde gândurile sale față de părinții cei duhovnicești”. Le-a mai grăit lor,~încă, și pentru înfrânare. Iar acestea grăindu-se, venindu-mi în sine și socotind că Dumnezeu a descoperit starețului greșelile mele, umilindu-mă, am început a plânge și am scos posmagul din sânul meu, pe care mă învățasem a-l fura și, aruncându-mă la pământ, ceream iertăciune pentru cele trecute și rugăciune pentru întărirea celor viitoare. Atunci, starețul a zis: “O, fiule, te-a slobozit pe tine mărturisirea ta, chiar de-aș fi tăcut eu, că l-ai înjunghiat pe dracul care te rănea atunci când tăceai, dând acum pe față cele despre tine. Că, până acum l-ai făcut de te-a stăpânit, fiindcă nu i-ai stat împotrivă, nici nu l-ai vădit, dar, de~acum, nu va mai avea loc întru tine, fiind scos afară din inima ta, la arătare”. Și încă n-a isprăvit starețul vorba și, iată, lucrarea s-a arătat, că o făclie de foc a ieșit din sânul meu și a umplut casa de miros rău, încât socoteau cei ce erau acolo, că ceea ce arde este pucioasă multă.

Atunci a zis starețul: “Iată, Domnul a dat dovadă, pentru cuvintele mele și pentru slobozenia ta, prin semnul ce s-a făcut”. Și așa s-a depărtat de la mine, prin mărturisire, patima îmbuibării pântecului și diavoleasca lucrare a furtului, încât nici în minte nu-mi mai este acest fel de poftă. Iată, dar, că și din cuvintele zise de ava Serapion, ne învață că, atunci ne învrednicim de darul adevăratei~drepte socotiri, când nu vom crede în judecata minții noastre, ci învățăturii și sfătuirii părinților. “Că, prin niciun alt neajuns nu surpă diavolul pe om în prăpastie, decât prin a-l pleca să se lepede de sfătuirea părinților și să urmeze judecăților și voii sale”. Iar pe noi, o, să ne izbăvească de acestea Domnul Dumnezeu, a Căruia este slava, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.