Iubim jurisdictiile noastre de ghetou, mai mult decat Sfanta Biserica a lui Hristos

Foto: Protop. Michael Laffoon, Pr. paroh al parohiei ortodoxe antiohiene Sfantul Marcu din Irvine, California, SUASursa: https://st-mark-church.org/ [https://st-mark-church.org/] Cateva ganduri despre unitatea Ortodoxiei din America de NordTraducerea unui articol scris de: Protop. Michael Laffoon, pentru Revista “The WORD [https://antiochian.org/october-2017-edition-word-now-available] ” oct. 2017

Logic ar fi fost, probabil, să încep un eseu cu acest titlu expunând fundamentul istoric al Bisericii din colțul lumii noastre. Cu toate acestea, astfel de informații sunt ușor accesibile în alte parti. Scopul meu este, în schimb, să discutăm despre situația actuală și, dacă este cazul, despre schimbarea care s-ar afla la orizont.

Inca din copilăria mea (m-am născut la mijlocul secolului trecut), mi s-a spus că noi, creștinii ortodocși (adică Biserica vechilor Șapte Sinoade Ecumenice), suntem Una Sfantă Biserica, insa datorită unei multitudini de factori istorici, există în America de Nord mai mult de o duzină de entități administrative, denumite în mod obișnuit “jurisdicții”. Mi s-a mai spus, de asemenea, că este o situație anormală, care se poate și ar trebui sa fie rezolvată, astfel încât toți ortodocșii să se afle într-o singură Biserică americană, in care toate expresiile lumii vechi ale credinței sa fie respectate și cinstite.

Unii dintre ierarhii diverselor noastre jurisdicții au recunoscut importanța unității administrative și au cerut în mod public o astfel de unitate. Altii și-au exprimat părerea că o astfel de unitate nu este o problemă urgentă și că preocupările pastorale pentru imigranții ortodocși și descendenții acestora sunt motive de amânare a unității administrative pentru un timp viitor necunoscut.

Iubim jurisdictiile noastre de ghetou, mai mult decat Sfanta Biserica a lui HristosPerspectivele unitatii s-au înrăutățit și s-au diminuat de-a lungul vieții mele și au ajuns, în prezent, la un nivel scăzut. Atât înainte de hirotonirea mea, cât și după aceea, am fost în favoarea unei Biserici Ortodoxe Americane, cu un Sinod al tuturor episcopilor noștri, care sa-i pastoreasca pe toți clericii și credincioșii. Am încercat întotdeauna să subliniez pașii pozitivi în acest sens și am încercat să susțin că obstacolele în acest sens sunt depășite.

Având în vedere situația noastră actuală, am ajuns la concluzia că timpul pentru o discuție mai sinceră a venit. Eșecul nostru, de a acționa ca frați și surori ai Bisericii lui Hristos, nu ar mai trebui să fie ignorat.

De ce unitatea ortodoxă în America nu este o realitate? Răspunsul este pur și simplu, fiindca nu ne-o dorim cu adevărat. Nu este suficient să spunem că ne-ar plăcea să o vedem. Trebuie să ne dam viata pentru a face să se întâmple asta. Unii dintre voi vor obiecta, spunând: “Eu sunt dispus și cunosc mulți care știu că sunt dispuși”.

Când spun “noi”, eu mă refer practic la toți ierarhii noștri, la majoritatea preoților noștri și la majoritatea credincioșilor. Folosesc intaia persoană plural, pentru a indica faptul că, raportandu-ne la jurisdicții, suntem liniștiți (sau altfel spus) foarte mulțumiți de dezbinarea noastră și, în cel mai bun caz, ne rugam in comun pentru unitate.

Adunarea Episcopilor, care se întrunește o dată pe an, a fost creată de Bisericile-mamă, cu scopul explicit de a depăși disensiunile noastre jurisdicționale. Prima sa întâlnire a avut loc cu aproape șapte ani în urmă și, practic, nu s-au făcut progrese în ceea ce privește unitatea. Episcopii se întâlnesc o dată pe an, își țin întâlnirile și apoi se întorc acasă vazandu-si de treburi ca de obicei. Unii se îndoiesc dacă sa se mai gandeasca la adunarea de anul viitor, cu excepția celor care chiar o critică și isi bat joc public de Adunare și/sau de diferiți ierarhi din alte jurisdicții. Aceste acțiuni sunt susținute de atitudinile și prioritățile Bisericilor-mamă. Am văzut cât de imposibil este ca toți să se reunească într-un Sinod Mondial. Un Sinod, nici dupa aproximativ 60 de ani, nu a fost în măsură să se întrunească într-o formă completă și nu a fost în măsură să promulge decizii privind problemele pe care și le propusese sa le delibereze.

Dovezile sugerează că unitatea este departe de vointa noastră, pentru că ne lipsește cate ceva din cele trei mari virtuți creștine: credință, speranță și iubire.

Ne lipsesc: credinta, speranta si iubirea…Nu avem credința că Dumnezeu va avea grijă de Biserica Sa și o va binecuvânta dacă vom renunta la “spațiile noastre sigure” de jurisdicție și vom trăi, vom lucra și vom marturisi împreună conform Sfintelor Canoane (“un episcop într-o singura cetate”).

Nu reușim să sperăm la mai mult decât situația noastră actuală; refuzăm să vedem cât de mult putem face pentru Evanghelie dacă suntem una in toate lucrurile.

În cele din urmă, nu ne iubim cu adevărat unul pe altul. De ce spun asta? Există o serie de motive. Nu ne iertăm unii pe alții. (Tineti cont de antipatia jurisdicțiilor: grecii impotriva rușilor impotriva antiohienilor și așa mai departe; convertiți impotriva credinciosilor ortodocși). Nu avem încredere unul in altul. (“Grecii încearcă doar să ne conducă”, “Rușii cred că ar trebui să domine Ortodoxia mondială”). De asemenea, nu vorbim unul cu altul. (De exemplu, episcopii acceptă clerici care au fost disciplinați de catre alți episcopi, fără să comunice cu ierarhul-frate.)

Iubim jurisdicțiile noastre de ghetou, mai mult decât iubim Sfânta Biserică a lui Hristos. Este atât de simplu.

În consecință, nu voi mai vorbi despre unitatea ortodoxă așa cum obișnuiam. Pledând pentru unitate toată viața mea, nu am văzut niciun progres real, ba, recent, numai regres. Amintindu-mi aforismul: “nebunia face același lucru din nou și din nou și așteaptă un rezultat diferit”, nu voi mai milita de acum pentru unitate, pentru că suntem pur și simplu prea imaturi din punct de vedere spiritual pentru a lucra la ea, sau pentru a o realiza. Poate dacă mă opun destul de puternic…

Protop. Michael Laffoon, Pr. paroh al parohiei ortodoxe antiohiene Sfantul Marcu din Irvine, California, SUA