Cuvântul pe care Sfântul Nicolae Velimirovici l-a adresat Regelui George V, la Vidovdan, în Catedrala din Londra. Sfântul Lazăr, Marele Mucenic din Kosovo
Pe 28 iunie, în 1916, Episcopul Sfânt Nicolae Velimirovici, s-a adresat unei adunări strânse la Catedrala Sfântul Pavel, din Londra, la invitația Arhiepiscopului de Canterbury. Vă prezentăm, mai jos, în premieră, traducerea acestei adresări:
Sf ântul Nicolae Velimirovici
“Domnilor și prietenilor,Eu vin din Serbia, din “miezul nopții” european. Nu există nicio rază de lumină, nici o singură urmă. Toată lumina s-a dus de pe pământ la cer și cerul este singurul loc de unde vine lumina. Cu toate acestea, noi, cei care suntem slabi în toate, suntem puternici în credință și sperăm că vor veni în curând zorii. Îi mulțumesc Domnului Arhiepiscop, Randall Cantuar, care mi-a permis, în această zi sfântă, Vidovdan [Sărbătoarea Sfântului Vitus / LO], anul Domnului nostru 1916, în această frumoasă biserică a Sfântului Pavel, să mă adresez domniei maiestuosului rege George al V-lea și celor mai proeminenți englezi.
Domnilor și prietenilor!
Am petrecut toată ziua ieri uitându-te la acest templu magnific, care este mândria Angliei și a Creștinismului. Am văzut că a fost construit folosindu-se cele mai scumpe materiale, aduse din diferite părți ale imperiului, unde soarele nu apune niciodată. Am văzut că a fost construit din granit și marmură, pe care valurile sutelor de mări și oceane le-au spălat pe țărm. De asemenea, este decorat cu aur și pietre prețioase, care au fost aduse din cele mai valoroase mine din Europa și Asia. M-am convins că acest templu este considerat una dintre minunile arhitecturale ale lumii din acest motiv.
Cu toate acestea, prietenii mei, vin dintr-o țară mică din Balcani și există un templu și mai mare, mai strălucitor și mai frumos și mai prețios decât acesta. Templul este situat în orașul sârb Niš, iar numele său este Turnul Craniului. Templul acesta este construit din craniile care aparțin poporului meu. El a stat acolo timp de cinci secole, ca un baraj puternic pentru marea asiatică, la poarta răsăriteană. Și dacă toate craniile și oasele ar fi fost folosite pentru a construi templul, acest templu ar fi fost de trei sute de metri înălțime, cu aceeași lățime și lungime, iar fiecare sârb ar fi putut veni astăzi, să-și ridice brațul și să-l îndrepte spre fiecare dintre ele: ‘Acesta este craniul bunicului meu, tatălui meu, fratelui meu vecinului meu, prietenului meu, nașului meu, omului meu bun’. Timp de cinci secole, Serbia a apărat Europa, cu oasele și craniile, astfel încât Europa să poată trăi în pace.
Noi am tocit săbiile turcești, cu oasele noastre; am doborât hoardele sălbatice care năvăleau ca un vârtej de munte spre Europa. Nu pentru un deceniu, nici pentru un secol, ci pentru toate secolele dintre Rafael și Shearer. În toate aceste ‘secole albe și roșii’, în timp ce Europa se preocupa de reforma religioasă, revoluția științifică, revoluțiile politice, reformele muncii, reformarea modului general de viață, folosirea cuvintelor, ne-am îndeplinit rolul în viața noastră. În timp ce Europa revizuia cu inima zei și oameni din trecut și în timp ce trecea printr-un purgatoriu atât din punct de vedere fizic, cât și din punct de vedere spiritual, noi, ca robi răbdători, am fost uciși de dușmanii europeni, interzicând intrarea în același purgatoriu.
Cu alte cuvinte, în timp ce Europa devenea Europa, știm că astăzi eram gardul ei, zidul impenetrabil și spinii sălbatici din jurul delicatului trandafir. La Vidovdan, anul 1389, Țarul Lazăr, sârb, a venit în Kosovo cu armata sa curajoasă, la granița Europei creștine, și pentru a apăra cultura creștină, și-a dat viața. În acel moment erau la fel de mulți sârbi ca și englezii. Astăzi, există de zece ori mai puțin sârbi decât atunci. Unde sunt ei? Au murit, protejând Europa. Acum, este rândul Europei să-și plătească datoria.”
Prințul Lazăr s-a născut în 1329 la Prilepac, în familia aristocrată Hrebeljanovici. Tatăl său, Pribac, a fost un logofăt-secretar care împlinea o lucrare foarte confidențială pentru regele Dušan cel puternic în palatul regal. Tânărul Lazăr a fost crescut în palat și a fost respectat de rege, care i-a încredințat domnia a două părți ale împărăției sale: Srem și Mačva. Lazăr s-a căsătorit cu Milica, fiica unui important aristocrat pe nume Vratko, cunoscut și sub numele de Yug Bogdan – un om foarte înțelept și onorabil din familia Nemanjic. Lazăr a avut trei fii: Stevan, Vuk și Lazăr și cinci fiice: Jelena, Mara, Despa, Vukosava și Mileva.
Regele Dušan cel Puternic a murit neașteptat în 1355, la vârsta de 48 de ani. Aceasta a dus la slăbirea guvernului central al Serbiei.
Mulți duci au folosit această ocazie pentru a se separa de Regat cu pământul care le-a fost încredințat. Fiul tânăr al lui Dušan Uroș a preluat tronul și a fost ucis rapid. Vukašin Mrnjavčević s-a autoproclamat rege al Serbiei. În acest moment, turcii se îndreptau spre Regatul Serbiei. Într-o bătălie pe râul Marica, în 1371, Vukašin a fost ucis lăsând în urmă o Serbie slăbită, săracă și sfâșiată. Serbia avea nevoie disperată de un om de stat talentat, bogat în virtuți și care să se bucure de Slava lui Dumnezeu: un om asemănător Sfântului Sava și tatălui său, Sfântul Ștefan Nemanja, care a fondat Statul Sârb. Biserica a recunoscut doar un astfel de om, în Prințul Lazăr. Talentul său de conducere, înțelepciunea și experiența l-au ridicat deasupra celor care puteau să prindă tronul cu forța și căutau gloria și importanța lor.
Prințul Lazăr a încercat, mai întâi, să consolideze Regatul. Așa cum era obiceiul acelor zile și veacuri, el și-a căsătorit fiicele cu aristocrații rebeli sârbi. Aceasta a extins și stabilizat țara. Având astfel garantată loialitatea aristocraților disidenți, Prințul Lazăr s-a întors spre acele țări din apropiere, încerând să aprofundeze relația Serbiei cu ele.
În acest moment, Biserica Ortodoxă Sârbă se afla într-o dispută cu Patriarhul de Constantinopol. Regele Dușan cel Puternic dorea ca Serbia să aibă o Biserică independentă. El a căutat în mod unilateral să-l ridice pe Arhiepiscopul sârb la nivel de Patriarh. Patriarhul de Constantinopol a respins cu totul acest act și a rupt relațiile cu Biserica din Serbia. Aceasta a fost o problemă foarte gravă, pe care Regele Lazăr a reușit să o rezolve prin reconcilierea Bisericii sârbe cu cea a Constantinopolului. Ca rezultat al acestei reconcilieri, Biserica Sârbă a primit primul său Patriarh canonic.
Extinderea Statului Otoman, și din ce în ce mai frecventele raiduri turcești în țara sa, l-au avertizat pe Printul Lazăr că se apropie timpul unei lupte decisive. O pregătire lungă de ambele părți a precedat această confruntare. Faptul că armatele au fost conduse de conducătorul turc Murad 1 și de Regele Lazăr al Serbiei, ilustrează importanța bătăliei. S-a decis că locul bătăliei să fie un domeniu din Kosovo (Kosovo Polje).
Prințul Lazar știa că șansele sale împotriva agresorului turc erau mici și, în ajunul bătăliei din Kosovo, el și-a strâns aristocrația superioară și a întrebat dacă ar trebui să lupte pentru Sfânta Cruce și Viața Veșnică sau să se predea adversarilor lor și să trăiască ca sclavi ai musulmanilor. Trebuia să aleagă între Regatul Ceresc și cel pământesc. În adevăratul duh al Creștinismului, au preferat să-și pună speranța în Hristos și în Viața Veșnică. Prințul și toți acești războinici au primit Sfânta Împărtășanie și au intrat în luptă în ziua Sfântului Vitus, marți, 15 iunie 1389.
La începutul luptei, războinicii sârbi au reușit să avanseze. Miloš Obilici, cel mai faimos erou al acestei bătălii din Kosovo, l-a ucis pe regele turc Murad. În ciuda acestei evoluțiineașteptate, armata turcă s-a reorganizat și i-a învins pe sârbi. L-au capturat în viață pe Prințul Lazăr, dar la scurt timp după aceea l-au decapitat.
Astăzi rămășițele sale pământești se păstrează intacte în Mânăstirea Ravanica, fondată de el, împreună cu multe alte biserici și mănăstiri. Credincioșii s-au strâns din toată Serbia, de-a lungul secolelor, pentru a-i venera Sfintele Moaște și pentru a obține mângâiere și vindecare, și pentru a-i inspira în speranța și credința că vor veni zile mai bune.”
