Sfântul Gheorghe-Ioan Georgianul

Zi de cinstire aparte: 21 septembrie

   Părintele Gheorghe (Miheițe) s-a născut în satul Șvava din regiunea Racea, în jurul anului 1877. A primit o educație militară - un lucru foarte apreciat în rândul aristocrației georgiene - dar în loc să urmeze o carieră militară în apărarea imperiului rus, s-a dedicat mișcării de eliberare națională a Georgiei. La un moment dat, evlaviosul și învățatul Gheorghe a lucrat pentru Sfântul Ilia cel Drept, ca secretar personal al său. Se întâlnea adesea cu Părintele duhovnicesc al Sfântului Ilia, Sfântul Ierarh Alexandru (Okropirițe) și cu Sfântul Sfințit Mucenic Nazar (Lejava) și era familiarizat și cu alți lideri duhovnicești importanți ai vremii.

   Dorind să-și sacrifice viața pentru Dumnezeu, Gheorghe a fost tuns în monahism, de către Sfântul Sfințit Mucenic Nazar. Caracterul său rar combina comportamentul unui nobil, cu ascetismul smerit al unui călugăr. Părintele Gheorghe a fost hirotonit preot și, la scurt timp după aceea, a fost ridicat la rang de arhimandrit.

   Plin de dragoste dumnezeiască și sentiment patriotic, Sfântul Părinte a îndurat de bunăvoie poverile grele și necazurile spirituale care afectau țara în acea vreme.

   În 1924, pe când Părintele Gheorghe se nevoia în Mânăstirea Kirsa din Kaheti, în estul Georgiei, o gloată cekistă înarmată a pătruns în mânăstire. Făptașii l-au bătut, i-au tăiat părul, i-au ras barba și au amenințat că îi vor lua viața. A căutat refugiu la familia sa, dar fără succes - frații săi, care erau atei, i-au ras barba în timp ce dormea. (Unul dintre frații Părintelui Gheorghe s-a sinucis ulterior, iar celălalt, împreună cu soția sa, a fost împușcat mortal de cekiști.) În același an, Părintele Gheorghe a vizitat Mânăstirea Betania și a fost prezentat Părintelui Ioan (Maisurațe), cu care avea să lucreze tot restul vieții sale.

   Sănătatea Părintelui Gheorghe era precară și nu putea îndeplini decât cele mai ușoare sarcini, în jurul mânăstirii. El îngrijea grădina de legume și își asuma responsabilitatea pentru creșterea albinelor. Era extrem de generos. Uneori, dădea toată hrana mânăstirii celor nevoiași, asigurându-l pe Părintele Ioan că Dumnezeu Însuși le va oferi pâinea cea de toate zilele.

   Înalt, slab și cu o postură dreaptă, Părintele Gheorghe era strict atât la înfățișare, cât și la comportament. Vorbea foarte puțin cu alți oameni, iar copiii nu se jucau cu el așa cum făceau cu Părintele Ioan. Cunoscându-i caracterul, încercau să-i facă pe plac recitând rugăciuni și purtându-se frumos. 

   Părintelui Gheorghe nu-i plăcea să părăsească mânăstirea, dar era adesea necesar să călătorească la Tbilisi, pentru a-și vizita fiii duhovnicești - printre care se aflau mulți creștini ascunși care lucrau pentru guvern.

   Părintele Gheorghe era înzestrat cu darurile profeției și vindecării, dar avea grijă să le ascundă. Când era constrâns să le dezvăluie, le dădea în vileag ca și cum nu ar fi fost nimic extraordinar. Odată, un pelerin a ajuns la mânăstire și a fost surprins să descopere că Părintele Gheorghe îl cunoștea pe nume. Simțindu-i marea uimire, Părintele Gheorghe i-a spus pelerinului că participase la botezul său cu aproximativ treizeci de ani în urmă, ascunzându-și astfel darul dumnezeiesc. 

   Părintele Gheorghe a știut dinainte când nepotul său le va aduce pe surorile sale, pe care nu le mai văzuse de patruzeci și opt de ani, să-l viziteze la mânăstire, în timpul Postului Mare. Luminat de această înainte-cunoaștere, Părintele Gheorghe a pregătit pește și o masă festivă în cinstea ocaziei.

   Rugăciunile Părintelui Gheorghe și ale Părintelui Ioan l-au vindecat pe nepotul primului dintre ei. Au redat auzul unui copil surd și i-au vindecat pe mulți alții, de bolile lor trupești.

   În 1957, când Părintele Ioan a adormit în Domnul, Părintele Gheorghe a fost tuns în marea schimă. I s-a dat numele Ioan, în cinstea fratelui său duhovnicesc recent plecat. Părintele Gheorghe-Ioan purta acum întreaga responsabilitate pentru treburile mânăstirii. Sănătatea sa s-a deteriorat și mai mult, sub greutatea acestui jug greu. Fiii săi duhovnicești au început să vină din oraș, pentru a-l îngriji.

   Odată, o tânără de douăzeci de ani a ajuns la mânăstire, plângându-se de dureri de cap care nu mai încetau. I se spusese că apa de la Mânăstirea Betania o va vindeca. A rămas acolo o săptămână și s-a vindecat în mod minunat. Când a plecat spre casă, Părintele Gheorghe-Ioan a mers opt kilometri, îngrijorat, ca să o urmărească plecând, în ciuda slăbiciunii sale fizice.

  Maica Domnului i s-a arătat Părintelui Gheorghe-Ioan într-o viziune și i-a alinat durerile fizice. Și întâia Muceniță Tecla i s-a arătat, oferindu-i un ciorchine de struguri. Cu câteva zile înainte de adormirea sa, Sfântul Părinte se afla în oraș, când i s-a arătat un înger și i-a anunțat aceasta. Îngerul i-a spus să se întoarcă la mânăstire, pentru a se pregăti de plecarea sa din această lume.

   Sfântul Gheorghe-Ioan (Miheițe) a adormit întru Domnul, în anul 1960. A fost înmormântat la Mânăstirea Betania, lângă Părintele Ioan (Maisurațe). 

   Acești Cuvioși Părinți au fost canonizați pe 18 septembrie 2003, la o ședință a Sfântului Sinod, sub conducerea duhovnicească a lui Ilia al II-lea, Patriarhul întregii Georgii.

   Părinții Ioan și Gheorghe-Ioan au fost considerați, cu dragoste: „un suflet în două trupuri”.

***
Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, lucrarea de față a fost realizată în luna decembrie 2025.