Sfânta Fericită Liuba din Riazan, cea nebună pentru Hristos

   Liuba (Liubova, Iubire) Suhanov s-a născut pe 28 august 1852, în regiunea Riazan, în orașul Pronsk, în familia lui Simion și a Mariei Suhanov, oameni smeriți și temători de Dumnezeu. Mai târziu, se năștea și sora ei mai mică, Olga.

   În 1874, Suhanovii s-au mutat în Riazan și s-au stabilit într-o casă aflată la intersecția străzilor Vladimir și Învierea, devenind enoriași ai Bisericii "Intrarea Domnului în Ierusalim". Domnul a ales special această familie evlavioasă. Suhanovii trăiau în sărăcie și, mai mult, aveau și o altă durere grea: fiica lor iubită Liuboșca, timp de 15 ani nu s-a putut mișca și nici merge, nici măcar să stea pe propriile picioare. Părinții ei au învățat-o să se roage și să citească. Liuba s-a rugat mult și a citit cărți duhovnicești, iar acestea au stat la baza însănătoșirii sale. În special, îi plăcea să se roage înaintea Icoanei Sfântului Nicolae, care aparținea familiei. Rugăciunea ei curată și răbdarea în boală au fost primite de Dumnezeu, Care Și-a arătat voia în ce o privea pe Liuboșca. Într-o zi, când era singură în casă, Sfântul Nicolae, plăcutul lui Dumnezeu, i-a apărut înainte și i-a zis: 

   "Ridică-te, Liuba, mergi și pornește pe calea nebuniei!".

   Liuboșca s-a ridicat, ceea ce a însemnat o bucurie mare pentru mama sa când s-a întors acasă. Însă, mama ei realiza că lucrarea "nebuniei" era una foarte dificilă, așa încât a mers la preot, pentru sfaturi. Acela a ascultat-o și a spus: 

   "Asta e voia lui Dumnezeu! Nu-ți opri fiica, dă-i drumul, las-o să împlinească faptele nebuniei! Pașii omului sunt îndreptați, pe bună dreptate, de Domnul (Psalmul 36:23)". 

    Din acel moment, Liuboșca a pornit pe acea cale foarte dificilă.

   Ulterior, locuitorii din Riazan au văzut-o ca pe o ascetă, ea închizându-se între zidul unui cuptor și un alt perete al casei sale. A stat acolo timp de trei ani, ca un stâlpnic de altădată, cufundată în rugăciune și în cunoașterea lui Dumnezeu. Umilința ei în fața voii lui Dumnezeu, răbdarea și harul ei cerești au ajutat-o să realizeze această lucrare. Domnul o pregătise pentru încercarea ei, prin cei cincisprezece ani de neputință, la fel cum făcuse cu Sfântul Ilie din Murom (19 decembrie). Trei ani mai târziu, Fericita Liuba, întărită de sus prin iubirea dumnezeiască, și-a părăsit "chilia de nevoință" și a ieșit printre oameni, purtând această iubire.

   Locuind acum în Riazan, departe de rudele ei, era prezentă în toate bisericile orașului și, mai presus decât în alte mânăstiri, îi plăcea să viziteze Mânăstirea Kazan, unde a viețuit mult timp cu câteva surori, în special cu stareța Ecaterina, luând naștere discuții sublime.

   Liuboșca era adesea văzută pe stradă, în magazinele comercianților, sau în casele prietenilor. Și, conversațiile ei aveau întotdeauna un scop duhovnicesc. Fericita se ruga pentru oameni, dându-le sfaturi bune și înțelepte și avertizându-i în fața pericolelor. Toată lumea o aștepta cu nerăbdare, căci oamenii înțeleseseră că Însuși Domnul vorbea prin Liuboșca, dându-i harul vederii cu duhul, cât și darul iubirii.

   Ca și în cazul celorlalți nebuni pentru Hristos, acțiunile ei erau destul de neobișnuite. De exemplu, de câte ori Fericita intra în magazinul vreunui negustor bogat și lua ceea ce avea nevoie fără să ceară, negustorul acela se arăta extrem de fericit de acest lucru, pentru că știa că în acea zi va avea parte de câștig mare. Altădată, Liuboșca trecea pe lângă magazin, fără să se oprească, chiar dacă era invitată. 

   Când era obosită, Fericita se odihnea pe prispa cuiva și primea de mâncare. Ea o accepta de la unii, dar altora le zicea: "Nu ai prea multă". Când accepta mâncarea, o dădea celor nevoiași pe care îi întâlnea pe drum. Oamenii săraci și cerșetorii o iubeau foarte mult.

   Fiind văzătoare cu duhul, Fericita Liuba se adresa, chiar și străinilor, pe nume, și răspundea la întrebări încă nerostite. De cele mai multe ori, Liuboșca își îmbrăca această vedere cu duhul într-o formă misterioasă, dezvăluind lucrurile prin intermediul unor figuri din hârtie. Știind dinainte unde ținea gazda ei foarfecele și hârtia, le lua, decupa figurile și le dădea celor cărora le erau destinate. Când cuiva îi era pregătită o călătorie, îi făcea, spre exemplu, un cal sau un tren. Când o persoană urma să se căsătorească, îi modela o cunună. Unii oameni se temeau de predicțiile ei și ascundeau foarfecele, dar Fericita rupea cu degetele sale hârtia și dădea, totuși, figurile potrivite, celor cărora le erau destinate. Făcea aceste figuri, cu mare pricepere și, în tăcere, le înmâna acelei persoane, după care pleca. Toate predicțiile ei s-au împlinit.

   Unii oameni, însă, nu credeau în Liboșca și râdeau de ea. Aceasta le îndura pe toate, foarte mulțumită și răbdătoare, iar zâmbetul nu i-a lipsit niciodată de pe față. Se îmbrăca în haine foarte simple, iar pe cap purta o batistă - uneori albastră, sau roz. În copilărie, Liuboșca iubise culoarea roz și chiar a cerut ca racla ei să fie căptușită cu pânză roz, când va trece la cele veșnice - ceea ce s-a și întâmplat, prin minune, întrucât la acea vreme grea pânzeturi se găseau greu.

   Fericita făcea predicții nu numai folosindu-se de figuri din hârtie, ci și prin alte mijloace. Spre exemplu, odată, Fericita Liuboșca a prezis soarta a două fetițe, prin icoanele pe care le-a dăruit acelora. Una a primit o icoană a Sfântului Alexandru din Neva, iar mai târziu s-a căsătorit cu un bărbat pe nume Alexandru, locuind lângă Gara Alexandru Nevschi. Celeilalte fete i-a dat o icoană a Sfintei Ana din Cașin, și ca și Sfânta aceea, ea a rămas văduvă cu doi copii.

   Fericita a prevăzut multe lucruri, inclusiv când e afla în iubita ei Mânăstire Kazan. Odată, a decupat din hârtie o mânăstire întreagă, cu foarfeca. Mânăstirea din hârtie avea un gard, o biserică și un cor. În acest fel, ea răspundea unei întrebări puse de sora unei oarecare fete, care nu știa dacă ar trebui să fie călugăriță. Când a venit vremea, această fată a intrat în mânăstire și, ca una care avea o voce rară (un bas feminin), a fost plasată în cor, pentru a cânta și citi. După ce mânăstirea a fost închisă de comuniști, ea a cântat în biserică de mir, până la bătrânețe.

   Fericita Liuba, mai târziu, s-a întors acasă. Pe atunci, bunicul ei era încă în viață. Într-o zi, acesta a decis, puțin mai în glumă, să o întrebe: "Spune-ne, Liubova, unde va ajunge casa ta, când vei muri?". Ea a zâmbit și a răspuns: "La soldați". Toată lumea a râs de răspunsul atât de neașteptat. Nimeni nu și-a putut imagina că, într-o zi, casa ei va fi demolată, iar pe acel loc va fi construit un depozit militar.

   Nici sora sa nu o luase, în viață, prea în serios și, abia după mutarea ei la Domnul, și-a dat seama de greșeala sa, văzând câți oameni au venit să o însoțească pe Fericita Liuba pe ultimul său drum, numind-o "Sfânta mijlocitoare a Riazanului".

   Înainte de abdicarea Țarului în 1917, Fericita mergea pe străzi și repeta: "Zidurile Ierihonului cad, zidurile Ierihonului cad". Abia mai târziu oamenii și-au dat seama ce însemna aceasta. Cu trei săptămâni înainte de mutarea ei la Domnul, Liuboșca a avertizat-o pe buna ei prietenă Elisabeta M. despre asta, rugând-o să se ocupe de acea pânză roz. Elisabeta povestește: “Magazinele erau goale. Materialul se vindea doar pe cupoane, iar familia noastră primise deja totul. Am zis: cred că voi merge la magazin și voi cere măcar puțin tifon. M-am dus și am început să vorbesc cu șeful de magazin: 'Vreau să cumpăr tifon de la tine'. Atunci, el i-a spus unui băiat de acolo: 'Mișa, avem tifon roz pe raft, mergi și adu-l. Am crezut, în inima mea, că glumea cu mine. Tifonul era roz? Dar m-am uitat, iar băiatul aducea o grămadă de tifon de o frumoasă culoare roz, gros. Un astfel de tifon nu mai fusese niciodată la vânzare…”

   Fericita Liuba a trecut la cele veșnice, pe 8 februarie 1921. Când Fericita a fost condusă pe ultimul său drum, străzile din jurul procesiunii au semănat cu un zid viu de oameni plângând. Toată lumea își lăsase treburile, pentru a-și lua rămas bun de la minunata și plăcuta lui Dumnezeu. Mai târziu, deasupra mormântului Fericitei Liuba, a fost ridicat un monument, prin eforturile unui locuitor din Riazan, ale unui diacon și ale altora care au apreciat-o.

   Odată cu trecerea anilor, Dumnezeu a fost îndepărtat treptat din viața și conștiința oamenilor evlavioși de altădată, care au uitat promisiunile lor și, de asemenea, au uitat de strămoși. Bisericile erau închise și distruse, iar preoții erau chinuiți și uciși. În scurt timp, mai exista doar o singură biserică în funcțiune în Riazan - o Biserică închinată Icoanei "Bucuria celor necăjiți" a Maicii Domnului. Și, mai era cimitirul. Din ce în ce mai puține persoane îl vizitau, dar mormântul Liubei era din ce în ce mai îngrijit: într-o zi, un oarecare soldat a apărut în cimitir, întrebând unde se afla îngropată Fericita Liuboșca. Voia să pună o cruce și un grilaj din metal în jurul mormântului ei. Acel soldat se întâmplase să fie foarte bolnav, iar medicii nu l-au putut ajuta. Sfânta Liuba i s-a arătat în vis și i-a zis: "Nu te întrista și nu-ți face griji, ci mergi la Riazan, găsește mormântul Liubei Semionovna Suhanov, în cimitir, și înconjoară-l cu un grilaj, iar atunci te vei însănătoși și vei fi fericit". El a făcut cum i-a poruncit Fericita să facă și s-a vindecat. El vizita mormântul ei, în fiecare an, și făcea un Parastas pentru aceasta. Astfel, Sfânta Liuba s-a arătat, încă o dată, oamenilor care o uitaseră, pentru a demonstra că "Dragostea nu cade niciodată" (I Corinteni 13:8).

   Multe alte minuni au fost săvârșite și încă se săvârșesc prin rugăciunile Fericitei Liuba din Riazan. În 1992, prin sârguința fraților Mânăstirii "Sfântul Ioan Teologul", a fost construită o mică bisericuță roz, deasupra mormântul ei, iar din 10 iunie 1998, Fericita Liuba este numărată cu Sfinții din Riazan (23 iunie), sfintele sale moaște fiind mutate la Biserica "Sfântul Nicolae" - Iamsc din Riazan.

   Din alte documente de arhivă, aflăm mai multe date necuprinse în sinaxare, expuse mai jos.

   Sfânta Liuba a prins o perioadă din primii ani ai persecuției comuniste a Bisericii Ortodoxe. Fusese botezată în Biserica "Sfântul Nicolae" Dolgoșeia din Riazan, de către preotul Petru Dimitrievici Pavlov, tatăl celebrului academician Ivan Petrovici Pavlov...

   A fost unul dintre cei patru copii ai părinților săi. Cei doi frați ai ei, Vasile și Grigorie, au murit în anul 1855, lăsându-le doar pe Liuba și pe sora ei mai mică, Olga, născută în anul 1856. Tatăl ei, Simion, a murit devreme, lăsându-le pe soția sa Maria și pe cele două fete, singure. Acestea s-au mutat într-o casă mică, pe proprietatea Anisiei Alexandrovna Lebedeva, care se afla la colțul străzilor Vladimir și Învierea (Vascresenia). Documentele de arhivă spun că această familie era cea mai săracă din Riazan. Ulterior, familia s-a mutat într-o casă de pe strada Zatinaia, unde fericita femeie a trăit până în 1921, când a trecut la cele veșnice.

   Liuba (Liubova) a fost neputincioasă timp de cincisprezece ani. Nu putea să stea în picioare, ori să meargă. Sfântul ei preferat a fost Sfântul Nicolae făcătorul de minuni. Aceleași documente amintesc și ele faptul că, într-o zi, când avea cincisprezece ani, Sfântul i s-a arătat, a strigat-o pe nume și i-a poruncit să se ridice și să meargă și să se facă nebună pentru Hristos. Mama ei s-a întors acasă de la lucru și a rămas șocată, fericită să-și vadă fiica în picioare. După ce a auzit istorisirea Liubei, mama ei l-a întrebat pe preotul familiei, care a sfătuit-o pe Liuba să facă cum îi ceruse Sfântul.

    Liuba a pornit să se roage în toate bisericile din Riazan și chiar a mers să viețuiască o vreme la Mânăstirea de maici din Kazan. Simțind dorința de a deveni ascetă, s-a întors acasă și s-a făcut zăvorâtă, închizându-se într-un intrând dintre un cuptor și un perete. Acolo, a rămas închisă timp de trei ani. După această perioadă de rugăciune intensă, a ieșit din nou în lume, pentru a-și asuma sarcina nebuniei pentru Hristos.

   Ajunsese cunoscută în tot orașul, pentru marea ei bunătate și generozitatea față de săraci. Liuba intra în magazinele comercianților și lua tot ce dorea. Nu plătea și nici nu le cerea permisiunea. Nu păstra niciodată nimic pentru ea însăși, ci împărțea totul celor nevoiași, știind dinainte ce avea nevoie fiecare persoană. Comercianții simțeau că prezența acesteia era o binecuvântare pentru ei și pentru afacerile lor. Întotdeauna se îmbrăca simplu, dar în culori strălucitoare. Rozul era culoarea ei preferată. Adesea purta un batic roz.

   Pe lângă grija ei pentru săraci, Liuba s-a remarcat pentru darul ei de a profeți, cunoscând viitorul. Îi plăcea să folosească foarfece și hârtie pentru a decupa lucruri care reprezentau viitorul unei persoane. Ea dăruia acelea, direct, fiecărei persoane sau rude. Predicțiile ei erau atât de exacte, încât oamenii se temeau adesea când o vedeau venind. Dacă îi ascundeau foarfecele, ea modela obiectele din hârtie, cu mâna, și tot le dădea persoanei.

   Odată, o fată se temea foarte mult de profețiile Liubei. Fata nu era însă rea, iar frica ei era inexplicabilă. Odată, Liuba a intrat la aceea pe poartă. De frică, fata a alergat să încuie ușa, astfel încât femeia sfântă să nu intre. Liuba stătea deja în prag, însă, și a zis: "M-am grăbit, temându-mă că vei încuia ușa". A scos o bomboană de ciocolată din buzunar și i-a întins-o, zicând cuvintele: "Iată o bomboană pentru tine, cu siguranță o vei mânca. Mănânc-o singură, să nu lași pe nimeni altcineva". Fata a făcut așa cum a spus Liuba și, din acel moment, teama ei a dispărut și o întâmpina cu bucurie pe fericita femeie, de fiecare dată.

   Sora de mânăstire, Frosa, viețuia în Mânăstirea Kazan, primind mai apoi numele de monahie Artemia. Uneori, Frosa era vizitată de sora ei, care dorea cu adevărat să intre în mânăstire, dar era tânără și, prin urmare, nu era primită. Într-o zi, a venit la sfântul lăcaș și a vorbit din nou despre dorința ei. Exact atunci, apărea și Liuba. A luat foarfecele dintr-un dulap, o foaie mare de hârtie și a început să taie ceva. Apoi, a așezat cercul tăiat, pe masă. Ce descria? Gardul mânăstirii, biserica și un cor. Arătând către sora Frosa și cor, ea a spus: "Aici vei cânta și vei citi". A venit timpul, iar fata a intrat în mânăstire. I-a fost dată ascultarea de a cânta în cor. S-a dovedit a avea cea mai rară voce, un bas feminin. Pe lângă cântarea în cor, ascultarea ei a fost... citirea Apostolului. În mânăstire, au fost doar două călugărițe cu voce, iar acestea se schimbau între ele: fie cântau în cor, fie citeau Apostolul. Iar când mânăstirea a fost închisă de comuniști, ea a cântat într-o altă biserică, până la bătrânețe.

   "Pentru familia noastră", spunea o femeie care o cunoștea pe Liuba, "a apărut, ca și cum am fi fost ai ei, și ne-a iubit pe toți. În acel moment, tatăl meu murea la Moscova. Mama lui a decis să-l aducă la Riazan și să-l îngroape aici. Deși era dificil să facă acest lucru într-un moment atât de greu, el a fost totuși adus și îngropat în Riazan. Liuba era și ea acolo. Începuse slujba la mormântul din cimitir, iar ea s-a dat puțin într-o parte și a început să sape un alt mormânt. Bunica noastră a văzut asta și i-a spus, cu reproș: 'Liuba, ce faci? Sapi un al doilea mormânt și încă nici nu l-am îngropat'. Ea a răspuns: 'Vom îngropa o vrabie mică, aici'. La scurt timp după aceea, un băiețel de doar două luni se prăpădea în familia noastră. Atunci, ne-am dat seama pentru ce vrabie săpa mormântul".

   Liuba era, de asemenea, invitată la nunți, pentru ca prezența ei să aducă fericire tinerilor. Dar nu se întâmpla întotdeauna la fel. Un negustor bogat din Riazan și-a căsătorit fiica. Mulți invitați ai mirelui au fost chemați. Nunta a fost magnifică: masă bogată, muzică, flori etc. Mirele își ascundea, însă, cu mare grijă, dependența puternică de alcool și nimeni nu bănuia că ar fi bețiv. Spre uimirea oaspeților și a rudelor miresei, când Liuba, care nu-l cunoștea pe mire dinainte, a anunțat cu voce tare la masă: "Mirele este un mare bețiv, iar tânăra nu va fi fericită", distracția s-a întunecat brusc și chiar au regretat că o invitaseră pe Fericită. Dar mai apoi, când s-au convins de adevărul cuvintelor ei, au iubit-o și au respectat-o ca înainte.

   Trei fete prietene se pregăteau pentru examenele școlare. Au auzit despre Liuba și au decis să meargă la ea și să întrebe cum se vor desfășura examenele. Au mers, dar le era frică să întrebe. Nu apucaseră să treacă pragul casei acesteia, când ea le-a și întâmpinat: "Și, acestea au venit la mine - Catia, Șura și Lida", numindu-le corect pe toate, deși nu le cunoștea dinainte. A continuat: "Vom avea examene în curând, dar ne este frică... Nu vă temeți de nimic, totul va ieși bine". Și fetele au plecat liniștite. Au luat examenele, cu succes.

   La începutul anului 1917, Liuba alerga de-a lungul străzilor orașului și repeta: "Zidurile Ierihonului vor cădea, zidurile Ierihonului vor cădea!". După revoluție, toată lumea a înțeles avertismentul Fericitei. După Revoluția din 1917, Liuba a încercat să-i ajute pe oamenii din Riazan, anunțându-i dinainte despre tragediile viitoare și implicațiile lor asupra fiecărui ins în parte.

   Poate că cea mai bine amintită predicție a ei a fost închiderea forțată a Mânăstirii de maici Kazan. Ea a prevăzut acest eveniment, cu mult înainte ca cineva să-și poată imagina că ar fi fost posibil vreodată așa ceva. A tras călugărițele deoparte și i-a spus fiecăreia dintre ele ce va face în viitor. Mulți ani mai târziu, multe dintre aceste călugărițe s-au întâlnit și și-au relatat viețile. Toate predicțiile Sfintei fuseseră corecte.

   Pe 12 ianuarie 1987 a fost recunoscută local ca Sfântă a Bisericii. Din iunie 1998, sfintele sale moaște se odihnesc în Biserica "Sfântul Nicolae făcătorul de minuni" Iamsc, în Riazan. 

   O părticică din sfintele sale moaște se află în Biserica "Buna Vestire".

   Deși Sfânta Liuba este mijlocitoare pentru Riazan înaintea lui Dumnezeu, ea nu și-a limitat ajutorul doar la concetățenii săi. Este venerată în multe locuri îndepărtate de Riazan.

   Sfânta Fericită Liuba din Riazan, cea nebună pentru Hristos, are ca zi specială de cinstire, data de 8 februarie.

***
Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, lucrarea de față a fost realizată în luna octombrie 2024.