Viaţa Sfântului Cuvios Zosima fenicianul (sec VI)

Cuviosul Zosima, cinstit pe 8 iunie, era de neam fenician, din Siidi, un sat din Fenicia, ca la douăzeci de stadii depărtare de cetatea Tirului. Acesta, în viaţa monahicească deprinzându-se cu înfrânarea, cu postirea şi cu alte fapte bune ce străluceau la dânsul, atât de mare dar şi-a dobândit de la Dumnezeu, încât, nu numai că era liber de toată tulburarea, în cugetul lui, ci şi pe cele ce erau să fie şi pe cele ce se făceau în locuri îndepărtate, le vedea, ca şi cum ar fi fost acolo, mai înainte-văzător fiind.

Iar mânăstirea lui era aproape de acelaşi sat, Siidi, în care s-a născut. Şi s-a întâmplat, odată, că era în Cezareea Palestinei, unde într-acea vreme, cârmuia ca episcop cuviosul Ioan Hozevitul, după numele mânăstirii Hozevit care era nu departe de Ierusalim, lângă calea ce duce spre Ierihon. El fusese luat fără voia lui, şi sfinţit episcop, pentru viaţa lui cea îmbunătăţită.

Întru aceeaşi cetate a Cezareei, vieţuia un oarecare bărbat de bun neam, anume Archesilae, dregător cu cinstea, împodobit fiind cu evlavie şi cu toate faptele cele bune. La acesta era găzduit Cuviosul Zosima, fiind primit de dânsul cu cinste. În vremea când a căzut Antiohia, stareţul a început a suspina, a se tângui cu greu şi a ofta din adâncul inimii. Şi atâtea lacrimi a vărsat, încât a udat pământul cu ele.

Apoi, cerând o cădelniţă, a umplut-o cu cărbuni aprinşi şi cu tămâie şi a cădit pe toţi cei ce erau acolo. După aceea, s-a întins la pământ, în chipul crucii, şi a început cu rugăciuni şi cu laude a milostivi pe Dumnezeu.

Atunci, Archesilae l-a întrebat: “Pentru ce te-ai tulburat aşa?”. Iar el, cu mare glas, a răspuns: “Glasul înfricoşatei sfărâmări şi al căderii Antiohiei a răsunat în auzul meu, şi în urechile mele a pătruns”. Iar Archesilae şi ceilalţi ce erau acolo, minunându-se, au însemnat, scriind ceasul acela, întru care Cuviosul a spus aceasta. Iar, după aceea, degrabă au aflat că, chiar atunci s-a întamplat tot ceea ce zisese stareţul, căci Antiohia a căzut în vremea în care stareţul, plângând, a vestit căderea ei.

Iarăşi, Cuviosul Zosima, într-o oarecare vreme mergând la Cezareea, avea cu sine un asin, care ducea lucrurile Cuviosului, cele de nevoie. Deci, i-a ieşit în cale un leu, care, răpind asinul, s-a dus cu el în pustie. Iar Sfântul Zosima a plecat după el. Şi, după ce leul a mâncat asinul şi s-a săturat, s-a apropiat de el stareţul şi, zâmbind, i-a zis: “Deci, aşa, prietene, calea, acum, îmi este mai grea, fiindcă de bătrâneţe am slăbit şi nu pot să duc în spate povara pe care o puneam pe asin. Pentru aceea, să porti tu sarcina, dacă vrei să scapi de mine, deşi este împotriva firii tale lucrul acesta. Iar, după aceea, te vei întoarce către naravul tău cel dintâi, sălbatic şi de fiară”.

Atunci, leul, uitându-şi mânia sa cea firească, a început a se gudura pe lângă dânsul şi a se face blând, ca un miel. Şi, prin însăşi gudurarea sa, a arâtat semn de ascultare.

Iar Sfântul Zosima, punând pe leu povara, pe care o ducea asinul, acesta a dus-o până la porţile Cazareei, unde, Sfântul, luându-şi povara, a slobozit iarăşi fiara în pustie. Prin aceasta, s-a arătat puterea Domnului cea nemărginită, care supune robilor Săi în ascultare, chiar şi fiarele cele sălbatice.

Pe de altă parte, s-a arătat, că omului celui îmbunătăţit, care se supune cu adevărat Domnului, toată cealaltă făptură, deşi necuvântătoare şi neînţelegătoare, i se supune, şi ea, lui, şi îi slujeşte. Şi, în sfârşit, se arată şi sfinţenia Cuviosului Părintelui nostru Zosima fenicianul. Drept aceea, slava fie Dumnezeului nostru, pentru toate, acum şi pururea.