Sfintele veșminte arhierești ale Sfântului Mitropolit Gavriil vor ajunge în Mânăstirea Căpriana

Laboratoarele Muzeului Național ,,Moldova” din Iași au restaurat sfintele veșminte arhierești, descoperite în 2016 în cripta Sfântului Mitropolit Gavriil (Bănulescu-Bodoni), odată cu aflarea Sfintelor sale Moaște, după aproape 200 de ani de la mutarea sa la Domnul.

Munca depusă, în acest sens, în ultimii 5 ani, la Centrul de Cercetare și Conservare Restaurare a Patrimoniului Cultural din Iași, a fost una enormă, conform reprezentanţilor Bisericii. Este vorba despre cizmele din piele – descoperite în stare fragmentară – veșminte, crucea medalie și cea de mână, iconițele de la mitră, materialul textil voluminos. Sacosul descoperit cu aceeaşi ocazie, “realizat dintr-o țesătură de mătase bogat ornamentată, în care se găseau și fire de argint, avea la una dintre mâneci trei petice, pe captușeală – semn al purtării îndelungate”, mai ales că Mitropolitul Gavriil folosea banii pentru a construi biserici.

Mâine, 21 aprilie 2021, sfintele artefacte rămân încă expuse în Iaşi, urmând ca în data de 6 mai 2021, acestea să ajungă să fie găzduite definitiv în Sfânta Mânăstire Căpriana, odată cu inaugurarea Muzeului local “Sfântul Ierarh Gavriil”.

Sfântul  Ierarh Gavriil a păstorit poporul credincios, în Basarabia, între anii 1812 și 1821. La Chişinău, acesta a întemeieat Seminarul Teologic şi prima tipografie, aceasta din urmă având în vedere tipărirea de cărţi de cult în limba română, pentru bisericile din Basarabia şi Ţinutul Hotinului.

Conform unei consemnări semnate de Protodiacon Ioan Munteanu, din Mânăstirea Căpriana, Sfântul Mitropolit Gavriil Bănulescu-Bodoni s-a născut în anul 1746, în oraşul transilvănean Bistriţa, din părinţii Grigorie şi Anastasia Bănulescu-Bodoni. La botez a primit numele de Grigorie. Părinţii lui n-au fost oameni bogaţi, ei erau numiţi răzeşi – nobili săraci, dar erau foarte evlavioşi şi binecredincioşi, virtuţi pe care micul Grigorie le-a îndrăgit din frageda copilărie.

La un moment crucial din viaţa tânărului Grigorie intervine un moş de al lui de pe linia mamei, care era preot într-un sat din vecinătatea Bistriţei, care „la început l-a învăţat gramatica moldovenească elementară, atât cât cunoştea şi el”. La vârsta de 9 ani pe sursele unchiului urmează Şcoala Normală din Sedmigrad, unde învaţă limbile latină şi slavonă. După şcoală, vizitează Budapesta şi nu este de acord cu învăţământul de acolo…

În anul 1771, unchiul său îl ajută să devină student la Academia de Teologie Ortodoxă din oraşul Kiev, fondată cu mulţi ani înainte de compatriotul său, Sfântul Mitropolit Ierarh Petru Movilă (Mitropolitul Kievului †1647). În 1773 se hotărăşte să plece în Grecia pentru a-şi continua studiile la renumitele şcoli greceşti din Hios, Patmos şi Smirna. În anul 1776 se întoarce în Transilvania natală, unde este angajat în calitate de profesor la o şcoală din oraşul Năsăud. În 1777, Mitropolitul Gavriil Calimachi îl ajută pe Grigorie Bănulescu-Bodoni să se angajeze profesor de limba latină la Şcoala Domnească din Iaşi.

În 1779, Sfântul Mitropolit Gavriil ajunge în Constantinopol, pentru a-şi perfecţiona cunoştinţele în domeniul limbii greceşti, unde a fost primit cu atenţie deosebită de Patriarhul Constantinopolului, Sofronie, în acelaşi an fiind călugărit la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Constantinopol, cu numele „Gavriil”.

Revenind în ţară în 1781, la 31 august mitropolitul Gavriil Calimachi îl hirotoneşte ierodiacon, iar la 1 septembrie acelaşi an – ieromonah şi desemnat ca predicator în limbile greacă şi moldovenească.

În iulie 1782 este nevoit, din pricina vremurilor tulburi, să plece la Poltava, ajungând rector al Seminarului Teologic din Poltava, dar şi profesor de limbă greacă la Seminarul Teologic din Slaveansk.

În 1784, la Iaşi, Mitropolitul Gavriil Calimachi îl hiroteseşte în treapta de arhimandrit. În 1786 este înaintat la candidatura de episcop de Roman, dar este respins. În 1787 pleacă în Rusia Mică – Poltava. În 1788 este numit rector al Seminarului Teologic din Ekaterinoslav. La 26 decembrie 1791 este hirotonit episcop-vicar pentru Bender şi Cetatea Albă (Akerman) cu titlul de episcop al Levcopoliei.

 După semnarea Tratatului de pace ruso-turc din 29 decembrie 1791, puţin mai târziu, la 11 februarie 1792 este numit de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse – Mitropolit al Moldovei şi Valahiei. Însă nu i-a fost dat să conducă mult timp această mitropolie, fiindcă patriarhul Constantinopolului, la cererea noului domnitor al Moldovei, Alexandru Moruzi, convoacă Sfântul Sinod al Bisericii Greceşti şi fără să aibă vreo înţelegere cu Sinodul Bisericii Ruse, îl lipseşte pe Mitropolitul Gavriil de catedră şi cu atât mai mult, chiar îl cateriseşte, semnând un document pe care îl întăreşte şi sultanul turc, ca Alexandru Moruzi să-l aresteze şi să-l aducă la Constantinopol, ceea ce s-a şi întâmplat, la 19 iunie 1792. Seara, pe înserate, la porunca domnitorului Moruzi o sută de soldaţi au înconjurat casa unde se afla Mitropolitul Gavriil şi dând buzna în odaie l-au arestat, punându-i lanţuri la mâni şi la picioare, „închipuindu-l pe Mântuitorul Hristos în grădina Ghetsimani”, zicând ca şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „…a venit timpul încercărilor celor grele…”, – fiind îmbrăcat numai în caftan şi pantofi, l-au dus la Constantinopol. Aici patriarhul îl forţa să se lepede de ierarhia rusă şi de Мitropolia Moldovei, făgăduindu-i catedre mai prestigioase din patriarhia sa şi chiar se menţionează că a fost ameninţat cu moartea, dar Mitropolitul Gavriil de fiecare dată le răspundea:

„Eu sunt călugăr, nu are cină plânge după mine, oricum trebuie să mor odată şi odată; consider un păcat să calc în picioare jurământul pe care l-am dat, ca să trăiesc câţiva ani mai mult şi păcătoşi…” şi în cele din urmă a mai adăugat: „…Patriarhul poate să mă prigonească, dar nu poate să mă lipsească de ceea ce nu mi-a dat, deoarece am primit rangul de arhiereu de la ierarhia Peterburgului şi pe aceasta o consider superioară, coordonând cu ea acţiunile mele, fiind în acelaşi timp în unitate, prin Sfântul Duh, cu Biserica Universală şi împărtăşesc una şi aceeaşi credinţă împreună cu Dumneavoastră”. Toate acestea au durat şase luni de zile, fiind ţinut în temniţă.

În cele din urmă, după şase luni de chinuri a fost eliberat din temniţă. Patriarhul a rămas uimit de credinţa pe care o avea mitropolitul Gavriil şi devotamentul faţă de ierarhia rusă din care făcea parte, acordându-i chiar şi distincţii bisericeşti. Atunci clerul Bisericii Greceşti a zis: „…Pentru prima dată ne-am convins, nu din zvonuri, ce înseamnă să fii mitropolit în statul ortodox rus”.

La 10 mai 1793 este numit Mitropolit de Ekaterinoslav, eparhia fiind mai apoi denumită „de Novorosiisk”, astăzi Dnepropetrovsk.

La 29 septembrie 1799, Gavriil Bănulescu-Bodoni este desemnat Mitropolitul Kievului şi al Galiciei, iar la 7 aprilie 1801 este ales şi membru permanent al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse şi decorat cu cea mai mare distincţie a Bisericii Ruse – ordinul Sfântului Apostol Andrei cel Întâi-Chemat.

În această funcţie de Mitropolit al Kievului s-a aflat timp de aproximativ 4 ani (29 septembrie 1799 – 21 august 1803), fiindcă la 13 octombrie 1803, în cuvântul de despărţire al clerului de bunul lor arhipăstor, se spune următoarele:

„…Noi iarăşi suntem orfani, mitropolitul Gavriil nu mai este al nostru, faptele lui au rămas în istoria Kievului şi în amintirea inimilor noastre. Este o taină de nepătruns, cum să te desparţi de iubitul tău părinte, când bătaia clopotelor din tot oraşul exprimă suspinul întregului popor”.

Potrivit descrierii despărţirii mitropolitului Gavriil de clerul şi poporul din Kiev, la data de 13 octombrie 1803, la toate bisericile din Kiev au sunat clopotele de dimineaţă până seara, dând vestea plecării mitropolitului Gavriil.

În 1803 se retrage de la Kiev la Odesa, unde se află numai un singur an, apoi în 1804 vine la Dubăsari unde stă timp de 4 ani, până în 1808. Se ştie că în 1806 se începuse al doilea război ruso-turc, care s-a încheiat în 1812. La 27 martie 1808 mitropolitul Gavriil este numit exarh al Sfântului Sinod în Moldova, Valahia şi Basarabia şi este ales din nou membru al Sfântul Sinod. Timp de 4 ani s-a  preocupat intens de orânduirea Bisericii, depunând eforturi considerabile pentru îmbunătăţirea situaţiei preoţimii.

În 1812 s-a încheiat războiul şi mitropolitul Gavriil a fost nevoit să se retragă din scaunul de Mitropolit al Moldovei şi Valahei, venind la Chişinău.

La 21 august 1813 a fost aprobat raportul împăratului Alexandru I de înfiinţare a Eparhiei Basarabiei, mitropolitul Gavriil fiind desemnat exarh de Chişinău şi Hotin. În pofida  tuturor greutăţilor, mai ales la vârsta de 66 de ani ai vieţii sale, începe totul de la început. Prima problemă a fost pregătirea preoţilor pentru a putea fi buni păstori în parohiile noii eparhii, ceea ce l-a făcut pe Mitropolitul Gavriil la 31 ianuarie 1813 să înfiinţeze la Chişinău Seminarul Teologic – şi aceasta numai la un an de la venirea sa în acest ţinut, numit pe timpuri Basarabia. La început Seminarul avea două clase, apoi s-au adăugat şi alte clase. Către anul 1821 Seminarul Teologic din Chişinău avea componenţa deplină a claselor.

La 31 mai 1814 înfiinţează la Chişinău Tipografia Eparhială şi în mare parte se ocupă personal de pregătirea pentru tipărirea cărţilor cu conţinutul slujbelor bisericeşti. Pentru prima dată s-a tipărit în limba moldovenească Rânduiala slujbei Acoperământului Maicii Domnului şi cu binecuvântarea mitropolitului Gavriil s-a început a se prăznui această sărbătoare în ţară la noi.

La 29 aprilie 1818 se întâlneşte la Chişinău cu împăratul Alexandru I. La 26 martie 1821 se îmbolnăveşte grav.

Mitropolitul Gavriil a făcut multe pentru această eparhie de Chişinău şi Hotin – fapte măreţe, pe care unele poate că numai Dumnezeu le cunoaşte, dar din cele cunoscute ne dăm seama că, într-adevăr acest lucrător neobosit al viei lui Dumnezeu s-a străduit întru totul ca să o desăvârşească, ceea ce el însuşi zicea:

„Eu doar sunt o unealtă în mâna lui Dumnezeu, să dispună de mine după cum este voia Lui”.

Nu putem trece cu vederea nici faptul că mitropolitul Gavriil, odată cu înfiinţarea noii eparhii, a acordat o atenţie deosebită Mănăstirii Căpriana, în care nu a desemnat pe nimeni în ascultarea de stareţ al acestei mănăstiri, ci el însuşi a fost egumenul ei, îngrijindu-o şi împodobindu-o cât i-a fost în puterile sale până la trecerea sa la Domnul.

Cunoscându-şi apropierea sfârşitului vieţii sale, obişnuia să spună:

„Acum aştept liniştit plecarea mea. Degrab vocea Domnului Milostiv mă va chema”.

Aşa a fost că din timp a arătat unde să fie înmormântat – lângă biserica Adormirii Maicii Domnului din Mănăstirea Căpriana, ceea ce s-a şi întâmplat.

În dimineaţa zilei de 30 martie 1821, la vârsta de 75 de ani de viaţă închinată lui Dumnezeu, îşi dă sufletul Creatorului Său, cu nădejdea şi credinţa în înviere şi viaţa cea veşnică. La 1 aprilie 1821 este prohodit şi înmormântat.

Pe piatra funerară a fost gravat un epitaf, cu informaţii biografice scurte despre cel care a fost, este şi va fi pururea mitropolitul Chişinăului şi Hotinului Gavriil Bănulescu-Bodoni (1746-1821).

Epitaful se termină cu următoarele cuvinte atât de semnificative:

„Numele său va exista în veacuri.

Înţelepciunea sa va fi destăinuită oamenilor şi Biserica îi va înălţa laude!”

  

Mănăstirea Căpriana, al cărei egumne a fost însuşi Sfântul Mitropolit Gavriil, este una dintre cele mai vechi mănăstiri din Republica Moldova, fiind situată în zona centrală a țării, la aproximativ 40 km nord-vest de Chișinău, în ținutul deluros împădurit care purta odată numele de Codrii Lăpușnei, considerată de mulți istorici, ultimul bastion al arhitecturii voievodale din Moldova.

Istoria ne spune… 

   odată, întorcându-se dintr-o bătălie grea cu tătarii pe Nistru, Ştefan cel Mare a ajuns prin aceste locuri şi a hotărât că va face aici un lăcaş sfânt, aşa cum făcea el după fiecare victorie. A ordonat unui arcaş să tragă o săgeată deasupra codrilor, iar unde cădea aceasta acolo era locul bun să construiască o mănăstire. Când au ajuns în locul unde a căzut săgeata, au găsit o căprioară străpunsă de acea săgeată, care lăcrima. Este un semn de la Dumnezeu, a zis Ştefan cel Mare, şi aşa a hotărât că acest loc se va numi Căpriana.

Astfel, zice legenda, a dat poruncă imediat să fie începută construcţia mănăstirii, care s-a numit Mănăstirea Căpriana, unul dintre cele mai vechi lăcaşe sfinte, fiind pentru prima dată atestat în anul 1417. Ca dovadă, stă şi astăzi drept strajă, Stejarul lui Ştefan cel Mare, vechi de peste 500 de ani, şi care se află în cea mai veche rezervaţie din Moldova – „Codrii”.

[moldova-rusia]