Sfântul Preacuvios Părinte Arsenie cel Mare (+449)

Acesta a fost din marea cetate a Romei, acolo născut şi crescut, hărăzit fiind, din pruncie, ca vas curat al lui Dumnezeu şi plin de toată bunătatea şi înţelepciunea dumnezeiască şi omenească. Pentru aceasta, a fost hirotonit şi diacon. Deci, atunci ocârmuia marele Teodosie (379-395) împarăţia romanilor.

Şi căutând cu multă nevoinţă un om duhovnicesc şi bun vorbitor, ca să dea bună creştere fiilor săi şi să-i deprindă la învăţătură şi, mai mult, la învăţătura cu care se cinsteşte Dumnezeu, a aflat despre diaconul Arsenie şi a scris împăratului Gratian şi Papei Inochentie; şi abia a putut dobândi ceea ce a poftit.

Deci, Arsenie, plecând de la Roma şi sosind la Constantinopol, a stat înaintea lui Teodosie. Şi l-a văzut împăratul, la faţă şi la fire, om cinstit fiind şi având căutatura cu bună rânduială, gandul smerit şi împodobit cu toată bunătatea. Şi, umplându-se de multă bucurie şi plăcere, de atunci îl cinstea ca pe părintele său şi i se smerea ca unui dascăl.

Iar dregătorii sfatului, văzându-l pe el ca pe un odor de mare preţ, se minunau de el şi-l cinstea. Iar el, urând slava şi iubind pe Dumnezeu, socotea măririle oameniior ca o pleavă şi, dorind viaţa monahicească, se ruga lui Dumnezeu, în fiecare zi, să-i îndeplinească rugăciunea. Şi, îndată, a auzit un glas dumnezeiesc, de sus, care zicea: “Arsenie, fugi de oameni şi te mântuieşte!”.

Deci, el, nezăbovind şi schimbându-şi portul, s-a dus şi a sosit la Alexandria şi, călugarindu-se, a mers la Schit, dându-se spre toată petrecerea cea grea şi cu nevoinţă. Şi, rugându-se lui Dumnezeu, iarăşi s-a fâcut glas dumnezeiesc către dânsul: “Arsenie, fugi, taci, linişteşte-te, că acestea sunt râdăcinile nepăcătuirii”.

Pe marele Arsenie l-a intrebat cândva Teofil, papa Alexandriei, când s-a suit, şi cu alţii, la dânsul: “Spune-ne nouă, o părinte, un cuvânt de folos”. Şi el a zis: “Dacă îl voi spune, il veţi păzi?”. Iar ei i-au zis: “Da, cu adevărat”. Şi el a zis: “Oriunde veţi auzi de Arsenie, să nu vă apropiaţi de acel loc”.

Şi, iarăşi, spun, despre acesta, că, stând la lucrul mâinilor lui în toată vremea vieţii sale, avea un petec de rasă în sân, de-şi ştergea lacrimile sale; că fericitul se plângea, pe sine, în lumea aceasta.

Şi era, la trup, minunat şi cuvios, peste tot cărunt, uscat şi lung, măcar că era puţin gârbov de bătrâneţe. Şi era, barba, până la pântece, chipul îngeresc, ca al lui Iacov. Drept aceea, nici nu vrea să se arate cuiva la faţă. Priveghea mult, stând în picioare şi rugându-se şi neplecându-şi genunchii, nicidecum, de cu seară până la răsăritul soarelui. Drept aceea, cu vărsarea lacrimilor a stins focul cel stricător de suflet.

Şi, vrând el să se despartă de trup, ajungând la adânci bătrâneţi, că era aproape de o sută de ani, l-au intrebat ucenicii lui, unde şi cum se cade să-l îngroape. Iar el a zis: “Dar nu stiţi să puneţi o funie la picioareie mele şi să mă ridicaţi în munte?”. Şi iarăşi le-a zis: “Vedeţi, fiii mei, în câtă frică mă aflu, vrând a ieşi din trup?”. Şi ei au zis; “Vedem”. Iar el a zis: “De când m-am făcut monah, n-a lipsit nicidecum de la mine, frica aceasta”. Şi îndată şi-a dat cu pace sufletul, lui Dumnezeu.