Sfântul Petru, Făcătorul de Minuni, Episcopul Argosului

Sfântul Petru, Făcătorul de Minuni, Episcopul Argosului, din Peloponez, a trăit în perioada de sfârşit a secolului al IX-lea şi de început a secolului al X-lea, fiind crescut de părinţi evlavioşi. Părinţii Sfântului Petru, iar mai târziu şi fraţii săi Pavel, Dionisie, Platon şi Sfântul Petru însuşi, toţi au devenit călugări. Sfântul Petru s-a dedicat cu sârg ascultării monahale şi i-a depăşit pe toţi semenii săi. Acest lucru a ajuns la urechile Episcopului italian Nicolae (care din 895 a fost Patriarh al Constantinopolului), acesta urmârind să-l ridice la rang de episcop. Sfântul Petru a refuzat, considerându-se nedemn de o asemenea cinste.

Episcopul Nicolae l-a hirotonit pe Pavel, fratele Sfântului Petru, ca Episcop al Corintului, iar Sfântul Petru s-a dus la fratele său şi a vieţuit alături de acesta, luând asupra sa lupta duhovnicească a tăcerii. După un an, câţiva trimişi au venit la Episcopul Pavel din oraşul Argos, unde murise episcopul, şi au cerut ca Sfântul Petru să devină episcopul lor. După insistenţe îndelungate şi intense, Sfântul Petru şi-a dat în cele din urmă consimţământul. În calitate de episcop, Sfântul Petru s-a nevoit cu râvnă în a-şi îndruma turma. Era extrem de milostiv personal, cu cei care erau în nevoi, în special cu orfanii şi văduvele.

Sfântul îi hrănea pe cei flămânzi, în ani în care culturile erau compromise. Prin rugăciunile sale, mâncarea pusă deoparte pentru cei flămânzi nu se termina niciodată. De asemenea, Sfântul îi răscumpăra pe prizonieri, îi vindeca pe bolnavi şi pe cei necăjiţi şi avea darul clarvederii. Sfântul a plecat la Domnul, la vârsta de şaptezeci de ani. Sfintele sale Moaşte au fost mutate din Argos, la Nauplos, în 1421, izvorând mir şi făcând minuni şi vindecări.