Proloage – 02 mai – Să fugim de locurile pierzătoare – Cuvânt al Sfântului Teodor Studitul

Fraților și părinților, vremea ne cheamă pe noi, după praznic, iarăși să venim la vorbire și obișnuitele învățături a le îndrepta spre voi. Venim la aceasta cu osârdie, știind că la aceasta suntem puși și că vai este nouă de nu vă vom vorbi, pe cât este cu putință. Deci, ce putem să zicem pentru cele ce au trecut? Că, precum neguțătorii, așa și fiecare din voi, în sfântul și marele Post, adunându-și bogăția duhovnicească, a ajuns ca la un liman, la Sfintele Paști, aducând cu~sine multe bunătăți și poveri de fapte bune, adică: post, privegheri, rugăciuni, iubire de lucrare și toate celelalte sârguințe ale evlaviei. Însă grija cea mare este ca aceste fapte bune, să se păzească, nu oricum s-ar întâmpla.

Că nu se cuvine a socoti, despre limanul cel duhovnicesc, ca și despre limanul cel simțit. Că la cel simțit, adică, după ce se pornește în călătorie, cu corabia pe mare, călătorul întru nelucrare se află și fără grijă de valurile marii și de primejdii. Iar aici, la cel duhovnicesc, se întâmplă dimpotrivă lucrul, că, prin odihna trupului, mai mult se sălbăticesc~patimile și năpădesc să intre, împreună cu ele, și anumite vifore, adică duhuri ale răutății duhurile lăcomiei pântecelui, duhul desfrânării, duhul iubirii de arginți, duhul trândăviei, duhul întristării, duhul trufiei și al fricii, ca să nu ne scufundăm, la liman. Că Sfântul David, a căutat, asecând, fără păzire la femeia lui Urie și ceea ce a pătimit, o știu toți cei ce citesc Cartea a doua a Împăraților.

Ia aminte, tu, ascultătorul, fugi de locurile și de năravurile, cele pierzătoare ale păcatului. Pune-ți canon și pune strajă ochilor, auzului, mirosului și gustării, pipăirii, mâncării și băuturii și~somnului, ca să nu rămâi cufundat în viforul patimilor. Însă, și aceasta, se cuvine să cunoaștem, că cela ce înoată în marea cea smintită, acela, fără de voie, este supus la furtuni și la întreitele valuri, iar cel ce trece marea gândurilor, acela stăpân este și al furtunii și al alinării. Că, daca leapădă cu bărbăție gândurile cele necuviincioase, se umple de alinare și are Duhul Sfanț împreună-călător, precum se istorisește despre Sfântul Arsenie cel Mare, în Pateric. Iar cel ce are simțirile slăbite, iar poftele sălășuiesc în el, ca niște izvoare, acela însuși ridică vifor rău întru sine.

Unul ca acesta, dacă nu-și va liniști~și domoli degrabă gândurile care-l învălmășesc, acela va ajunge să zică cuvântul cel jalnic: “Venit-am întru adâncurile marii și viforul meu m-a scufundat pe mine.” Deci, să punem căpetenie duhul și să nu lăsam pe cel mai rău să-l tragă în jos pe cel mai bun, ci, să stăpânească duhul și el să ducă pe cel mai rău către cele mai bune și mai înalte. Oare, nu știți ce a lucrat păcatul? Au n-a adus el moartea în lume? Au n-a stricat el tot pământul? Au n-a umplut el lumea de morminte, din veac și până acum? Fiindcă nestricăcios era omul înainte de călcarea poruncii și nicio răutate nu avea început, atâta vreme cât cel întâi-zidit a petrecut neclintit și~neschimbat întru porunca cea dată lui.

Acesta, adică păcatul, era pricinuitor muncilor celor veșnice. Acesta este și arderea focului celui nestins al gheenei, acesta este mâncarea și roaderea viermelui celui neadormit. Acesta, pe omul cel ce era întru cinste, l-a făcut sa se asemene cu dobitoacele cele fără de minte.

Deci, de vreme ce într-acest fel atât de pierzător și de moarte aducător este păcatul, se cuvine să fugim de dânsul, fraților, cu toată puterea, și fapta cea buna să o alegem și să o îmbrățișam. Că fapta bună, pe~oameni îi arată ca îngerii și împotriva morții se ridică și dracilor se împotrivește, și, împotriva stăpânitorilor lumii acesteia, saltă și dănțuiește, iar, mai pe urmă, Împărăția Cerurilor o dăruiește, pe care, să dea Dumnezeu ca, noi toți, să o dobândim, cu darul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava și stăpânirea, împreună cu Părintele cel fără de început și cu Prea Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.