TRANSCRIERI ÎN TAINĂ (4): Smerenia pământească

De la Părintele Rafail (Schitul Lacu), TRANSCRIERI ÎN TAINĂ…

(dintr-un dialog, exact cuvintele Părintelui Rafail, însemnate de un “frate de-al nostru” la Schitul Lacu)

   Poate că ar trebui, măcar câte puţin, să ne abţinem să mai comentăm, să discutăm şi să analizăm critic ce zice omul, ce spune greşit cutare… sau ce fac alţii. Să-L descoperim pe Dumnezeu din om! Dar asta se poate face “DOAR DIN ORIGINAL” - o rubrică Lăcaşuri Ortodoxe cu scrieri “necorectate” (… Și, pentru scrierea pe pagină, cum să găsim un font de aur?).

 (4)   Cum poate omul să capete smerenia dumnezeiască?… Acum, smerenia pământească

    Ne amintim de Iov, care în momentul cel mai deznădăjduit al său, când cei trei prieteni ai lui se vădiseră a fi … “prieteni ai lui Iov“ - cum se zice şi astăzi (na!… că Iov ne-a descoperit lucrul ăsta: că prietenii cei mai apropiaţi, cu toată bunăvoinţa din lume, pot [dintr-odată] să-ţi devină vraşmaşii cei mai chinuitori… - nu mai avea pe pământ nimic: soţia sa îl ocărâse, copiii lui erau morţi (Părintele bate uşor cu mâna în masă), toată bogăţia lui se transformase într-un munte de gunoi care era singura mângâiere… că gunoiul, măcar, era cald… că nu avea, altfel, unde să se încălzească.     
 

    Prietenii vin să-l mângâie şi îl jupoaie de viu, duhovniceşte, până când a strigat Iov că: Mai bine nu veneaţi! Şi, în clipa aia, Iov zice, totuşi: Știu că ochiul meu Îl va vedea pe Dumnezeu - şi nu… adică, nu ca eu–prin altul, ci - eu–păcătosul, eu–ăsta părăsitul de Dumnezeu, Îl voi vedea.
 

    Dumnezeu nu i-a ruşinat aşteptarea, că la sfârşit Dumnezeu îi zice: Bine, judecă-te cu Mine. Dacă eşti aşa de deştept, spune-mi Mie! Stau şi ascult…
    Şi zice Iov, cum: "Voi pune mâna mea, pe gura mea! Auzi, Doamne, şi voi mai grăi o dată: Am auzit de Tine cu auzul urechii, dar acum ochiul meu Te-a văzut şi, pentru asta, mă smeresc în ţărână şi în cenuşă. Mă urăsc pe mine însumi şi mă smeresc în cenuşă şi în ţărână”.
 

    Şi iată că Iov a ajuns la smerenia omenească! Smerenia pământească! Dar cum? Părintele Sofronie spunea că nu putem să ne pocăim, decât în măsura harului. Pocăinţa e: a-ţi vedea întunericul. Şi, nu-l poţi vedea… decât în măsura în care ai văzut lumina - ca, prin comparaţie, să ştii că eşti în întuneric.
 

    Acum, dacă Iov, cu ochiul lui, a văzut pe Dumnezeu, apăi şi-a văzut adâncul ruşinii. Pentru ce se ura? Ce păcat făcuse? Că, tot asta a fost [şi] conversaţia cu prietenii lui… Ce am făcut? De ce mă pedepseşte Dumnezeu? Conştiinţa mea vede că numai bine am făcut! Dacă am facut rău înaintea lui Dumnezeu (părintele bate în masă), să-mi spună ce rău am făcut. Era gata, să Se nască Dumnezeu (în el). 

   [Dumnezeu] i se arată lui. Nu îi spune că a făcut rău, dar Iov îşi vede nimicnicia, în faţa frumuseţii lui Dumnezeu, şi o urăşte. Şi, acum, se smereşte în cenuşă şi în ţărână! 

   Deci, pocăinţa e în măsura în care Dumnezeu ne împărtăşeşte ceva din Fiinţa Lui. Şi, aici se întâmplă - ca să revin la tema smereniei, în contextul ăsta, se întâmplă - două lucruri: există o smerenie pământească (ne vorbea fratele prin întrebarea lui, da…) şi, smerenia asta pământească - o putem, într-o oarecare măsură, agonisi. Văd că unii-s mai deştepţi decât mine? Mă smeresc, că eu nu sunt aşa deştept. Văd că altul e mai capabil decât mine, şi mă smeresc că nu sunt aşa. 

    Observaţi că smerenia e liniştită… nu e un complex de inferioritate care te roade, care te umple de invidie, eventual şi de alte păcate. Este simplă: observi, pur si simplu, fără a  deznădăjdui. 

    Iarăşi: “Ține-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!“. Cuvântul ăla nu-i pe măsura noastră - dar însăşi structura noastră, viaţa noastră la toate nivelele - cuvântul ăsta: “Ține-ti mintea în iad, şi  nu deznădăjdui”, se aplică.
 

    Şi, smerenia observă ce-i lipseşte, şi nu deznădăjduieşte, fiindcă ştie că, dacă Dumnezeu descoperă ochiului minţii mele ceva ce nu am, asta nu e ca să mă simt eu prost, sau ca să mă chinuie, ci ca să pot zice : “Doamne,  dă-mi şi mie!“. Şi ca, într-o
zi, [chiar] să mi-o dea!
 

    Şi, o rugăciune… cum spunea cineva. Dacă invidiezi pe cineva, zi: “Doamne, dă-i lui însutit şi înmiit, da’ nu uita pe săracii Tăi până în sfârşit“. Săracii Tăi, între care cel dintâi sunt eu. Adică, şi eu vreau. Şi, dacă fratele meu e mai înstărit decât mine, duhovniceşte sau în orice caz… Dumnezeu are bogăţie de daruri, şi asta nu înseamnă ca eu neapărat să fiu lipsit. Dacă era materialnic: apăi, aurul care îl are el, nu-l am eu… deşi este destul de mult aur în pământ pentru toată lumea… Dacă n-ar fi răutatea, viclenia veacului acestuia… Dar, totuşi, cât aur are aproapele nostru, nu am eu… 

   Dar, cu virtuţile nu-i aşa. Că, dacă fratele nostru smereşte, asta poate să-mi dobândească mie înmulţită smerenie. Cum este lumina lumânării… asta nu înseamnă că celelalte lumânări nu se mai pot aprinde ci, din contră, pot lua lumina, de la această lumânare, şi să devină şi ele lumânări luminătoare… de unde erau stinse. Aşa şi cu virtuţile şi cu lucrurile duhovniceşti…

***
Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, pagina de față a fost publicată în luna iunie 2025, reprezentând o transcriere, fărâ vreo intervenție, a unui dialog înregistrat cu ceva timp în urmă chiar în Schitul Românesc Lacu - în „Pustia cea mai dintru adânc” - împărtășit… DOAR DIN ORIGINAL.