Sosirea Icoanei Maicii Domnului de la Iviron în Georgia

Zi de cinstire aparte: 26 septembrie

   Icoana Maicii Domnului de la Iviron (care se păstrează pe Muntele Athos) se găsea inițial în casa unei văduve evlavioase, care locuia lângă Niceea. În timpul domniei împăratului Teofil, iconoclaștii au mers la casa acestei creștine, iar unul dintre soldați a lovit icoana Maicii Domnului, cu o suliță. Din locul în care a fost împunsă, a curs sânge.

   Văduva, temându-se de distrugerea ei, le-a promis soldaților imperiali bani și i-a implorat să nu se mai atingă de Icoană până dimineața. Când soldații au plecat, femeia și fiul ei (mai târziu călugăr în Muntele Athos) au trimis Sfânta Icoană pe mare pentru a o salva. Icoana, stând în picioare pe apă, a plutit către Athos.

   Timp de câteva zile, călugării athoniți au văzut un stâlp de foc pe mare înălțându-se spre cer. Au coborât la țărm și au găsit Sfânta Icoană stând pe ape. După o slujbă a Paraclisului, drept mulțumire, un călugăr evlavios din Mânăstirea Iviron, Sfântul Gavriil (12 iulie), a avut un vis în care Maica Domnului i S-a arătat și i-a dat unele porunci. Așa că a putut chiar si păși peste apă și, luând Sfânta Icoană, a așezat-o în biserică.

   În ziua următoare, însă, Icoana nu a mai fost găsită în biserică, ci pe porțile mânăstirii. Acest lucru s-a repetat de mai multe ori, până când Preasfânta Născătoare de Dumnezeu i-a dezvăluit Sfântului Gavriil voia Sa, spunând că nu dorea ca Icoana să fie păzită de călugări, ci mai degrabă reieșea că Icoana trebuia să fie Ocrotitoarea lor.

   După aceasta, Icoana a fost instalată pe porțile mânăstirii. De aceea, această Icoană a ajuns să fie numită „Portărița” sau „Păzitoarea Porților” (13 octombrie). Aceasta reiese și din Acatistul către Maica Domnului: „Bucură-te, Portăriţă bună, care deschizi credincioşilor uşile Raiului!”.

   Mai mult decât acestea, Maica Domnului i-a promis Sfântului Gavriil că harul și mila Fiului Său față de călugări vor continua să lucreze atâta timp cât Icoana va rămâne în mânăstire. Se crede însă, mai mult decât atât, și anume că dispariția Icoanei Iviron de pe Muntele Athos ar fi un semn al sfârșitului lumii.

   Icoana Iviron este, de asemenea, cinstită în  mod aparte pe 12 februarie, 31 martie, 13 octombrie (Sosirea sa la Moscova, în 1648) și în Marțea Luminată (cinstirea Apariției Icoanei în stâlp de foc la Muntele Athos și recuperarea ei de către Sfântul Gavriil).

   Pe 26 septembrie 1989, o copie a acestei renumite Icoane a ajuns la Tbilisi, în Georgia, din Mânăstirea Iviron de pe Muntele Athos. Această copie a fost pictată de călugării de pe Muntele Athos, ca simbol al iubirii și recunoștinței față de poporul georgian.

   Cuibărită pe coasta de nord-est a peninsulei Muntelui Athos, Mânăstirea Iviron, cunoscută și sub numele de Iveron, se impune ca o emblemă maiestuoasă a monahismului creștin ortodox. Situată în mijlocul unor peisaje luxuriante și cu vedere la Marea Egee, această mânăstire nu este doar un lăcaș duhovnicesc, ci și o fuziune remarcabilă între frumusețea naturală și evlavia ortodoxă.

   Stilul arhitectural al Mânăstirii Iviron reflectă un amestec de influențe tradiționale bizantine și georgiene, oglindind moștenirea întemeietorilor săi. Clădirile sale, caracterizate prin turle elegante, fresce complexe și fortificații robuste, spun povestea unei călătorii milenare prin istorie. Întemeiată în secolul al X-lea de călugări georgieni, Mânăstirea Iviron a fost, de atunci, o piatră de temelie a credinței ortodoxe, păstrând bogata moștenire și tradițiile.

   Pe măsură ce pășești în acest sfânt lăcaș, ești purtat într-o epocă în care spiritualitatea se împletește cu arta, iar istoria răsună în fiecare piatră. Mânăstirea Iviron nu este doar un monument al trecutului, ci o mărturie vie și o respirație a moștenirii atemporale a creștinismului ortodox.

   Înființarea Mânăstirii Iviron nu este nimic altceva decât o istorie despre credință și voință, care datează din secolul al X-lea, când călugării georgieni din Iberia (Georgia de astăzi) s-au aventurat pe terenul accidentat al Muntelui Athos. Acești ctitori evlavioși, căutând o viață de izolare și de închinare, au întemeiat Ivironul ca bastion al ortodoxiei georgiene, într-un cadru predominant grec-ortodox.

   Începutul mânăstirii este strâns legat de călătoria duhovnicească a fondatorilor săi, în special a lui Ioan Ivireanul (Ibericul), Eftimie și Gheorghe. Sosirea lor pe Athos a marcat începutul unei ere semnificative, în care tradițiile monahale bizantine și georgiene s-au împletit, conferind Mânăstirii Ivironului caracterul său distinctiv.

   Supraviețuind prin diverse epoci istorice, Ivironul a rezistat influențelor bizantine și otomane, fiecare dintre acestea din urmă lăsând însă urme de neșters asupra înfățișării sale duhovnicești și arhitecturale. În ciuda numeroaselor provocări, inclusiv atacuri ale piraților și tulburări politice, mânăstirea și-a păstrat cu dârzenie integritatea și și-a continuat misiunea de centru al evlaviei creștine.

   Traiectoria istorică a Mânăstirii Iviron reprezintă o dovadă a adaptabilității și rezistenței sale. Capacitatea sa de a-și păstra esența spirituală, navigând prin secole de schimbare, constituie o reflectare a credinței adânc înrădăcinate și a angajamentului comunității sale monahale. Astăzi, Iviron nu este doar un monument al istoriei georgiene-bizantine, ci și o cronică vie a duhului netrecător al creștinismului ortodox.

   Esența duhovnicească a Mânăstirii Iviron transcende prezența sa fizică pe Muntele Athos, rezonând profund în inimile credincioșilor ortodocși. Această venerată instituție nu este doar un depozitar de artefacte religioase, ci un centru vibrant de spiritualitate ortodoxă, jucând un rol esențial pe calea credinței nenumăraților pelerini și călugări.

***
Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, lucrarea de față a fost realizată în luna februarie 2026.