Sfântul Prohor din Pcinia

Zi de cinstire specială: 19 octombrie – conform calendarului sârbesc – și 15 ianuarie

Cuviosul Prohor de la Pcinia (sau Pșina) a trăit în secolul al XI-lea. El a dus o viață ascetică în pustia Vranie, pe malul râului Pcinia, în Serbia.

Sfântul Prohor a trăit ca sihastru într-o peșteră, timp de 32 de ani, fără a vedea vreun om în tot acest răstimp și hrănindu-se doar o dată pe săptămână cu varză și rădăcini de ierburi. A suferit mult din pricina duhurilor rele, dar le-a biruit prin harul lui Dumnezeu.

Într-o zi, pe când Sfântul Prohor se ruga în fața peșterii sale, o căprioară a venit la el, căutând să scape de vânătorii lui Roman Diogen (1068–1071). Când Roman a ajuns la peșteră urmărind animalul, Sfântul l-a întâmpinat afară și l-a îndemnat să nu ucidă căprioara.

Roman a fugit, cuprins de teamă la vederea căprioarei care își găsise adăpost la picioarele Sfântului Prohor.

Sfântul Prohor i s-a adresat lui Roman pe nume și l-a binecuvântat, prorocind că va ajunge împărat la Constantinopol. În schimb, Sfântul Prohor i-a cerut lui Roman ca nu cumva să-l uite. La scurt timp după aceea, Sfântul Prohor s-a retras și mai adânc în pustie.

Cu timpul, Roman a devenit într-adevăr împărat, iar Sfântul a trecut la cele veșnice în pace, în peștera sa din adâncul pustiei. Întrucât trupul său rămăsese neputrezit în peșteră, el i s-a arătat împăratului Roman, pentru a-i reaminti "să nu-l uite".

Împlinindu-se prorocia făcută lui Roman, împăratul, plin de recunoștință, s-a întors să-i mulțumească ascetului, dar a constatat că Bătrânul nu mai era de găsit. În timp ce se gândea să se întoarcă la Constantinopol, Sfântul Prohor i s-a arătat în vis și i-a indicat locul unde se afla trupul său, în adâncul pustiei.

Astfel, în secolul al XI-lea, în zona Peșterii Sfântului Prohor, împăratul a așezat sfintele moaște ale Sfântului într-o raclă de aur; însă, când a vrut să le mute într-un loc mai accesibil, acestea nu s-au lăsat clintite din loc.

Sfântul i s-a arătat din nou împăratului și i-a cerut să lase sfintele moaște acolo unde le așezase întâia oară. Împăratul a ridicat pe acel loc Mânăstirea închinată Sfântului.

Această mânăstire este al doilea cel mai mare complex monahal ortodox sârbesc, după Hilandar de la Muntele Athos.

Sfintele moaște ale Sfântului Prohor se află în mănăstirea sa, loc care, încă de la mutarea la Domnul a Sfântului, a fost izvorul multor minuni.

Conform cronicilor sârbești, cucernicul rege Milutin (1276-1320) a construit o biserică în cinstea Sfântului Prohor.

Foto: Mânăstirea Pcinia

Foto: Peștera Sfântului Prohor

Mânăstirea Sfântul Prohor Pcinski este o mănăstire ortodoxă sârbească, situată pe versanții împăduriți ai Muntelui Koziak, pe malul stâng al râului Pcinia, pe teritoriul satului Staraț, la 30 km sud de Vranie.

Conform istoricilor, într-adevăr, a fost ctitorită în secolul al XI-lea de împăratul bizantin Roman Diogen, în semn de recunoștință față de Sfântul Prohor Pcinschi — supranumit „Izvorâtorul de Mir” (Mirotocivi) — care îi prezisese că va ajunge împărat.

Mânăstirea funcționează ca centru cultural și educațional al regiunii; aceasta găzduiește un seminar și un atelier de copiere a manuscriselor, oferind totodată cursuri de iconografie.

Starețul mânăstirii este Episcopul Pahomie de Vranie, iar locțiitorul acestuia — sau *namesnic* — este Părintele Iovan (Stanoikov), aflat în funcție din anul 2024.

Evenimentele politice care au avut loc la sfârșitul secolului al X-lea și începutul secolului al XI-lea și-au pus inevitabil amprenta asupra arhitecturii din această regiune. În urma victoriei lui Vasile al II-lea asupra lui Samuil, Bizanțul a recucerit teritorii pierdute anterior în Peninsula Balcanică; acest fapt a impus reorganizarea administrației politice și bisericești, aducând populația locală sub influență imperială. 

Într-un hrisov imperial emis în anul 1020, Vasile al II-lea reorganiza Patriarhia de Ohrid — devenită între timp Arhiepiscopie — menționând Episcopia de Morzovid; această jurisdicție cuprindea, printre alte localități, și Koziak — numele muntelui la poalele căruia se află astăzi Mănăstirea Sfântul Prohor Pcinschi. Istoricii confirmă că mănăstirea a fost ctitorită de împăratul bizantin Romanos al IV-lea Diogenes, la cererea Sfântului Prohor Pcinschi, care avea să devină ulterior Sfânt și ocrotitorul bisericii. Săpăturile arheologice sistematice, coroborate cu o analiză aprofundată a datelor existente, au confirmat ipoteza conform căreia biserica inițială, o construcție modestă cu o singură navă, a fost ridicată în secolul al XI-lea sau la începutul secolului al XII-lea.

Potrivit lui Ștefan cel Întâi Încununat, Nemania a cucerit regiunea Vranie în timpul războaielor cu Bizanțul, desfășurate între anii 1180 și 1190. Integrarea noilor teritorii cucerite în cadrul Serbiei a creat necesitatea unei organizări bisericești, sarcină îndeplinită de Sfântul Sava, în anul 1220. Mănăstirea a rămas parte a Statului Sârb, până la prăbușirea definitivă a acestuia.

Pe lângă cele patruzeci de mănăstiri pe care le-a ctitorit, Regele Milutin a restaurat-o și pe aceasta; "Genealogia de la Karlovaci" consemnează că el „a zidit Mânăstirea lui Prohor de Pcinia" — fapt confirmat de o cărămidă încastrată în fațada nordică a vechii biserici, pe care este inscripționat în basorelief numele „SAVA”, indicând implicarea directă a Arhiepiscopului Sava al III-lea (1309–1316) în renovarea lăcașului.

Una dintre cele mai ample restaurări îi este atribuită Regelui Milutin care, în anul 1316 sau 1317, i-a însărcinat pe pictorii din Salonic, Mihail și Eutihie, să picteze noua biserică.

După Bătălia de la Kosovo, mănăstirea a fost distrusă de otomani, în 1454, dar a fost restaurată în 1489 de către Marin, fiul preotului Radonia din Kratovo. A fost, apoi, împodobită cu fresce ce se numără printre cele mai importante creații artistice ale epocii. Întrucât restaurarea a avut loc la împlinirea unui secol de la Bătălia din Kosovo, în biserică a fost pictată și imaginea Sfântului Prinț Lazăr. De asemenea, a fost ridicată o biserică mică închinată Sfântului Ioan, din care astăzi nu mai există decât fundațiile. Cu aceeași ocazie, Prințul Andrei din Kratovo a dăruit mănăstirii o Evanghelie.

În secolul al XVI-lea, mănăstirea a găzduit un atelier de pictori ("zografi"); maeștrii de aici au realizat fresce de o mare valoare artistică în paraclisul situat pe latura sudică a bisericii (foto). Tot aici funcționau un scriptoriu și o tipografie.

Mănăstirea a mai suferit distrugeri, din cauza turcilor, în alte două rânduri. Totuși, vremuri mai bune au venit în prima jumătate a secolului al XIX-lea datorită bunăvoinței lui Hussein Pașa Kavanazoglu (1821), care a manifestat o atitudine neobișnuit de favorabilă față de acest lăcaș sfânt creștin, oferindu-i protecția sa. Cu toate acestea, biserica mănăstirii a ars, în 1854, din cauza neglijenței preotului Stașa; în timpul incendiului, a fost avariat și mormântul Sfântului Prohor.

Biserica mănăstirii, structurată în șase compartimente, a fost reparată rapid, iar rămășițele sfintelor moaște au fost zidite în structura Altarului. În acea perioadă, în mănăstire locuia „Gazda” (administratorul mănăstirii), Nedeliko Kovacevici — un om extrem de bogat și plin de smerenie. Nu a depus jurământul monahal și nici nu s-a căsătorit; în schimb, a trăit între zidurile mănăstirii și și-a cheltuit propriile resurse pentru a-i acoperi nevoile, socializând și împărțind masa cu servitorii mănăstirii, cu lucrătorii angajați și cu păstorii.

Nedeliko, administratorul mănăstirii, a demolat patru secțiuni și a construit o biserică nouă, păstrând din vechea structură doar partea care conținea mormântul, integrându-l în noua zonă a Altarului.

În anul 1912, mănăstirea a revenit în granițele Statului Sârb. 

În timpul Primului Război Mondial, în 1915, forțele bulgare au jefuit mănăstirea; aceștia i-au dus pe starețul Vladimir Protici, pe călugărul Arsenie și pe preotul Stoian la Ruian – lângă satul Lukaraci – unde, la 22 octombrie în acel an, i-au măcelărit cu cuțite, i-au stropit cu petrol și le-au dat foc.

În 1927, la mănăstire a sosit un refugiat rus pe nume Ivan Oern – provenit din familia nobiliară suedeză Oern. Totuși, în loc să devină călugăr, a urmat sfatul superiorului mănăstirii și a preluat tot un rol administrativ. Acest fost soldat din Armata Imperială Rusă a lui Wrangel – care servise și ca jandarm la Bielo Polie și studiase ingineria la Belgrad – s-a ridicat la înălțimea așteptărilor și a îmbunătățit semnificativ activitatea economică a mănăstirii.

Printr-o decizie a Eparhiei de Skopie, nobilul modest a fost transferat la Mănăstirea Leșok, pentru a oferi sprijin și acolo. În 1930, starețul mănăstirii era Sava. Mănăstirea deținea o pădure valoroasă pe Muntele Koziak – deși greu accesibilă pentru exploatarea lemnului – și obținea venituri de pe urma a două mori de apă; totuși, principalele surse de venit erau donațiile făcute în timpul sărbătorilor și taxele percepute pentru ritualul "colacilor".

Pe 2 august 1944, la Mănăstirea Sfântul Prohor Pcinschi a avut loc sesiunea Adunării Antifasciste de Eliberare Națională a Macedoniei (ASNOM); adunarea a decis constituirea unui Stat Macedonean ca membru al Iugoslaviei Federale. Acest eveniment este sărbătorit în Republica Macedonia drept „Ziua Statalității”.

În ultimele decenii, comemorarea acestui eveniment a constituit o sursă de conflict între Biserica Ortodoxă Sârbă și autoritățile Republicii Macedonia.

Zidul de incintă al mănăstirii, construit din piatră cioplită, este acoperit cu lespezi de piatră și țigle de lut. Clădiri rezidențiale impresionante (conace) se înalță de-a lungul laturilor de nord, vest și sud. Poarta principală – Poarta Vranie – duce direct dinspre vest către intrarea în biserică, în timp ce poarta de sud, situată sub corpurile de locuit, este orientată spre Kumanovo, oraș de la care își trage și numele.

Spre est, biserica este separată de reședința Mitropolitului, prin fundații parțial descoperite – aparținând, probabil, Bisericii "Sfântul Ioan", parte a complexului mănăstiresc medieval care cuprinde și zona centrală a curții, unde se află mormântul Sfântului Prohor de Pcinia.

Acest străvechi lăcaș a fost ridicat pe un loc cu veche semnificație duhovnicească, știut sub numele de „Schitul” (Isposnița), unde a viețuit odinioară Cuviosul Prohor de Pcinia. Datorită modului în care se deschidea, în peșteră – situată pe o stâncă – se putea intra doar târâș. Deși lipsesc dovezi materiale certe, există motive să credem că actualul mormânt al Sfântului Prohor făcea parte din biserica inițială.

Paraclisul care adăpostește sfintele moaște ale Sfântului Prohor este singura parte a lăcașului original care s-a păstrat până astăzi. Este o încăpere mică, joasă și dreptunghiulară, destinată pelerinilor.

Sfintele moaște ale Sfântului se află în secțiunea estică, de formă sferică; aici, în colțul din dreapta sus, există o mică deschidere prin care, de un mileniu întreg, curge mir făcător de minuni. Obiceiul le cere credincioșilor să-și ungă mai întâi picioarele cu acel mir, apoi, ținând în mână o lumânare aprinsă neapărat din ceară de albine, să intre târâș în schit pentru a se ruga. În prezent, Sfântul Prohor este singurul Sfânt sârb ale cărui sfinte moaște izvorăsc mir chiar pe teritoriul Serbiei.

Cărămizile, pietrele și rosturile de mortar, dispuse armonios și datând din vremea Regelui Milutin, creează efecte cromatice remarcabile, care se schimbă în funcție de unghiul sub care lumina soarelui cade pe fațadă. Judecând după un chenar păstrat pe zidul de nord, biserica a avut, la un moment dat, un iconostas din zidărie.

Biserica a trecut printr-o renovare semnificativă, la sfârșitul secolului al XVI-lea, odată cu adăugarea unui Paraclis închinat Maicii Domnului; s-au folosit aceleași materiale de construcție, deși într-o manieră mai puțin ornamentată. Accesul în paraclis, dinspre naos, se face printr-un coridor situat lângă mormântul Sfântului Prohor și printr-o intrare aflată pe latura sudică a noii biserici. Construcția noii biserici a început în 1898 și a fost finalizată în 1904. Intrarea în biserică se face dinspre vest, urcând o scară cu douăsprezece trepte semicirculare.

Două clădiri rezidențiale domină complexul mănăstiresc; „Conacul Vranie” (Vranjski konak) — de dimensiuni monumentale — se remarcă drept unul dintre cele mai frumoase exemplare de acest tip de construcție din Serbia. Acesta a fost ridicat între anii 1854 și 1862 prin eforturile lui Hagi-Mihail Pogacarevici, un negustor din Vranie. Clădirea rezidențială mai veche dispunea de 70 de încăperi spațioase, în timp ce clădirea mai nouă cuprinde 22 de camere amenajate modern și o sală mare și spațioasă.

FOTO: Conacul Vranie

Biserica inițială, ridicată deasupra mormântului acestui Sfânt și misionar renumit, a trecut prin numeroase renovări. Actuala biserică monumentală, cu mai multe cupole, construită în 1898, a înglobat structurile anterioare. În zona Altarului se află mormântul Sfântului Prohor Pcinschi și un osuar mănăstiresc.

Nedeliko Kovacevici, un administrator al mănăstirii cu o activitate îndelungată, originar din satul Klinovaci (districtul Preșevo), a avut un rol esențial în lucrările de renovare. După trecerea în neființă a lui Nedeliko — care a fost și un distins veteran și susținător al mișcării cetnicilor — trupul său a fost înmormântat în curtea mănăstirii, în semn de cinstire.

„Reședința Regală” (Kraliev konak) a mănăstirii a ars complet, în data de 27 ianuarie 2014.

***

Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, lucrarea de față a fost realizată în luna septembrie 2026.