Sfântul Prinț Igor al Kievului și Cernigovului

Ziua de sărbătorire aparte - 19 septembrie (+1147)

Mijlocul secolului al XII-lea a fost o perioadă grea de lupte interne neîncetate pentru principatul Kievului, între două facțiuni princiare: Olegovici și Mstislavici. Cu toții erau rude apropiate, toți erau strănepoți ai lui Iaroslav cel Înțelept. Mstislavicii erau numiți după tatăl lor, Sfântul Mstislav cel Mare (15 aprilie), fiul lui Vladimir Monomahul (de unde și celălalt nume: „Monomașici”). Olegovicii erau numiți după numele lui Oleg Sviatoslavici (+1115), cunoscut sub numele de „Gorislavici”, din cauza soartei sale amare („sângeroase”). Oleg Gorislavici a fost fiul Prințului kievean Sviatoslav (+1076), care a participat la Mutarea Moaștelor Sfinților Purtători de Patimi Boris și Gleb, în anul 1072 (2 mai). Sviatoslav era proprietarul a două dintre cele mai remarcabile colecții teologice ale acelor vremuri - „Sviatoslav Izbornik [selecții din Sfinții Părinți] din 1073” și „Izbornik din 1076".

   În anumite Minee vechi [Mesiațeslovs], Prințul Sviatoslav însuși era stimat ca Sfânt al lui Dumnezeu, dar deosebit de faimoși au fost cei doi nepoți ai săi: Sfântul Nicolae Sviatoșa (14 octombrie) și vărul primar al lui Nicolae, Sfântul Prinț martir Igor Olegovici, fiul lui Oleg Gorislavici.

   Sfântul Nicolae Sviatoșa și Sfântul Igor Olegovici reprezintă două căi diferite ale Sfințeniei creștine în Rusia antică. Sfântul Nicolae a părăsit lumea și îndatoririle sale princiare, pentru a deveni un simplu călugăr. S-a mutat la Domnul în pace, după aproape patruzeci de ani petrecuți la mânăstire. Sfântul Igor, implicat în lupta pentru principatul Kievului prin voia lui Dumnezeu, avea să ștergă păcatul luptei princiare, prin propriul său martiriu.

    În anul 1138, Marele Principat al Kievului a fost preluat de fratele mai mare al lui Igor, Vsevolod Olegovici (străbunicul Sfântului Mihail al Cernigov-ului). Deși domnia sa a durat doar câțiva ani și a fost plină de războaie constante, Prințul Vsevolod considera Kievul ca fiind propriul său teritoriu pe care să-l lase moștenire [o opinie parțial în conflict cu sistemul complex prin care Prinții se roteau în funcție de vârstă] și a decis să-l lase moștenire fratelui său Igor. Pentru aceasta, el a citat exemplul Prințului Vladimir Monomahul spunând, aproape ca și cum i-ar fi provocat intenționat pe monomașici: „Vladimir l-a numit pe Mstislav, fiul său, să-l urmeze la Kiev, iar Mstislav l-a desemnat pe fratele său Iaropolk. Iar prin prezenta declar că, dacă Dumnezeu mă va lua, îi dau Kievul fratelui meu Igor”.

    Cuvintele arogante ale lui Vsevolod, pe care kievenii nu-l iubeau, au devenit un pretext pentru a incita la dușmănie împotriva fratelui său Igor și a tuturor Olegovicilor. „Nu vrem să moștenească”, a decis Consiliul kievean. Reaua-voință și aroganța Prințului au provocat reaua-voință și aroganța kievenilor. Sfântul Igor, târât în ​​centrul evenimentelor împotriva voinței sale, a devenit victimă nevinovată a urii crescânde.

   Pe 1 august 1146, Prințul Vsevolod a murit, iar kievenii au sărutat crucea, acceptându-l pe Igor ca noul lor Prinț. Igor a sărutat crucea și a promis că va conduce poporul Kievului, cu dreptate, și îl va apăra. Însă nobilii kieveni și-au încălcat jurământul de fidelitate când au sărutat crucea, invitându-i imediat pe Mstislavici la Kiev cu forțele lor. La Kiev, o bătălie a izbucnit între forțele Prințului Igor și cele ale lui Iziaslav Mstislavici. Încălcând din nou jurământul, forțele kievene au trecut de partea lui Iziaslav, în timpul bătăliei. Timp de patru zile, Igor Olegovici s-a ascuns în mlaștinile din jurul Kievului. Apoi l-au luat ostatec, l-au dus la Kiev și l-au așezat în „fortăreață”. Aceasta se întâmpla pe 13 august. Domnia sa princiară durase doar două săptămâni.

   Pentru a elibera un prizonier din „fortăreață”, o încăpere umedă din bușteni, fără ferestre sau uși, trebuia să fie „scos” de acolo. Igor, mult suferind, s-a îmbolnăvit grav și s-a crezut că va muri. În aceste condiții, dușmanii Prințului au decis „să-l scoată” din închisoare și să fie tuns ca schimonah la Mânăstirea Teodorov. Cu ajutorul lui Dumnezeu, Prințul și-a recăpătat sănătatea. Călugăr fiind la mânăstire, și-a petrecut timpul plângând și rugându-se.

   Lupta pentru Kiev a continuat. Incitate de mândrie și ură oarbă, niciuna dintre părți nu a vrut să cedeze. Hotărât să șteargă linia Olegovicilor și pe toți Prinții lor, Conciliul kievean din anul următor a decis să-l ucidă pe Prințul-călugăr.

   Mitropolitul și clerul au încercat să se înțeleagă cu ei și să-i oprească. Prințul care domnea la Kiev, Iziaslav Mstislavici, și în special fratele său Vladimir, au încercat să prevină această vărsare de sânge fără sens și să-l salveze pe Sfântul Mucenic, dar ei înșiși erau în pericol, din cauza gloatei păcătoase.

   Gloata s-a năpustit în biserică, în timpul Sfintei Liturghii, și l-a apucat pe Igor, care se ruga în fața Icoanei Maicii Domnului, și l-a târât afară pentru a-l ucide. Prințul Vladimir a oprit gloata, la porțile mânăstirii.

   Igor i-a spus: „Frate, mă vei părăsi?”. Vladimir a sărit de pe cal, dorind să-l ajute, și l-a acoperit cu mantia sa princiară, spunând în același timp poporului kievean: „Fraților, nu comiteți crimă!”. Conform Cronicii, „Vladimir l-a condus pe Igor la palatul mamei sale, iar ei s-au năpustit asupra lui Vladimir”.

   Vladimir a reușit să-l împingă pe Igor în palat și să încuie porțile. Dar oamenii au spart porțile și, văzându-l pe Igor „în pod”, l-au târât pe Sfântul Mucenic jos și l-au ucis pe scări. Gloata păcătoasă a fost atât de aprinsă, încât au supus trupul neînsuflețit al celui care suferise, la alte bătăi și abuzuri. Apoi, l-au târât de picioare la Biserica Desiatina (Zecimea). L-au aruncat într-o căruță și, apoi, „l-au spânzurat în piață”.

   Astfel și-a dat Sfântul Mucenic sufletul, Domnului, „și s-a dezbrăcat de haina pieritoare a omenirii și a fost îmbrăcat în haina nepieritoare a lui Hristos”. Când în seara aceleiași zile trupul Sfântului Igor a fost mutat la Biserica Sfântului Mihail, „Dumnezeu a arătat un semn mare, iar lumânările din jurul lui s-au aprins singure”. În a doua dimineață, Sfântul pătimitor a fost înmormântat în Mânăstirea Sfântului Simeon, la periferia Kievului.

   În anul 1150, pe 5 iunie, Prințul Sviatoslav Olegovici de Cernigov a mutat sfintele moaște ale fratelui său, Sfântul Igor, la Cernigov și le-a așezat în Catedrala Mântuitorului. Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Igorov, în fața căreia Mucenicul s-a rugat înainte de uciderea sa, se află în Biserica Adormirii Maicii Domnului, în Lavra Peșterilor din Kiev (Icoana este cinstită în mod aparte pe 5 iunie). 

   Această Icoană era de origine greacă, veche, și avea o inscripție care amintea că aparținea Sfântului Igor.

***
Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, lucrarea de față a fost realizată în luna noiembrie 2025.