Sfântul Prinț Gleb, Purtătorul de Patimi

Zi de cinstire aparte: 5 septembrie

   Sfântul Prinț Gleb, din Sfântul Botez numit David, a fost unul dintre primii martiri ruși numiți „Purtători de Patimi”. A pătimit împreună cu fratele său, Prințul Boris (Roman, din Sfântul Botez). După uciderea Sfântului Boris, Sviatopolk cel Blestemat i-a trimis fratelui său mai mic, Prințul Gleb, un mesager cu vești false despre tatăl lor, Marele Prinț Vladimir, care murise din cauza unei boli, folosindu-se astfel de înșelăciune pentru a ucide un alt posibil pretendent la Tronul Kievului.

   Prințul Gleb, înșelat, s-a grăbit spre Kiev, cu un mic grup. Fratele său, Iaroslav, temător, după ce l-a ajuns din urmă la Smolensk, nu a reușit să-l oprească pe Sfânt, care nu bănuia o astfel de răutate din partea fratelui său, Sviatopolk.

   Nu departe de Smolensk, asasinii au dat peste barca Sfântului Gleb, acesta neopunând rezistență, ci cerând cu blândețe să fie cruțat pentru vârsta sa fragedă. La porunca ucigașilor, bucătarul lui Gleb l-a decapitat.

   Trupul Prințului a fost îngropat într-un loc pustiu, nu departe de Smolensk, „între două trunchiuri de copac”, într-o raclă simplă de lemn (+1015). În anii 1019-1020, fratele său Iaroslav a găsit mormântul Sfântului Gleb. Trupul, fiind neputrezit, a fost mutat la Vîșgorod, lângă Kiev, și îngropat lângă Sfântul Prinț Boris.

   Mai târziu, sfintele moaște ale fraților au fost mutate (pe 2 mai) în Biserica "Sfântul Vasile cel Mare", iar acolo, la criptele acestor Sfinți Purtători de Patimi, s-au săvârșit multe minuni. Mitropolitul Ioan al Kievului a întocmit o Slujbă pentru Prinții Purtători de Patimi și a stabilit, de asemenea, o zi de sărbătoare pentru aceștia împreună pe 24 iulie, care datează din prima jumătate a secolului al XI-lea.

   Biserica Rusă din vechime i-a venerat pe acești frați, care au oferit neîncetat ajutor rugător țării lor natale, în special în anii de crunte necazuri. Astfel, chiar înainte de Bătălia de la Neva din 1240, Purtătorii de Patimi Boris și Gleb i-au apărut înainte unuia dintre soldații Sfântului Prinț Alexandru Nevski (23 noiembrie, 30 august și 23 mai) și i-au ajutat pe ruși în timpul luptei.

   Cronicile sunt pline de relatări despre diversele manifestări ale milostivirii, ce au avut loc la mormintele lor, și despre victoriile obținute prin ajutorul acestora. Multe biserici și mânăstiri au fost construite în întreaga Rusie, în cinstea Sfinților Purtători de Patimi Boris și Gleb.

   Boris și Gleb au fost fiii mai mici și mult iubiți ai Marelui Prinț Vladimir, conducătorul Rusiei Kievene, care în 988 și-a dus supușii la apele Sfântului Botez. Cei doi frați au fost, de asemenea, botezați, moment în care au primit numele creștine Roman și David. Cel mai mare dintre cei doi, Boris, era foarte înzestrat și a învățat să citească și să scrie. El a împărtășit cu fratele său cunoștințele sale despre Scripturi și viețile sfinților pe care amândoi s-au străduit să-i imite. Într-adevăr, până când au ajuns la vârsta majoratului, pentru a prelua conducerea asupra celor ce le reveneau - teritoriile Riazanului și Muromului - ei cultivaseră deja în inimile lor virtuțile creștine ale milostivirii, bunătății, trăsături încă rare într-o țară proaspăt convertită de la păgânismul barbar.

   Boris era deosebit de stimat în rândul poporului și al soldaților. Popularitatea sa a provocat gelozie amară în inima fratelui său cel mare, Sviatopolk (cunoscut în istorie drept „Blestematul”), care disprețuia legile religiei creștine nou adoptate, atât de dragă fraților săi mai mici, în favoarea satisfacerii ambiției sale nestăpânite. El îl vedea pe Boris ca pe un rival pentru funcția de Mare Prinț, iar când Vladimir a murit, Sviatopolk nu a pierdut timp și a plănuit uciderea fratelui său.

   Boris fusese trimis de tatăl său, pentru a respinge un raid al pecinegilor. Se întorcea la Kiev când a fost întâmpinat de emisari trimiși de Sviatopolk, de la care afla despre moartea tatălui său și despre urcarea hotărâtă pe Tron a fratelui. Acesta din urmă, știind că poporul l-ar prefera pe Boris drept conducător și dorind să prevină orice reacție pe care această veste ar putea-o stârni, le-a poruncit mesagerilor săi să-l asigure pe Boris de bunăvoința sa frățească și de intenția sa de a spori domeniile lui Boris.

   Boris era foarte conștient de ura de lungă durată a fratelui său și recunoscuse în acel mesaj sărutul lui Iuda. Tânărul Prinț știa că viața îi era amenințată. Preocuparea sa imediată, însă, nu era adoptarea unei strategii militare - fie ofensive, fie defensive - ci cum să acționeze în astfel de circumstanțe, așa cum se cuvenea unui creștin. Reflectând asupra cuvintelor Evangheliei: când va zice cineva: 'Îl iubesc pe Dumnezeu și urăsc pe fratele meu', acela este un mincinos; și 'Iubiți-vă vrăjmașii' - a respins cu fermitate sfatul slujitorilor tatălui său, care l-au îndemnat pe Boris să-l înlăture pe nepopularul Sviatopolk, promițând sprijinul lor pentru un astfel de plan: "Să nu-mi fie mie,”, a răspuns el, „să ridic mâna împotriva fratelui meu. Acum, că tatăl meu a murit, să ia locul tatălui meu în inima mea”.

   Știind că rezistența armată nu ar provoca decât vărsare de sânge inutilă, Boris și-a trimis soldații și a rămas singur acolo unde își așezaseră tabăra pe malul râului Alta, împreună cu câțiva slujitori. Era sâmbătă seara și s-a retras în cortul său, pentru a face Slujba de Priveghere. În timp ce citea cei șase Psalmi, strigătul psalmistului i-a răsunat în inimă: „Doamne, cât s-au înmulţit cei ce mă necăjesc! Mulţi se scoală asupra mea;...” (Psalm 3:1). Informat că ucigașii săi se apropiau, Prințul s-a întors către o Icoană a Mântuitorului și s-a rugat, implorând: „Doamne Iisuse Hristoase, Tu ai primit Patimile Tale pentru păcatele noastre; dă-mi și mie puterea de a-mi primi patimile. Nu le primesc de la dușmanii mei, ci de la fratele meu, Doamne, nu-i găsi vină în acest păcat”.

   În timp ce ucigașii au dat năvală în cort, credinciosul slujitor al lui Boris, Gheorghe, un tânăr maghiar, s-a plasat între Prinț și atacatorii săi, încercând să salveze viața stăpânului său. Slujitorul a fost ucis imediat, în timp ce Prințul, rănit grav de o lovitură de suliță, a fost legat în prelata cortului și dus, într-o căruță, la Kiev. Dar nu a ajuns niciodată în oraș. Când Sviatopolk a aflat că fratele său era încă în viață, a trimis doi varegi să împlinească fapta sângeroasă, care s-a săvârșit când unul dintre ei și-a înfipt sabia în inima lui Boris.

   Următoarea victimă a lui Sviatopolk a fost Gleb. Acesta i-a trimis vorbă Prințului nevinovat, cum că tatăl său era foarte bolnav și că îl cheamă. Mereu ascultător față de tatăl său, Gleb a pornit imediat la drum, cu un mic alai. Lângă Smolensk, unde a pornit cu barca pe râul Smiadin, a fost întâmpinat de emisari ai fratelui său Iaropolk, care purtau o scrisoare de avertizare de la sora lor, Predislava: „Nu veni”, scrisese ea. „Tatăl vostru a murit, iar Sviatopolk ți-a ucis fratele”.

   Dar avertismentul venise prea târziu. Ucigașii angajați de Sviatopolk l-au ajuns din urmă pe Gleb, pe râu. Știa că el era singura țintă a urmăririi și, la fel ca fratele său, Gleb și-a îndemnat însoțitorii să nu opună rezistență armată, deoarece erau depășiți numeric și toți aveau să piară. După o slăbiciune de moment în care i-a implorat pe asasinii săi să-i cruțe viața tânără, și-a primit cu calm soarta, înțelegând că suferința de bunăvoie a celor nevinovați este o urmare directă a lui Hristos. Gleb a fost ucis de propriul său bucătar care, terorizat de oamenii lui Sviatopolk, l-a decapitat pe tânărul Prinț. Trupul său a fost aruncat pe țărm și acoperit cu tufișuri.

    Cinci ani mai târziu, când Iaroslav a reușit în cele din urmă să-l înlăture pe trădătorul Sviatopolk, trupurile celor doi martiri regali, descoperite ca fiind neputrezite, au fost înmormântate împreună, în Biserica "Sfântul Vasile" din Vîșgorod, reședința lui Iaroslav, de lângă Kiev. Mormântul lor a devenit imediat loc de pelerinaj, iar numeroasele minuni care au avut loc în fața moaștelor lor au convins autoritățile bisericești să consimtă, la cererea lui Iaroslav, să-i canonizeze pe cei doi frați Prinți.

   Deși Sfinții Boris și Gleb nu au fost martirizați pentru credința lor (ei sunt numiți pe bună dreptate „Purtători de Patimi” mai degrabă decât martiri), sacrificiul lor voluntar și tăcut - pentru a evita suferința altora și a păstra idealurile creștine - a avut un efect profund asupra dezvoltării ulterioare a creștinismului în Rusia. În timp ce, în creștinismul bizantin, Dumnezeu era adesea înfățișat ca Pantocrator - Aspru și Atotputernic - în Rusia, accentul era pus pe Hristos ca Mielul de Jertfă, Care nu și-a deschis gura înaintea celui care îl tunde. Evlavia rusească a ajuns să fie caracterizată de o umilință tandră și o acceptare a suferinței, urmând exemplul lui Hristos.

   În acest secol, Noii Martiri ai Rusiei oferă o mărturie supremă a influenței durabile a acestei orientări căreia țara i-a fost martoră, pentru prima dată, prin isprava celor doi tineri frați Prinți și Purtători de Patimi, Boris și Gleb.

***
Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, lucrarea de față a fost realizată în luna iulie 2025..