Sfântul Macarie din Schitul Glinsk (+1864)

Zi de cinstire aparte: 21 februarie

   Sfântul Ieromonah Macarie (Matei Terentevici Șarov, în lume) s-a născut în anul 1802 și provenea dintr-o familie burgheză, bogată, din orașul Efremov, în provincia Tula.

Maica sa era deosebit de evlavioasă, purtând întotdeauna un șirag de metanii de rugăciune în mână, și își creștea copiii în frica lui Dumnezeu. Urmând exemplul părinților săi, Matei Terentevici era, de asemenea, evlavios, smerit și ducea o viață de cumpătare: nu se grăbea la mâncare, citea cărți duhovnicești, evita agitația lumească, frecventa cu sârguință lăcașul lui Dumnezeu și se ruga adesea, lui Dumnezeu, acasă. În anul 1822, când avea douăzeci de ani, a decis să părăsească lumea și să intre în Schitul Glinsk, sub îndrumarea marelui stareț Filaret (Danielevschi), un om cunoscut pentru sfințenia vieții sale.

   A ajuns la Schitul Glinsk, pe când restauratorul sfântului lăcaș, Filaret, era stareț. În 1828, s-a înscris în obștea mânăstirii. După cum se știe, Părintele Filaret îi supraveghea îndeaproape pe noii veniți. Pentru el, un nou venit era un prunc care avea nevoie de laptele duhovnicesc (conform I Corinteni 3: 2; Evrei 5:12; I Petru 2: 2), iar starețul le oferea acest lapte, din belșug. În această școală a evlaviei, intra și Matei Șarov. În persoana Părintelui Filaret, el a găsit un îndrumător duhovnicesc priceput, care învățase prin experiența personală dificultatea căii spre mântuire. Cercetase această cale, în asemenea măsură încât o persoană aflată sub îndrumarea lui era pe deplin încredințată că își  atingea scopul. Matei a simțit curând acest lucru și s-a încredințat învățătorului înțelept, într-o ascultare desăvârșită. Luând seama la aptitudinile lui Matei, acest ghid duhovnicesc l-a repartizat în diferite ascultări, care nu corespundeau neapărat abilităților sau nevoilor lui duhovnicești, dar tânărul ucenic le-a îndeplinit cu mare râvnă.

   La început, a fost trimis să lucreze în stupina mânăstirii, acolo unde Părintele stareț mergea adesea și îl urmărea îndeaproape pe noul venit, sfătuindu-l părintește în cele ale vieții monahale. Împlinirea cu înflăcărare a îndatoririlor sale și supunerea sa umilă și dornică în fața voinței Bătrânului său l-au apropiat pe Părintele Filaret de el, încât adesea îi vorbea tânărului nevoitor într-un mod părintesc. În scurt timp, a ajuns să fie atât de pregătit încât și-a depus jurămintele monahale, pe 16 decembrie, în anul 1833, pe deplin conștient de ceea ce făcea. A fost tuns monah, de către marele său Bătrân, și a fost numit Macarie.

   Încă de pe când era ucenic, își veghea sufletul iar, după ce a devenit călugăr, trezvia sa a sporit. Umilința sa era vădită de fiecare dintre cuvintele sale, precum și de lucrările lui, de înfățișarea sa, de îmbrăcămintea sa și de fiecare mișcare. Cu alte cuvinte, el devenise chip al smereniei, în scurt timp. Veghind asupra inimii sale, împiedica patimile să pătrundă în ea, cu arma rugăciunii noetice (a inimii). Bătrânul Filaret se bucura nespus de mult de fiul său duhovnicesc și îl învăța cum un adevărat războinic al lui Hristos trebuie să lupte cu dușmanul mântuirii noastre. Ucenicul atent al acestui învățător înțelept s-a desăvârșit rapid în virtuți, ajungând la nivelul la care Părintele Filaret l-a considerat vrednic de Taina Hirotoniei.

   Părintele Macarie a încercat să-și curețe inima, de toate lucrurile pământești și de acele lucruri care Îi sunt neplăcute lui Dumnezeu, pentru ca el să devină vrednic de harul care îi fusese dat la hirotonire. S slujit întotdeauna cu o evlavie aparte, care era observată de cei din jur, chiar dacă încerca să o ascundă de toată lumea. Slujirea sa se remarca printr-un profund sentiment al smereniei, cu frică și cutremur în fața măreției Dumnezeului Cel Atotputernic, al Cărui Altar îi stătea acum înainte.

   Părintele Filaret, văzându-și ucenicul și fiul duhovnicesc urcând rapid pe treptele desăvârșirii, își dorise să-l vadă preot în timpul vieții sale. Părintele Macarie a fost hirotonit, astfel, pe 29 februarie 1839, iar înălțarea sa la treapta preoției l-a făcut mai atent la viața sa duhovnicească. Aceasta s-a întâmplat foarte bine sub protecția învățătorului său înțelept, Părintele Filaret, care avea întotdeauna soluția corectă, sfaturile sale pline de darul vederii cu duhul și directivele sale potrivite și trebuincioase. Dincolo de acestea, la 31 martie 1841, Schitul Glinsk a fost lipsit de starețul său, iar Ieromonahul Macarie și-a pierdut, prin aceasta, îngerul păzitor pământesc. Dar semințele semănate de Bătrân au fost udate de rugăciunile sale din Cer și au fost întărite de râvna după mântuire a ucenicului, aici, jos. Nu numai că aceste semințe nu s-au pierdut, dar au dat și roade, însutit.

   Curând, Ieromonahul Macarie devenea model pentru toți călugării. El studia Sfintele Scripturi; avea o mare cunoaștere a virtuților creștine înalte și a virtuților monahale. Încerca să le pună în practică, în propria sa viață, pentru a se umple de virtuțile arătate de Domnul nostru Iisus Hristos: iubirea față de Dumnezeu și iubirea față de aproapele, retragerea și omorârea patimilor trupului, prin post și rugăciune. Prin harul lui Dumnezeu, acestea deveniseră atât de puternice în el, încât își dorea să îmbrățișeze întreaga lume și să-i conducă pe toți la Dumnezeu. Aceeași iubire arzătoare l-a atras în slujba mântuirii multor oameni.

   Părintele Macarie a fost numit membru în conducerea mânăstirii, în anul 1844, în ciuda faptului că nu cu mult timp în urmă acest împlinitor râvnitor al poruncilor lui Dumnezeu slăbise din cauza bolii. După ce și-a asumat poziția dificilă, Părintele Macarie s-a dedicat îndeplinirii datoriei sale. Numai smerenia sa și dragostea creștină față de toți l-au făcut să accepte această îndatorire grea și împovărătoare, dar a dat tot ceea ce a putut. În tot timpul slujirii sale în fruntea obștii, a existat un comportament exemplar în mânăstire. Bazându-se pe trezvia acestuia, starețul a slujit în pace, pentru că știa că, de dragul sfintei ascultări, Părintele Macarie era gata să-și sacrifice propria mângâiere pentru cea a fraților; și știa, de asemenea, că aceia își vor menține buna purtare, din respect pentru Părintele Macarie. 

   Cum se comporta Părintele? El își împărțea dragostea, în două, ca să spunem așa: jumătate era pentru stareț, ale cărui ordine le considera sfinte; dând cealaltă jumătate și dându-se și pe el însuși, fraților. Desigur, unii dintre ei nu s-au comportat întotdeauna cum cerea starețul. Unii refuzau să-și îndeplinească ascultările atribuite, din încăpățânare sau din iubirea de sine. Părintele Macarie încerca el însuși să-și îndeplinească ascultările. De exemplu, el făcea adesea aluatul pentru pâine, noaptea, și mai făcea și alte lucrări grele. Părintele Macarie încerca să ascundă slăbiciunea unora dintre călugări, în fața staretului, iar de multe ori intra în necazuri, din cauza asta.

   În timp ce îi acoperea pe ceilalți, Părintele Macarie era profund întristat de slăbiciunile lor. El îi implora să se îndrepte și încerca să-i sfătuiască. Îndemnurile sale, venind dintr-o inimă aprinsă de dragostea pentru Dumnezeu și pentru aproapele său, erau atât de eficiente, încât cei către care se îndreptau cedau involuntar înaintea puterii cuvintelor și se supuneau ascultării sfinte. Odată îndreptați, Părintele Macarie rămânea împăcat cu ei. El știa că cei care fuseseră îndreptați nu își vor mai permite vreun comportament care să fie contrar rânduielilor mânăstirii, pentru că nu voiau să-l întristeze.

   Dată fiind poziția sa, el s-a văzut obligat să intre în contact cu oamenii din lume și a găsit modalități de a discuta cu ei și de a li se face util. Pornind de la subiectele obișnuite, el conducea imperceptibil conversația spre cele legate de mântuirea sufletului. Apoi, inspirat și, parcă dintr-un izvor curat, oferea băutura duhovnicească ascultătorilor săi. Fascinați de puterea cuvintelor sale, ei îl ascultau cu atenție pe ascet și mulți au învățat știința vieții creștine, prin el. Cu toate acestea, în timp ce se îngrijea de mântuirea altora, Părintele Macarie nu își neglija propria mântuire. El știa cum să se comporte astfel încât contactul său cu oamenii lumești să nu aibă un efect advers asupra lui. Era răsplătit din plin, atunci când vedea că un suflet omenesc, sub influența sfaturilor sale părintești și blânde, își recunoștea Creatorul.

   În chilia sa, Părintele Macarie avea doar câteva icoane și cărți, și asta era tot. El nu a agonisit nimic altceva. Pentru a nu fi distras, lipea hârtie peste ferestrele chiliei sale, ori le picta, astfel încât să nu se vadă nimic prin ele. Rugăciunea și singurătatea erau singura lui hrană. Slăbit de boală, se întindea pe covor și citea Psaltirea. Noaptea, Bătrânul se ridica la rugăciune, ajutându-se cu două cârje, și citea Sfintele Evanghelii, discutând cu Dumnezeu atât de mult timp, încât era de neînțeles cum putea face asta, devreme ce mai era și bolnav. Dar "puterea lui Dumnezeu se desăvârșește în slăbiciune" (2 Corinteni 12:9).

   Se spune că, uneori, Bătrânul lua o carte și mergea în pădure. Apoi, se așeza undeva să citească, ori să se roage. Găsind un ciot de copac potrivit, ascetul punea cartea pe el și îngenunchea în fața lui. Apoi, sufletul său curat zbura către Cer, pe aripile rugăciunii. Odată, Părintele Macarie, ca de obicei, a mers într-una dintre aceste plimbări prin pădure și a obosit foarte tare. S-a așezat lângă marginea drumului, pentru a se odihni puțin, dar s-a adâncit atât de mult în cugetare, încât nu a auzit apropiindu-se o căruță trasă de cai a unui țăran. Deodată, când căruța s-a apropiat, s-a ridicat. Calul s-a speriat și a întors căruța brusc într-o altă direcție. Părintele Macarie a zis, atunci: 

   "Iartă-mă, frate", și s-a închinat lui.

Țăranul a zâmbit și a răspuns: "Dacă ar fi fost altcineva... Dar, din moment ce este Părintele Macarie, atunci nu vom spune nimic".

   Acest mic incident arată cât de mult era respectat Părintele Macarie, nu doar de frații mânăstirii, ci și de cei care locuiau în afara porților ei.

   Marea sa nevoință ascetică a cauzat, în cele din urmă, deteriorarea sănătății sale și așa fragile. Astfel, în iunie 1848, el a fost eliberat din funcție, la cererea sa. După aceasta, nu și-a mai părăsit chilia, decât pentru a merge la biserică și pentru plimbări solitare, rare, în pădure. În astfel de momente era văzut în cimitir, unde existau multe lucruri pe care sufletul său smerit și atent le cunoștea și le iubea. Chiar dacă retragerea sa solitară în chilia proprie nu a însemnat o izolare completă, toate lucrările sale ascetice erau cu adevărat cele ale unui adevărat zăvorât.

   Într-o seară, doi călugări au trecut împreună pe lângă chilia sa, vorbind despre el. Între alte lucruri pe care le-au menționat, unul dintre ei a spus: "S-a închis înăuntru. E ușor să te mântuiești în izolare, pentru că nu vezi nicio ispită. Dacă ar trăi ca și noi, având ispite în fața ochilor săi, și dacă ar putea trăi ca și cum nu le-ar avea, atunci ar fi într-adevăr o mare ispravă ascetică!". Mai târziu, unul dintre ei urma să treacă pe lângă chilia Părintelui Macarie, pentru a ajunge la a sa. Părintele Macarie și-a deschis ușa și l-a rugat să intre. 

   "Frate", a spus el, "iartă un păcătos și un om slab ca mine, că nu este în stare să lupte ca tine, ci se ascunde de ispitele lumești, în chilia sa. Pentru numele lui Dumnezeu, iartă-mă".

   Călugărul a fost atins, nu atât de umilința bătrânului, cât de cuvintele pe care călugărul acela le rostise mai înainte, iar acum erau repetate de Bătrân. Acest călugăr, care îi judeca pe alții, a făcut o închinăciune în fața smeritului ascet și și-a cerut sincer iertare.

   Mulți admiratori ai Părintelui Macarie care au fost privați de marele câștig al sfaturilor sale după ce se închisese în chilia sa, au încercat să intre la el în chilie, dar au fost respinși. Apoi, unii dintre ei, având o mare credință și iubindu-l pe Bătrân, l-au rugat pe stareț să-i poruncească Părintelui Macarie să-i primească pe cei care mergeau la el, de dragul ascultării. Ca de obicei, umilul Bătrân prefera câștigul și voința altora decât propria mângâiere, așa că a deschis tuturor ușa chiliei sale. Ei așteptau de multă vreme să audă cuvintele lui pline de har, iar acum, când ușa le era deschisă, mergeau des la el și la orice vreme, știind că Părintele Macarie le va da întotdeauna sfatul potrivit și ajutorul necesar, de la Dumnezeu. Chilia lui era un loc unde multe dintre nevoile lor duhovnicești erau satisfăcute și multe întrebări primeau răspuns. De dimineață devreme, până în seară, mulți oameni îi dezvăluiau gândurile inimii lor, vărsând multe lacrimi calde și mântuitoare, de pocăință. Promiteau să se îndrepte, iar nedumeririle lor erau rezolvate.

   Calmul Bătrânului când îi sfătuia pe oameni era uimitor. El a ascultat atât superstițiile fără sens ale oamenilor obișnuiți, cât și necredința și gândirea liberă nebunească a persoanelor educate. Asculta, astfel, și plângerile fără sens ale unei țărănci și curiozitatea fantezistă a unei femei înstărite, precum și povestirile simple ale unui țăran și conversațiile înșelător de elegante ale înțelepților acestei lumi. Cu toate acestea, nimic nu îi putea tulbura răbdarea creștină și pacea sa duhovnicească deplină. El i-a învins pe toți, prin cea mai profundă umilință. Bucuria curată strălucea pe chipul său luminos, reflectând puritatea inimii sale. Ochii lui exprimau blândețea îngerească și pacea interioară. Cei care intrau triști în chilia lui, apăreau afară într-o stare de fericire. Cei îndurerați primeau mângâiere; cei disperați ieșeau cu speranța pocăinței; cei încrezători în sine deveneau smeriți.

   În ceea ce privește marea sa evlavie, mulți oameni îi scriau pentru a-i cere sfat și îndrumare în viața duhovnicească, sau despre îndoielile și durerile lor. Bătrânul iubitor, care era întotdeauna gata să-și ajute aproapele, nu a refuzat să le răspundă. Ca cineva care avusese parte doar de educația cea mai elementară de acasă, el nu fusese un învățat al înțelepciunii lumești, ci atinsese o mare desăvârșire ascultând poruncile lui Hristos, prin cercetarea atentă a Sfintelor Scripturi și a scrierilor Sfinților Părinți.

   Mulți dintre cei care veneau la Părintele Macarie cu credință, observau că acesta avea darul vederii cu duhul. Un ieromonah ne spune: 

   "Când am intrat în mânăstire, mi s-a dat o chilie nu departe de cea a Părintelui Macarie. Întotdeauna avea atât de mulți oameni care așteptau să-l vadă, încât stăteau la ușa lui, de la Utrenie până la Vecernie. Îl vedeam adesea pe Părintele Macarie deschizând ușa, iar cei care se găseau cel mai aproape se împingeau pe podea înaintea lui. El, ca și cum nu i-ar fi observat, striga pe cineva din spate: 'Ioane' sau 'Ană, vino aici'. Oamenilor care, astfel, își croiau drum prin mulțime cu dificultate, el le cerea să-și spună numele, să zică ceva despre viața lor și motivul pentru care veniseră la el. Apoi, după ce le dădea sfaturi, lăsa persoana să meargă în pace și chema următoarea persoană, în același mod. Uneori se întâmpla ca o persoană care parcursese o distanță mare, poate mii de kilometri, să nu ajungă vreodată să-l vadă pe Bătrân. Mai târziu, am observat că cei pe care îi chema el, erau exact cei care aveau și o nevoie mai mare de convorbirea sa evlavioasă, decât ceilalți”.

   "Invitat și binecuvântat de Părintele Macarie, am mers adesea să-l ajut în chilia sa. Odată, drept răsplată pentru eforturile mele, Bătrânul m-a binecuvântat cu cartea de slujire, a unui preot, și mi-a spus: 'Nu te mândri și nu-i judeca pe alții; smerește-te și vei fi un călugăr bun. Mai târziu, îi vei binecuvânta și tu pe alții'.

   Aceste cuvinte mi s-au părut imposibile, pentru că în acel moment abia că puteam citi. Mai târziu, evenimentele au dezvăluit adevărul cuvintelor și vederea înainte a Bătrânului, prevestind că voi deveni preot".

   "La aproximativ două săptămâni după ce s-a stabilit în turnul situat în "Grădina Episcopului", m-am dus să-l văd. Am venit la turnul lui și am văzut că nu-l așteptau mulțimi, ci doar o singură femeie care aruncase un obiect alb pe treptele Bătrânului, în timp ce mă apropiam. Tocmai ajunsesem la ușă și, înainte de a avea timp să spun rugăciunea, am auzit glasul Bătrânului: 'Timoteie, Timoteie, grăbește-te și deschide ușa'. Bătrânul nu m-ar fi putut vedea, pentru că în acel moment era întins pe covorul său mic, cu Psaltirea în mână. “De ce vii la mine atât de rar, acum?” - a întrebat el.

   - 'Iartă-mă, Părinte, i-am răspuns. Nu am timp, din cauza ascultării mele’.

   - 'E bine că ai venit', a spus el. Arătând către un borcan cu unguent, de la fereastră, el a mai spus: 'Poți să mă freci cu asta. Mă doare pieptul și mi-e greu să respir’.

Din cauza bolii sale, pieptul bătrânului părea mai inflamat. Când l-am frecat, eu, păcătosul, m-am gândit: 'Bătrânul are ceva grăsime pe el’.

   El a răspuns pe loc, gândurilor mele: "Timoteie, vezi ce rotunjor sunt? Mănânc atât de mult; uite cât sunt de gras’.

   - Iartă-mă, Părinte, am spus, marcat de vederea sa cu duhul.

   Apoi a zis: "Mergi și adu ce e pe trepte. N-ai văzut nimic?’ Uitasem că fusesem martor al acțiunilor femeii și am răspuns: "Nu, Părinte, nu am văzut, dar binecuvântează și voi vedea dacă e ceva acolo, și dacă da, voi aduce’.

   'Nu', a spus el, 'Nu pleca. Nu e nevoie’.

   După ce am terminat unele dintre treburile de făcut, am spus: "Părinte, poate binecuvântezi să merg acasă, acum’.

   'Dumnezeu să te binecuvânteze', a spus el, 'dar să vii să mă vezi mai des. Când vei ieși, vei vedea un bărbat și o femeie stând pe pământ. Sunt căsătoriți și trăiesc foarte mult în armonie. Numele lui este Ion, iar al ei este Evdochia. Spune-le să intre’.

   'Binecuvântează', am spus.

   Am coborât treptele, gândindu-mă: 'Să fie cineva aici, acum? Când am intrat, nu era nimeni în jur, iar din chilie nu se putea zări, fiindcă ferestrele sunt orientate către pădure și, în plus, Bătrânul nu se mai putea ridica de pe podea’.

   Am coborât treptele, având aceste gânduri, și am văzut un bărbat și o femeie. M-am gândit că ar trebui să-i întreb numele.

   Ați venit să-l vedeți pe Părintele Macarie? - am întrebat.

   - Da, să-l vedem pe Părintele Macarie, au răspuns ei.

   L-am întrebat pe om cum îl cheamă, iar el a spus: 'Ion’.

   ‘Și pe tine?’ - am întrebat-o pe femeie.

   Ea a spus: 'Evdochia’.

   I-am întrebat dacă sunt rude și au spus: 'Suntem soț și soție’.

   - Mergeți sus, am spus.

   Atunci am înțeles minunatul dar al înainte-vederii al Bătrânului. M-am întors în chilia mea, neînțelegând de ce Bătrânul fusese atât de deschis cu mine de data aceasta. El stia că aceasta avea să fie ultima mea vizită la el și, prin urmare, nu și-a ascuns darul. La scurt timp după aceasta, s-a îmbolnăvit.

   Primindu-i pe cei care veneau la el, Părintele Macarie, cu ochii săi duhovnicești, cunoștea cele din viitor și le dezvăluia adesea. Un călugăr evlavios povestește următoarele:

   Într-o zi, mama, fratele meu și cu mine am mers la Glinsk, pentru a primi binecuvântarea Părintelui Macarie. În timp ce ne binecuvânta, Bătrânul m-a arătat și i-a spus mamei mele: ‘Dă-l pe acest copil Împarătesei Cerului și păstrează-l pe acela (arătând spre fratele meu) pentru tine’. În simplitatea ei și datorită credinței ei sincere în voia lui Dumnezeu, așa cum îi fusese exprimată prin intermediul Bătrânului, ea a spus că e pregătită să ne lase pe amândoi cu el. Bătrânul, însă, a repetat ceea ce tocmai spusese.

   Mai târziu, după cum s-a și întâmplat, cel mai mare dintre cei doi băieți, care avea o dispoziție sinceră față de monahism, s-a arătat pregătit pentru această calitate. Celălalt, din cauza înclinațiilor sale, nu a putut suporta viața monahală.

   Un alt Părinte ieromonah povestește: 

   Am venit la Schitul Glinsk, de la Mânăstirea Maloiaroslaveț-Sfântul Nicolae. Regretatul Părinte Arhimandrit Inochentie, din anumite motive, nu avea obiceiul să primească în mânăstirea sa călugări din alte mânăstiri. Când am cerut să fiu primit în Schit, Arhimandritul a refuzat, deși nu mi-a hotărât vreo limită în șederea mea în casa de oaspeți a mânăstirii. Am locuit acolo trei luni fără să părăsesc mânăstirea, care îmi devenise foarte dragă. În cele din urmă, am decis să merg la Părintele Macarie, pentru sfat. Bătrânul era bolnav, când m-am dus să-l văd. Plecându-mă la pământ în fața lui, i-am descris durerea pe care o aveam din cauză că nu puteam să stau și să mă nevoiesc acolo, întrucât starețul nu mă accepta.

   "Mergi și întreabă-l", a spus Bătrânul, "și te va primi”.

   Am făcut ceea ce mi s-a spus și, contrar tuturor așteptărilor, Părintele Inochentie a făcut o excepție pentru mine și m-a primit. Desigur, pentru rugăciunile Părintelui Macarie m-a primit.

   O călugăriță în vârstă, ucenică a Părintelui Macarie, descrie cum a intrat în mânăstirea pe care i-a indicat-o prin darul vederii cu duhul.

   Odată, când eram tânără, am mers la Schitul Glinsk, într-o zi de sărbătoare, și am participat la slujbă. Printre cei care slujeau, am văzut un ieromonah înalt și slab, cu ochii adânciți. Am vrut să-i văd fața și, imediat ce mi-a venit acel gând, s-a întors și a privit direct către mine. Acesta, după cum am aflat mai târziu, era Părintele Macarie. 

   Cu altă ocazie, am fost la Schitul Glinsk, cu o fetiță. Auzisem multe despre Părintele Macarie, dar mă temeam să merg să-l văd. După Sfânta Liturghie, m-am întors în camera noastră din casa de oaspeți, iar fetița a dispărut fără ca eu să observ. După puțin timp, s-a întors cu o broșură: scurte sfaturi pentru călugări. 'Mi s-a spus să-ți dau asta', a spus ea, dându-mi broșura.

   După aceea, voiam să-l văd personal pe Părintele Macarie și l-am rugat pe călugărul care răspundea de găzduire să afle dacă mă va primi. Am primit acest răspuns: ‘Trebuie să mergi la mânăstire și, când te vor primi, poți veni la mine pentru binecuvântare’.

   Când m-am întors acasă, aveam o stare de amărăciune și nu găseam nicio ușurare legat de ceea ce făcusem, așa că am fost forțată să mă întorc la Schitul Glinsk, pentru a-l vedea pe Părintele Macarie. M-a primit foarte amabil, mângâindu-mă și poruncindu-mi să intru într-o mânăstire. Când am întrebat în care și unde, el a răspuns că Dumnezeu Însuși va aranja totul.

   Întorcându-mă acasă la familia mea, mă simțeam străină printre ai mei. Viața în lume își pierduse tot sensul, pentru mine. Prin intermediul unor cunoștințe, l-am întrebat pe Părintele Macarie ce trebuia să fac. Le-a poruncit să-mi spună că, atunci când va veni timpul, să intru într-o mănăstire. Nu am mai rămas acasă, nici măcar o clipă. Am călătorit, dorind să ies din starea mea teribilă. Am vizitat o mânăstire de maici, pentru a mă ruga, dar nu voiam să rămân acolo. Când am primit binecuvântarea stareței, cu toate acestea, am cerut brusc să fiu primită în mânăstire, și ea m-a primit. După aceea, am mers să-l văd pe Părintele Macarie. El m-a primit ca și când un tată își întâlnea copilul iubit. A deschis ușa chiliei sale și mi-a spus să privesc în jur.

   "Uită-te aici, uită-te la tot", a spus el.

   În chilia lui avea doar o Icoană a Maicii Domnului "A Pătimirii" (13 august), o Cruce, câteva cărți, o masă, un scaun și o bancă simplă din lemn, pe care era așezat un veșmânt țărănesc bătrânesc. Pe masă era un măr. După ce mi-a arătat chilia, s-a așezat pe trepte și m-a sfătuit despre smerenie, răbdare, neagonisire și, în general, despre cum trebuie să viețuiască o călugăriță. După aceasta, mi-a îmbrățișat capul și l-a sărutat, ca o maică iubitoare.

   După un an, am vrut să părăsesc mânăstirea. Erau multe suferințe și nu aveam răbdarea să le suport. Așa că m-am dus din nou la Părintele Macarie. Mi-a poruncit să merg la o altă mânăstire și să rămân acolo o vreme. Am cerut să fiu primită acolo și am rămas. Dar am mers din nou la Părintele Macarie, pentru a afla unde trebuia să viețuiesc. M-am întors la Bătrân și mi-a zis să revin la prima mânăstire, zicând că Dumnezeu Însuși a hotărât că acolo trebuia să trăiesc.

   Când m-am întors și i-am spus Maicii starețe despre călătoria mea, ea nu m-a lăsat să mai ies și mi-a poruncit să fac metanii timp de o săptămână, ca pedeapsă pentru absența mea intenționată. Am fost mângâiată de Părintele Macarie, în această durere, și am primit sfatul său înțelept, până la sfârșitul vieții sale”.

   Mai era acolo o călugăriță (Maica Agnita) care avea bani și o chilie drăguță; stareța o iubea și toate surorile o respectau. Totuși, acest lucru nu se arăta potrivit pentru mântuirea sufletului ei, deoarece "prin multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 14:22). Bătrânul s-a rugat și a ajutat ca ea să rabde acele suferințe mântuitoare. Ca îndrumător înțelept, el nu a lăsat-o să se confrunte cu acele încercări, fără să o avertizeze din timp. A pregătit-o pentru toate acelea, de dinainte, prezicându-i suferința, chinul și gândurile cu care se va confrunta. "Plângi puțin, plângi puțin! Nu contează că plângi.", a spus el, "E mai bine decât să fii fericită".

   Nu credea nimic din toate acestea, considerând că Bătrânul glumea cu ea. Nu a realizat înțelepciunea celor spuse mai înainte de Bătrân, până când nu s-a întors la mânăstire și a descoperit că poziția ei se schimbase. Vederea lui cu duhul se împlinise, exact așa cum îi spusese. Chiar și atunci, el nu a lăsat-o fără ajutor. I-a trimis scrisori de întărire, zicând că toate acestea vor trece și că va trăi ca mai înainte. Acest lucru s-a și adeverit, dar nu mai era dăunător pentru sufletul ei, pentru că trecuse prin focul ispitei și cunoștea valoarea bunurilor lumești și a iubirii omenești.

   În general, Bătrânul îi mângâia pe oameni, oferindu-le o perspectivă mai bună asupra viitorului; alții erau avertizați cu privire la necazurile care aveau să vină, pregătindu-i din timp, astfel încât durerea lor să fie mai ușor de suportat.

   Mulțimi mari de oameni erau atrase de Părintele Macarie, prin sfaturile sale, care veneau din darul harului său, din îndemnurile sale și din vindecarea neputințelor trupești. Din această cauză, uneori era dificil să mergi prin curtea mânăstirii, sau să treci de porțile ei, ori mai ales să treci pe lângă chilia Părintelui Macarie. Odată, oamenii așteptau să fie primiți, fiecare la rândul său, de Bătrânul evlavios. Ieromonahul Iosif, un ucenic al Părintelui Macarie, a trebuit să-și croiască drum prin mulțime. Din cauza mulțimii mari, avansa foarte lent și era nemulțumit. S-a gândit: "Uită-te la mulțimea pe care Bătrânul a adus-o aici. La ce i-o trebui? Nu mă lasă nici să trec”.

   Când a trecut pe lângă chilia Bătrânului, a auzit o bătaie în fereastră. A intrat și a întrebat: "M-ai chemat?”.

   "Da, te-am chemat", a răspuns el. "Te rog spune-mi, pentru numele lui Dumnezeu, ce să fac cu oamenii? Vezi câți au venit? Iar eu, un bătrân nenorocit, trebuie să am grijă de ei și nu mă lasă nici să trec”.

   Părintele Iosif a înțeles atunci că Bătrânul îi citise gândurile și că îl chemase să-l întrebe ce să le facă oamenilor. Mișcat de aceasta, ieromonahul Iosif și-a cerut iertare. Bătrânul l-a iertat și a spus că el, "un păcătos", nu lucra singur, ci în ascultare de porunca Împărătesei Cerului și făcând voia Dânsei. Nu știm cum îi fusese făcută cunoscută această voință: prin vreo arătare, ori prin binecuvântarea starețului, încât el să-i primească pe vizitatori. Oricum, cred că o arătare ar fi putut avea de-a face cu asta. Părintele Macarie însuși le istorisise unor călugărițe că avusese odată o viziune, în drum spre biserică. În curtea mânăstirii și în jurul lui, zburau multe rândunici. Unele dintre ele îi aterizat pe mâini, iar altele pe umeri, iar el le ținea în palmă și sufla asupra lor. Tot din această cauză, când se întorcea de la biserică, își ținea o cruce deasupra capului. Pe acoperișul chiliilor erau mulți corbi care îl băteau. El a înțeles că arătarea rândunelelor însemna că nu trebuia să refuze să primească femei care îi căutau sfatul. Cealaltă situație, în care purta crucea, însemna că aceasta era o sarcină dificilă. Corbii care îl ciuguleau îi reprezentau pe frații care se plângeau pentru că primea femei.

   Printre numeroasele sale daruri duhovnicești, Părintele Macarie a primit și darul vindecării oamenilor. Odată, i-a fost adusă o persoană posedată de un duh rău. Era calmă, dar deîndată ce tovarășii săi s-au îndreptat spre chilia Părintelui Macarie, omul a devenit zgomotos. L-au târât la bătrân, cu forța, iar adevăratul urmaș al lui Hristos și-a pus mâinile peste el și l-a vindecat pe om, prin rugăciunea sa puternică către Dumnezeu.

   Cuvintele sale nu aveau eleganța oamenilor învățați ai lumii, dar erau pătrunse de înțelepciune de sus și erau înflăcărate de blândețea și iubirea sa, astfel că erau răsunătoare și de folos. Cuvintele îi erau pline de rațiunea duhovnicească, pe care Părinții o numesc cea mai înaltă dintre toate virtuțile.

   Dincolo de orice îndoială, știm că toți cei care au urmat sfatul bătrânului au avut parte de bunătăți duhovnicești, și chiar de mai mult succes în treburile lor lumești. Există atât de multe exemple în acest sens, încât devine inutil să fie menționate, toate, aici.

   Uneori, unii dintre vizitatorii Bătrânului reușeau să-l facă să primească vreun mic dar (ceea ce nu se întâmpla des). El trimitea toate acelea starețului, fără să oprească ceva. Când s-a mutat la Domnul, o singură monedă mică a fost găsită, într-una din cărțile sale, pentru că o folosise ca semn de carte și apoi uitase de ea. Bătrânul păstra doar din tămâie și lumânări, pentru a le folosi în chilia lui.

   În schimb, vizitatorii îi cereau adesea Părintelui Macarie câte ceva mic, ca binecuvântare și amintire. Bătrânul dădea pelerinilor tot ce primea și, când nu mai avea nimic, zicea: "Ce pot să-ți dau? Nu mai am decât câteva coji de pâine, rămase de la trapeză".

   Vizitatorii săi erau fericiți să primească chiar și acele coji și le primeau cu respect sincer. Prin harul lui Dumnezeu, acestea erau mai prețioase, pentru ei, decât aurul sau argintul. Credința în puterea rugăciunii Bătrânului făcea ca chiar și o coajă de pâine să aibă o putere asemănătoare. Potrivit mărturiei celor care o primeau, ea îi vindeca pe oameni de bolile lor.

   Părintele Macarie, care i-a ajutat pe toți în reînnoirea lor interioară, nu i-a uitat nici pe asceții apropiați din mănăstire. În toate circumstanțele și la atacurile potrivnicului, frații fugeau la Bătrân. Odată, când Ieromonahul Moise a fost marcat de o frământare duhovnicească, el a căutat să primească mângâiere din Cer, vorbind cu Bătrânul. Dar Părintele Macarie era atât de epuizat de primirea vizitatorilor, încât abia că mai putea respira, așa că l-a rugat pe Părintele Moise să se întoarcă la el dimineață. Părintele Moise a părăsit chilia Bătrânului, cu inimă grea, și s-a îndreptat în tăcere către Cer, iar rugăciunea lui a fost auzită.

   În dimineața următoare, în zori, Părintele Macarie l-a chemat pe Părintele Moise. Când a ajuns la chilia Bătrânului, Părintele Macarie s-a închinat înaintea lui și i-a zis: "Iartă-mă, păcătos ce sunt, Părinte și frate, că te-am refuzat ieri. Aseară am suferit teribil din cauza asta". 

   Din acel moment, Bătrânul s-a dedicat complet ucenicilor săi. Puteau veni la el în orice moment, fără a fi nevoiți să aștepte. Ei trebuia doar să spună rugăciunea obișnuită a lui Iisus, la ușă. 

    După acest incident, nu s-au mai temut ca nu cumva să fi venit în vreun moment nepotrivit, ori să-l fi deranjat pe Bătrân. Pacea lui își găsea loc în pacea duhovnicească a ucenicilor săi. Într-adevăr, se putea spune că Părintele Macarie a fost un ucenic vrednic, al unui învățător vrednic: starețul Filaret, de veșnică pomenire. El, la rândul său, a devenit ghid duhovnicesc vrednic, pentru alții.

   Printre frații Schitului Glinsk, cu care Părintele Macarie era în relații deosebit de prietenoase, se afla și călugărul Teodot, în vârstă de aproape o sută de ani. Vârstnicul Macarie a mai fost, de asemenea, frate duhovnicesc al ascetului și Bătrânului postitor, Părintele Schim-Arhimandrit Eliodor (1797-1879). Chiar și între acești mari oameni duhovnicești, totuși, își mai găsea loc uneori nemulțumirea duhovnicească. Părintele Macarie, plin de dragoste pentru toată lumea, ceda cererilor multor admiratori ai săi, așa încât odată s-a arătat de acord să i se facă niște cărți de vizită cu fotografie.

   Vârstnicul Eliodor a perceput acest lucru ca pe o profundă necuvioșie și, când Părintele Macarie a mers să-l viziteze, i-a spus acest lucru. El considera că decizia Părintelui Macarie era incompatibilă cu smerenia monahală și l-a criticat dur: "Nu ești un Bătrân, ci un bătrân cu coș" (cuvântul rusesc pe care l-a folosit se referă la un coș mare, pe care țăranii îl folosesc pentru a transporta lucruri). Apoi, a explicat motivul cuvintelor sale neobișnuite. Părintele Macarie a dat și el seamă, zicând că nu făcuse aceea din dorința de a se slăvi pe sine, ci pentru că nu voia să disprețuiască dragostea altora. Părintele Eliodor, însă, a refuzat să-l asculte pe Părintele Macarie. El i-a zis: “Nu ai făcut asta după voia lui Dumnezeu. Episcopii sunt de vază, dar tu cine ești? Lucruri de genul ăsta fac doar cei cărora nu le pasă de răsplata cerească”.

Ceea ce se făcuse nu mai putea fi schimbat, Părintele Macarie, însă, nu a pus la inimă dezaprobarea severă a vârstnicului Eliodor.

   Ieromonahul Pangratie, care a fost iubit de Bătrânul Macarie și care a învățat multe de la el despre viața sa ascetică și el însuși a fost martor al multor semne ale harului lui Dumnezeu prin rugăciunile Bătrânului, ținea un jurnal secret despre aceste lucruri. Cumva, Părintele Macarie a aflat, însă, despre acesta. Amintindu-și criticile severe ale Părintelui Eliodor, dar și de teama pedepsei veșnice, i-a poruncit Părintelui Pangratie să distrugă toate notițele (pentru a nu deveni, ceva, motiv de ispitire a altora). Acesta din urmă a făcut-o, deși mult împotriva voinței sale.

   Acest lucrător neobosit pentru slava lui Dumnezeu și pentru mântuirea aproapelui său nu și-a cruțat propria sănătate, sacrificând totul de dragul altora. După un timp, deși omul interior continua să sporească, trupul său devenea din ce în ce mai slăbit. El a avut parte de un fel de revelație, cu privire la apropiata sa mutare la Domnul. După cum spunea mai târziu Bătrânul, își dorea să "plece pentru a trăi cu îngerii din Cer" și și-a dorit să fie tuns în Marea Schimă. A fost tuns, pe 1 iunie 1863, cu același nume. La repetarea jurămintelor sale monahale, el a adăugat și mai mult la marile sale nevoințe.

   Participa la toate slujbele lungi de la Schit, ca de obicei. Sprijinindu-se în cârja sa, stătea până la sfârșitul slujbei, ignorând umflarea picioarelor și rănile care îi acopereau trupul, făcându-l să sufere mult. Rareori, purta toate veșmintele specifice Schimei Mari. Acest lucru se întâmpla din cauza faptului că, după ce vârstnicul Eliodor a fost tuns în Marea Schimă, acela își purta toate veșmintele când venea la biserică. Acestea, după cum știm, sunt împodobite cu multe cruci. În simplitatea lor, unii oameni de rând își făceau semnul Crucii și se aplecau înaintea lui. Acest lucru l-a tulburat și l-a întristat atât de mult pe umilul Bătrân, încât nu a mai purtat niciodată toate veșmintele Schimei înaintea oamenilor, ci doar câteva dintre ele. Bătrânul Macarie imita, astfel, exemplul vârstnicului Eliodor.

   Ignorând slăbiciunea sa, Bătrânul Macarie săvârșea Sfânta Liturghie, cu aceeași cuvioșenie ca mai înainte. Dormea foarte puțin acum, stând pe scaunul care i-a servit drept pat timp de șaptesprezece ani. După tunsura sa în Schimă, a încetat să mai corespondeze prin poștă cu oamenii, dar i-a primit pe cei care doreau să-l vadă și să primească binecuvântarea lui, deși nu la fel de mulți ca înainte. De atunci, nu a mai primit aproape nicio femeie. Acest lucru a continuat, până când a fost forțat să rămână la pat.

   Atâta timp cât mai putea, Bătrânul citea toate slujbele bisericești, în chilia sa (singur sau cu ajutorul altora), iar când a rămas la pat din cauza bolii, asculta cu atenție rugăciunile citite de alții. Se împărtășea mai des cu Sfintele Taine ale lui Hristos. Înzestrat cu Tainele Bisericii, cu ucenicii săi plângând pentru el, și-a dat sufletul în pace și liniște, pe 21 februarie, în anul 1864, la vârsta de șaizeci și trei de ani.

   Ca slujitor bun și credincios, Părintele Macarie nu și-a rupt legăturile cu lumea de jos, nici după ce a trecut în bucuria Domnului său. Există mai multe mărturii despre acest lucru. Femeia menționată mai sus, Evdochia, care îi povestise Bătrânului toate circumstanțele vieții sale, se confrunta cu o mare întristare. Își amintea adesea de Părintele Macarie și se gândea: "Dacă ar mai fi fost încă în viață, m-ar fi mângâiat cu cuvintele sale pline de har”.

   În acea noapte, după ce a căzut într-un somn ușor, a văzut o boltă frumoasă acoperită de verdeață, iar Părintele Macarie se găsea înăuntru. Ea s-a repezit spre el, voind să-i vorbească despre durerea sa, dar înainte de a putea face acest lucru, Bătrânul i-a dat o Icoană a Mântuitorului Hristos și o sticlă mică de ulei de măsline, iar apoi a dispărut. Pentru aceasta, sticla de ulei a reprezentat mirul mângâierii, fiindcă prin rugăciunile Bătrânului, durerea ei avea să treacă degrabă.

   Într-un sat oarecare, aflat la aproximativ șase kilometri de Schitul Glinsk, locuiau un țăran sărac, cu soția și copiii săi. Săracul s-a îmbolnăvit, astfel încât nu numai că nu mai reușea să lucreze, dar nici măcar nu mai putea să meargă. Această boală a durat patru ani. Biata lui soție muncea dincolo de puterile ei, astfel încât să nu moară cu toții de foame. Bărbatul nu a fost ajutat de medicamentele luate de prin sat și, în aceste condiții, nici nu se mai gândea să mai găsească vreun medic care să-l trateze. Ei erau atât de săraci, încât o coajă de pâine era privită ca o mare milă de la Dumnezeu. De multe ori, femeia se închina în fața sfintei icoane, cu inima frântă și în lacrimi, implorând pe Maica Domnului să-i vindece soțul. Într-o zi, după ce s-a rugat în acest fel, a adormit și a văzut un Bătrân impunător stând în fața ei. "De ce plângi?", a întrebat el. "Cum să nu plâng, Bătrâne?" - și nefericita femeie i-a vorbit despre durerea ei.

"Nu plânge,", i-a spus el, "ci mergi la Schitul Glinsk și roagă-l pe stareț să săvârșească o Slujbă a Paraclisului Maicii Domnului, cu scoaterea Sfintei Cruci în procesiune la Schit, iar soțul tău va fi vindecat”.

   "Dar, cum să fac asta?" - a întrebat femeia. "Nu am bani, nici măcar o copeică”.

Bătrânul a răspuns: "Mergi la stareț. El este bun și o va face fără plată”.

   Apoi, a întrebat: "Care este numele tău, Părinte?”.

   "Macarie", a răspuns el, și apoi a dispărut.

   Acest vis neobișnuit a lăsat o impresie atât de mare asupra femeii, încât a mers imediat la Schit, fără să spună nimic nimănui. Prima persoană pe care a întâlnit-o a fost Părintele Gurie, cel ce se ocupa cu păstrarea veșmintelor, și ea i-a spus tot ce îi apăruse. Părintele Gurie a relatat toate acestea starețului Inochentie, care a binecuvântat să se săvârșească un Paraclis, fără plată. A început Paraclisul, pentru însănătoșirea celui bolnav, iar la sfârșitul Acatistului, omul însuși a intrat în biserică și s-a rugat cu aprindere mare.

   Toți cei care auziseră relatarea femeii despre boala fără speranță a soțului ei au fost uimiți când acesta a apărut, dar și mai mult a fost uimită soția însăși. După cum a povestit mai târziu, bărbatul îl văzuse pe Părintele Macarie, pe care îl cunoștea personal, în visul său. Bătrânul a venit și l-a luat de mână, zicând: "De ce stai aici? Ridică-te și mergi la Schitul Glinsk. Soția ta se roagă la Schit, iar tu nu mergi să te rogi cu ea?”.

   Când s-a trezit, bărbatul s-a simțit revenindu-și în putere și a reușit să se miște, dar cu dificultate. Chiar și așa, a reușit să ajungă la Schit înainte de sfârșitul Paraclisului. Toți cei care au trecut prin ceva asemănător înțeleg cât de mare a fost bucuria acestor țărani săraci. Chiar și acum, mulți oameni care l-au cunoscut pe Părintele Macarie, sau care doar au auzit despre el, iau cu credință praf și chiar apă de ploaie căzută pe piatra mormântului său. Datorită credinței lor și rugăciunilor ascetului de veșnică pomenire, ei primesc ajutor, prin harul lui Dumnezeu.

   Pe 16 august, în anul 2008, la Nașterea Maicii Domnului, în Glinsk, Sfântul Macarie a fost canonizat pentru venerare locală, împreună cu Cuvioșii Sfinți Bătrâni din Glinsk. Numele său a fost adăugat la Mineiul Bisericii Ortodoxe Ruse, prin Decizia Consiliului Episcopilor din 2017.

   La Schitul Glinsk, în câteva zile din timpul verii, se desfășoară o procesiune, de la mânăstire, către Schit, cu Icoana făcătoare de minuni a Nașterii Maicii Domnului.

***
Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, lucrarea de față a fost realizată în luna martie 2025.