Sfântul Iosif de Volokolamsk

Zi de cinstire aparte: 9 septembrie (+ 1515)

   Sfântul Iosif de Volokolamsk, în lume Ioan Sanin, s-a născut pe 14 noiembrie 1440 (1439 conform unor alte surse) în satul Iazviș-Pokrov, nu departe de orașul Volokolamsk. S-a născut într-o familie evlavioasă, tatăl său purtând numele de Ioan (în monahism Ioanichie) și mama sa Marina (în schimă Maria). Băiatul de șapte ani, Ioan, a fost trimis la evlaviosul și luminatul stareț Arsenie de la Mânăstirea Volokolamsk - Înălțarea Sfintei Cruci, pentru a fi educat.

   Distins prin calități rare și aptitudini extraordinare pentru slujirea bisericească, tânărul talentat a studiat timp de un an Psaltirea, iar în anul următor întreaga Sfântă Scriptură. A devenit cititor și cântăreț în biserica mânăstirii. Contemporanii erau uimiți de memoria sa excepțională. Adesea, fără să aibă vreo carte în chilie, împlinea rânduiala monahală recitând din memorie din Psaltire, Evanghelie, Epistole și tot ce era necesar.

   Chiar dinainte de a deveni călugăr, Ioan a dus un mod de viață monahal. Datorită lecturii și studierii Sfintei Scripturi și a operelor Sfinților Părinți, a viețuit neîntrerupt în cugetarea la Dumnezeu. După cum notează biograful său, „a disprețuit vorbirea obscenă și blasfemiatoare și veselia nestăpânită, încă din anii copilăriei”.

   La vârsta de douăzeci de ani, Ioan a ales calea nevoinței monahale și, părăsind casa părinților săi, s-a retras în pustie, aproape de Mânăstirea Tver Savin, la renumitul stareț și ascet aspru Varsanufie. Dar rânduiala monahală de acolo i s-a părut tânărului ascet insuficient de aspră. Cu binecuvântarea Starețului Varsanufie, a pornit către Borov, la Sfântul Pafnutie din Borov (1 mai), care fusese ucenic al Starețului Nichita de la Mânăstirea Vîsoțk, care la rândul său era ucenic al Sfântului Serghie de Radonej și al Sfântului Atanasie de Vîsoțk.

   Viața simplă a sfântului stareț, sarcinile pe care le împărțea cu frații și îndeplinirea strictă a rânduielii monahale se potriveau stării duhovnicești a lui Ioan. Sfântul Pafnutie l-a primit cu dragoste pe tânărul ascet care venise la el și, pe 13 februarie 1460, l-a tuns în monahism cu numele Iosif, împlinind astfel cea mai mare dorință a lui Ioan. Cu dragoste și zel, tânărul călugăr îndeplinea ascultările grele care i se impuneau, la bucătărie, în brutărie, la bolniță. Sfântul Iosif a îndeplinit această ultimă ascultare, cu o grijă deosebită, „dând mâncare și băutură bolnavilor, strângând și aranjând așternuturile, atât de îngrijit și preocupat de toate, lucrând, ca și cum ar fi ascultat de Însuși Hristos”.

   Marile abilități duhovnicești ale tânărului călugăr au fost evidențiate prin cititul și cântatul în biserică. Era talentat muzical și poseda o voce care „în cântatul și cititul bisericesc, era ca cea a unei rândunele și minunat de armonioasă, încântând auzul ascultătorilor, ca nimeni altul”. Sfântul Pafnutie l-a numit pe Iosif eclesiarh în biserică, pentru ca acesta să se ocupe de respectarea tipicului.

   Sfântul Iosif a petrecut aproximativ șaptesprezece ani în mânăstirea Sfântului Pafnutie. Nevoințele stricte de ascultare monahală sub îndrumarea directă a experimentatului stareț au reprezentat pentru el o excelentă pregătire duhovnicească, educându-l pentru a fi un viitor îndrumător, călăuză a vieții monahale. Spre sfârșitul vieții Sfântului Pafnutie, Iosif a fost hirotonit ieromonah și, conform ultimelor dorințe ale Sfântului Pafnutie, a fost numit stareț al Mânăstirii Borov.

   Sfântul Iosif a decis să transforme viața monahală, conform unor principii stricte de obște, urmând exemplul Mânăstirilor Peșterilor Kievului, Preasfânta Treime-Sfântul Serghie și Sfântului Chiril de la Lacul Alb. Dar acest lucru s-a lovit de o puternică opoziție din partea majorității fraților. Doar șapte călugări evlavioși au fost de acord cu starețul.

   Sfântul Iosif a decis să viziteze mânăstirile de obște rusești, pentru a descoperi cea mai bună organizare a vieții monahale. A ajuns împreună cu Starețul Gherasim la Mânăstirea Sfântul Chiril, de la Lacul Alb, care ea însăși avea un model de ascetism strict după principiile rânduielii monahale de obște.

   Cunoașterea vieții acestor mânăstiri a întărit opiniile Sfântului Iosif. Însă, după ce s-a întors la Mânăstirea Borov la dorința Prințului, Sfântul Iosif s-a confruntat din nou cu rezistența fermă a fraților de a schimba rânduiala lor obișnuită. Prin urmare, a hotărât să întemeieze o nouă mânăstire, cu o rânduială de obște strictă, așa că a dus șapte călugări cu aceleași gânduri, la Volokolamsk, în regiunea sa natală, într-o pădure pe care o cunoștea încă din copilărie.

   În Volokolamsk, pe atunci, Prinț era Boris Vasilievici, fratele evlavios al Marelui Prinț Ivan al III-lea. Auzind de viața virtuoasă a marelui ascet Iosif, l-a primit cu bucurie și i-a permis să se așeze la periferia principatului său, la confluența râurilor Struga și Sestra. Alegerea acestui loc a fost însoțită de un eveniment remarcabil: o furtună a doborât copacii, sub ochii călătorilor uimiți, ca și cum ar fi curățat locul pentru viitoarea mănăstire. Aici, asceții au ridicat o cruce și au construit o biserică de lemn în cinstea Adormirii Maicii Domnului, în iunie 1479, care a fost sfințită pe 15 august 1479. Această zi și acest an rămân în istorie ca fiind data întemeierii Mânăstirii Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, sub numele de „volok’lamsk” [„Peninsulă ruptă”], numită ulterior după întemeietorul său.

   Mânăstirea a fost construită destul de rapid. O mare parte din munca de zidire a mănăstirii a fost făcută chiar de întemeietor. „Era priceput în orice meșteșug omenesc: tăia copaci, căra bușteni, tăia lemne”. Ziua trudea cu toți cei din jurul construcției mănăstirii, dar își petrecea nopțile în rugăciune, în chilie, amintind întotdeauna că „Pofta celui leneş îl omoară, căci mâinile nu voiesc să lucreze” (Proverbe 21:25).

   Răspunsurile bune despre noul ascet i-au atras ucenici. Numărul călugărilor a crescut curând la o sută de bărbați, iar Cuviosul Iosif s-a străduit să fie un bun exemplu pentru călugării săi, în toate. Predicând cumpătarea și sobrietatea duhovnicească în toate privințele, aspectul său exterior nu diferea de al celorlalți. Zdrențele sale simple, de vreme rece, îi erau îmbrăcămintea de fiecare zi, iar încălțările îi erau făcute din scoarță de copac.

   Era primul care apărea în biserică, citea și cânta în cor alături de ceilalți, împărț€a învățături și era ultimul care părăsea biserica. Noaptea, Sfântul stareț se plimba prin mânăstire și prin chilii, păzind pacea și sobrietatea de rugăciune a fraților încredințați lui de Dumnezeu. Dacă se întâmpla să audă vreo discuție necuviincioasă, bătea la ușă și se retrăgea în liniște.

   Sfântul Iosif dedica multă atenție rânduielii interioare a vieții călugărilor. El însuși ducea o viață strictă de obște, conform cu Rânduiala pe care a alcătuit-o, căreia îi erau subordonate toate slujbele și ascultările călugărilor, și aceasta le guverna întreaga viață, „fie în venirea sau plecarea lor, în cuvintele sau faptele lor”. În centrul Rânduileii se aflau lipsa desăvârșită de lăcomie, detașarea de propria voință și munca neîncetată. Frații aveau totul la comun: îmbrăcămintea, încălțămintea, hrana și alte lucruri.

   Niciunul dintre frați nu putea lua nimic în chilia sa fără binecuvântarea starețului, nici măcar o carte sau o icoană. O parte din masa de la trapeză a călugărilor, prin acord general, era dăruită săracilor. Munca, rugăciunea, nevoințele duhovnicești umpleau viața fraților. Rugăciunea lui Iisus nu dispărea niciodată de pe buzele lor. Sărbătorile erau considerate, de Sfântul Iosif, ca o armă principală de seducție a celui rău. Sfântul Iosif își impunea invariabil ascultări destul de împovărătoare. Mânăstirea era preocupată cu copierea și transcrierea Cărților de Slujire și a scrierilor Sfinților Părinți, astfel încât colecția de cărți din Volokolamsk a devenit curând una dintre cele mai frumoase biblioteci monahale rusești.

   Cu fiecare an care trecea, mânăstirea Sfântului Iosif înflorea și mai mult. În anii 1484-1485, o biserică din piatră, a Adormirii Maicii Domnului, a fost construită în locul celei din lemn. În vara anului 1485, au pictat-o „maeștrii artiști ai ținutului rusesc”: Dionisie Iconarul cu fiii săi, Vladimir și Teodosie. Nepoții Sfântului Iosif, Dositei și Vasian (Toporkov), au participat la împodobirea noii biserici. În 1504, a fost construită o biserică în cinstea Sfântului Botez al Domnului, urmată de construirea unui turn cu clopotniță, iar lângă turnul cu clopotniță, o biserică în cinstea Icoanei Hodighitria (Îndrumătoarea, Călăuzitoarea) a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

   Sfântul Iosif a format o întreagă școală de călugări de renume, dintre care unii au dobândit notorietate în istoria lucrării bisericești, fiind „buni păstori”, în timp ce alții au dobândit faimă prin lucrări de iluminare. Unii au fost amintiți ca exemple vrednice de nevoință monahală și evlavie. Istoria ne-a păstrat numele multor ucenici și împreună-asceți ai Sfântului stareț din Volokolamsk, care au continuat să-i dezvolte ideile.

Printre ucenicii și urmașii Sfântului Iosif s-au numărat: Mitropoliții Moscovei și ai Întregii Rusii, Daniel (+ 1539) și Macarie (+1563), Arhiepiscopul de Rostov, Vasian (+1515), Episcopii de Suzdal: Simeon (+1515), Dositei de Krutița (+1544), Sava de Krutița, numit cel Negru. 

   Activitatea și influența Sfântului Iosif nu s-au limitat la mânăstire. Mulți laici au mers la el, pentru a primi sfaturi. Cu o curată pricepere duhovnicească, pătrundea în tainele adânci ale sufletelor celor care puneau întrebări și le dezvăluia, cu înainte-vedere, voia lui Dumnezeu. Toți cei care locuiau în jurul mânăstirii îl considerau Părintele și ocrotitorul lor duhovnicesc. Nobili și prinți eminenți i-au cerut să fie naș al copiilor lor. Își dezvăluiau sufletele lor în spovedanie, îi cereau scrisori de îndrumare care să-i ajute să-și îndeplinească răspunderile.

   Oamenii de rând găseau, la mânăstire, mijloacele necesare viețuirii, în momente lor grele. Numărul celor hrăniți din resursele mânăstirii se apropia uneori de 700 de persoane. „Tot ținutul Voloțkului este înclinat spre bine, bucurându-se de pace și liniște. Și numele de Iosif, ca ceva sacru, se află pe buzele tuturor”.

   Mânăstirea era renumită, nu numai pentru evlavia și ajutorul acordat celor suferinzi, ci și pentru manifestările harului lui Dumnezeu. În timpul Utreniei Sâmbetei Mari, dreptul monah Visarion a văzut Duhul Sfânt în chipul unui porumbel alb, stând pe Giulgiul Domnului, pe care îl purta Sfântul Iosif. Starețul, poruncindu-i călugărului să nu vorbească despre acea arătare, s-a bucurat el însuși în duh, nădăjduind că Dumnezeu nu va părăsi mânăstirea. 

   Sfântului Iosif însuși i s-a descoperit ziua sfârșitului său și a adormit întru Domnul cu bucurie, primind Sfintele Taine și luând schima cea mare.

   Viața sfântă a Sfântului Iosif nu a fost nici ușoară, nici liniștită. În acele vremuri dificile pentru Biserica din Rusia, Domnul l-a ridicat ca pe un apărător zelos al Ortodoxiei în lupta cu ereziile și în neînțelegerile din Biserică. Sfântul Iosif a depus un efort considerabil în denunțarea iudaizanților, care încercau să otrăvească și să denatureze fundamentele vieții duhovnicești rusești. Așa cum Sfinții Părinți și învățătorii Sinoadelor Ecumenice au elaborat învățăturile Ortodoxiei, ca răspuns la vechile erezii (care se opuneau Duhului, lui Hristos sau icoanelor), tot așa Sfântul Iosif a fost chemat de Dumnezeu să se opună învățăturilor false ale iudaizanților și să compileze primul "Manual rusesc de teologie ortodoxă", ampla sa carte „Luminătorul”.

   Nu cu mult înainte, predicatori dintre kazarii nomazi turci veniseră la Sfântul Vladimir (15 iulie), încercând să-l convertească la iudaism. Dar marele Botezător al Rusiei a repudiat pretențiile rabinilor. După aceasta, scrie Sfântul Iosif, „Marele pământ rusesc a trăit timp de cinci secole în credința ortodoxă, până când dușmanul mântuirii, diavolul, l-a adus pe vicleanul evreu în orașul Novgorod”.

   Alaiul prințului lituanian Mihail Olelkovici, care a venit la Novgorod în 1470, a fost însoțit de predicatorul evreu Șharia (Zaharia). Profitând de lipsurile în credință și învățătură ale anumitor clerici, Șharia și complicii săi au semănat neîncrederea în rândul celor care nu respectau ierarhia bisericească, înclinându-i spre o revoltă împotriva autorităților duhovnicești, ispitindu-i cu ideea de „auto-autoritate”, adică o autodeterminare capricioasă a fiecărui individ în probleme de credință și mântuire. Pe cei pe care i-au ispitit, i-au împins treptat spre o ruptură completă de Biserică: disprețuirea sfintelor icoane și respingerea venerării Sfinților, elemente de bază ale moralității populare ortodoxe.

   În cele din urmă, i-au condus, pe cei orbi religioși și amăgiți, la o negare a Tainelor mântuitoare și a învățăturilor fundamentale ale Ortodoxiei, în afara cărora nu există cunoașterea lui Dumnezeu: învățătura Preasfintei Treimi și învățătura Întrupării Dumnezeului-Om Domnul nostru Iisus Hristos. Dacă nu s-ar fi luat măsuri decisive, „întregul creștinism ortodox ar fi fost condamnat la învățături eretice”. Așadar, istoria a fost pusă la încercare. Marele Prinț Ivan al III-lea, ademenit de iudaizatori, i-a invitat la Moscova. A numit, pe doi dintre cei mai proeminenți eretici, protopopi, unul la Catedrala "Adormirea Maicii Domnului", celălalt la Catedrala "Sfântul Arhanghel Mihail" din Kremlin și l-a chemat la Moscova chiar și pe marele eretic Șharia.

   Toți cei apropiați prințului au fost induși în eroare, de acea erezie, începând cu funcționarul care conducea guvernul, Teodor Kurițin, al cărui frate a devenit lider al ereticilor. Chiar și soacra marelui prinț, Elena Voloșanka, i-a acceptat pe iudaizatori. Și, în cele din urmă, ereticul mitropolit Zosima a fost instalat pe tronul episcopal al marilor ierarhi ai Moscovei, Petru, Alexie și Iona.

   Sfântul Iosif și Sfântul Ghenadie, Episcop de Novgorod (4 decembrie), au chemat la lupta împotriva răspândirii ereziei. Sfântul Iosif a scris prima sa epistolă „Despre taina Preasfintei Treimi” pe când era încă monah la Mânăstirea Pafnutiev Borov, în anul 1477. Încă de la început, Mânăstirea "Adormirea Maicii Domnului" din Volokolamsk a devenit un bastion al Ortodoxiei în lupta împotriva ereziei. Aici, Sfântul Iosif și-a scris lucrarea principală, "Luminătorul", generată de epistolele sale antieretice înflăcărate sau, după cum le numea însuși călugărul, fără pretenții, „exerciții de carte”. 

   Operele Sfântului Iosif și ale Arhiepiscopului Ghenadie au fost încununate de succes. În 1494, ereticul Zosima a fost detronat de pe Scaunul Episcopal, iar în anii 1502-1504, iudaizatorii rău intenționați și nepocăiți, care huliseră împotriva Preasfintei Treimi, a Mântuitorului Hristos, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a Bisericii, au fost condamnați de un Sinod bisericesc.

   Sfântul Iosif a avut multe alte încercări și necazuri, dar de fiecare dată Domnul l-a încercat, după măsura puterii sale duhovnicești. Sfântul l-a mâniat pe Marele Prinț Ivan al III-lea, care abia spre sfârșitul vieții sale s-a împăcat cu acesta și s-a pocăit de slăbiciunea pe care o avusese față de iudaizatori. Sfântul l-a mâniat și pe prințul Teodor de Voloțk, pe ale cărui pământuri se afla mânăstirea lui Iosif. În 1508, Sfântul a suportat și o interdicție nedreaptă din partea Sfântului Serapion, Arhiepiscopul Novgorodului (16 martie), cu care, însă, s-a împăcat curând.

   În 1503, un Sinod de la Moscova, sub auspiciile Sfântului Iosif și ale ucenicilor săi, a adoptat un „Răspuns Sinodal” privind indisolubilitatea proprietăților bisericești, „prin urmare, toate proprietățile dobândite de Biserică sunt în esență proprietatea dobândită a lui Dumnezeu, gajate, încredințate și date lui Dumnezeu”.

   Moștenirea lucrărilor canonice ale starețului Iosif constă în special în „Codexul Nomocanonic”, un vast codex de reguli canonice ale Bisericii Ortodoxe, început de Sfântul Iosif și finalizat de Mitropolitul Macarie.

   Există și unele opinii, privind diferențele de perspectivă și neînțelegerile dintre cei doi mari pedagogi ai monahismului rusesc de la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea: Sfântul Iosif de Voloțk și Sfântul Nil de Sora (7 mai). În literatura veche istorică, aceste opinii îi prezintă de obicei ca proclamând două curente „contrare” în cadrul vieții duhovnicești rusești: privind lucrarea exterioară și cugetarea interioară. Acest lucru este profund incorect. Sfântul Iosif, în Rânduiala sa, a sintetizat aceste două aspecte ale tradiției monahale rusești, continuând fără întrerupere pe linia binecuvântării atonite date Sfântului Antonie de la Peșterile Kievului, trecând prin Sfântul Serghie și până în zilele noastre.

   Rânduiala în cauză presupune necesitatea unei regenerări interioare depline a omului, care să-și supună întreaga viață sarcinii mântuirii și îndumnezeirii - nu doar pentru fiecare monah în parte, ci și pentru mântuirea colectivă a întregii lumi. În Rânduială se pune un mare accent pe cerința adresată monahilor de a se nevoi constant pe calea rugăciunii interioare și bisericești: „monahul nu trebuie să fie niciodată în sărbătoare”. Munca, văzută ca „faptă colectivă”, constituia, pentru Sfântul Iosif, însăși esența vieții bisericești; credința, întruchipată în fapte bune, fiind rezultatul rugăciunii.

   Pe de altă parte, Sfântul Nil din Sora dusese o viață ascetică, timp de mai mulți ani, pe Muntele Athos și, de acolo, adusese învățătura despre viața contemplativă și „Rugăciunea lui Iisus” ca mijloc de slujire isihastă a monahilor către lume, ca activitate duhovnicească neîntreruptă, legată de munca fizică necesară pentru susținerea vieții.

Însă nevoința duhovnicească și nevoința fizică nu sunt decât două aspecte ale aceleiași chemări creștine: o continuare vitală a activității creatoare a lui Dumnezeu în lume, cuprinzând atât sfera spirituală, cât și pe cea materială. În acest sens, Sfinții Iosif și Nil sunt frați duhovnicești, diferiți în continuarea Tradiției Bisericești a Sfinților Părinți, și sunt moștenitori ai preceptelor Sfântului Serghie de Radonej. Sfântul Iosif a apreciat mult experiența duhovnicească a Sfântului Nil și și-a trimis propriii ucenici la el, pentru a studia rugăciunea interioară.

   Sfântul Iosif a fost, de asemenea, un susținător activ al unui ținut centralizat și puternic la Moscova. El a fost unul dintre inițiatorii învățăturii despre Biserica Rusă ca primitoare și purtătoare a evlaviei Imperiului Bizantin: „pământul rusesc a întrecut acum pe toate în evlavie”. Ideile Sfântului Iosif, având o semnificație istorică extraordinară, au fost dezvoltate ulterior de ucenicii și adepții săi. Dintre ei a provenit Starețul Filotei de la Mânăstirea Spaso-Eleazarov din Pskov, cu propria sa învățătură despre Moscova ca fiind a Treia Romă. El a declarat: „Două Rome au căzut, Moscova este a treia și o a patra nu va mai fi”.

   Aceste opinii ale ucenicilor lui Iosif, despre semnificația mânăstirilor care dețin proprietăți pentru construirea de biserici și participarea Bisericii la viața socială, au fost stabilite în condițiile luptei pentru putere centralizată a Prințului de la Moscova. Adversarii săi erau separatiștii, care încercau să denigreze aceste opinii, pentru propriile lor scopuri politice, folosind pe ascuns învățătura Sfântului Nil din Sora despre „non-acumularea de bunuri”, distanțarea monahilor de treburile și averile lumești.

Această presupusă opoziție a generat o viziune falsă privind ostilități între tendințele Sfinților Iosif și Nil. În realitate, ambele tendințe au coexistat în mod legitim în cadrul Tradiției monahale rusești, completându-se reciproc. După cum reiese din Rânduiala Sfântului Iosif, baza acesteia a fost lipsa totală de acumulare de bunuri și renunțarea la conceptele de „al meu - al tău".

   Anii au trecut. Mânăstirea a înflorit, datorită lucrărilor de construcție și nevoințelor Sfântului Iosif, iar pe măsură ce acesta îmbătrânea se pregătea pentru viața veșnică. Înainte de sfârșitul său, a primit Sfintele Taine, apoi i-a chemat pe toți frații. Le-a dat pacea și binecuvântarea sa și a adormit în pace în Domnul, pe 9 septembrie 1515.

Cuvântul de îngropare a Sfântului Iosif a fost compus de nepotul și ucenicul său, călugărul Dositei (Toporkov).

   Prima "Viață a Sfântului Iosif" a fost scrisă în anii 1540 de un ucenic al Sfântului Iosif, Episcopul Sava cel Negru de Krutița, cu binecuvântarea lui Macarie, Mitropolitul Moscovei și al întregii Rusii (+1564). A fost inclusă în lecturile Mineiului Mare compilate de Macarie. O a doua redactare a Vieții a fost scrisă de scriitorul bulgar rusificat Lev Filologul, cu ajutorul Sfântului Zenovie de Otensk (30 octombrie).

   Cinstirea locală a Sfântului Iosif a fost stabilită, la Mănăstirea Volokolamsk, în decembrie 1578, la o sută de ani de la înființarea mânăstirii. La 1 iunie 1591, a fost fixată sărbătoarea bisericească a cinstirii sale, sub Patriarhul Iov. Sfântul Iov, ucenic al Sfântului din Volokolamsk, l-a tuns pe Sfântul Gherman de Kazan și a fost un mare admirator al Sfântului Iosif și autorul Slujbei sale inclusă în Minee. Un alt ucenic al Sfinților Gherman și Varsanufie a fost, de asemenea, tovarășul și succesorul Patriarhului Iov, Sfințitul Mucenic Patriarh Ermoghen (17 februarie), lider duhovnicesc al poporului rus în lupta pentru eliberare de sub năvălitorii polonezi.

   Operele teologice ale Sfântului Iosif reprezintă o contribuție incontestabilă la comoara Tradiției Ortodoxe în general. Ca toate scrierile Bisericii inspirate de harul Duhului Sfânt, ele continuă să fie o sursă de viață duhovnicească și de cunoaștere și au propria lor semnificație și relevanță teologică.

   Cartea principală a Sfântului Iosif a fost scrisă pe secțiuni. Forma sa originală, finalizată în timpul Sinoadelor din 1503-1504, includea unsprezece secțiuni. Redactarea finală, compilată după mutarea la Domnul a Sfântului și care implică o cantitate enormă de manuscrise, Cartea împotriva ereticilor sau Luminătorul, include șaisprezece secțiuni, prefațate de "O relatare a ereziilor nou apărute". Prima secțiune expune învățătura Bisericii despre învățătura Preasfintei Treimi; a doua, despre Iisus Hristos, Adevăratul Mesia; a treia, despre semnificația în cadrul Bisericii a profețiilor Vechiului Testament; a patra, despre Întruparea lui Dumnezeu; iar de la a cincea la a șaptea se vorbește despre venerarea icoanelor. În secțiunile de la a opta până la a zecea, Sfântul Iosif expune fundamentele eshatologiei creștine. A unsprezecea secțiune este dedicată monahismului. În cea de-a douăsprezecea, este demonstrată ineficacitatea anatemelor și sancțiunilor impuse de eretici. Ultimele patru secțiuni analizează metodele de luptă a Bisericii cu ereticii și mijloacele de îndreptare și de pocăință a lor.

   Învățăturile Sfântului Iosif au fost adoptate oficial, de Biserica Ortodoxă Rusă, în urma canonizării sale locale, în 1579, și a canonizării naționale, în 1591.

***
Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, lucrarea de față a fost realizată în luna august 2025.