Sfântul Ioan Postitorul, Patriarhul Constantinopolului

Zi de cinstire aparte: 2 septembrie

   Sfântul nostru Părinte Ioan s-a născut în Constantinopol -  Împărăteasa Cetăților. La început a lucrat ca meșter aurar și toată lumea se aștepta ca el să continue cu această îndeletnicire. Încă din tinerețe, însă, a fost înclinat spre viața monahală. De asemenea, avea un dar rar al înfrânării și o dragoste naturală pentru post, și de aceea era cunoscut sub numele de „Postitorul”. Datorită reputației sale în virtuți, a fost hirotonit diacon, de Patriarhul Ioan al III-lea, iar mai târziu a primit harul preoției. 

   Sfântul Ioan s-a învrednicit de o apariție minunată care l-a pregătit că va deveni primitor vrednic al harului lui Dumnezeu pentru iluminarea duhovnicească a turmei sale. Citea Sfânta Scriptură și alte cărți bisericești în fiecare zi, îmbogățindu-si astfel.

   Odată, când era tânăr, Ioan se plimba cu Eusebiu, un bătrân călugăr din Palestina. Deodată, o voce, fără a se vedea vreun trup, i-a vorbit lui Eusebiu: „Părinte, nu merge de-a dreapta marelui Ioan”. Era glasul lui Dumnezeu, prevestind marea slujire la care Ioan avea să fie chemat curând.

   După moartea Patriarhului Eutihie, Sfântul Ioan a fost ales să-i succeadă. Nu a vrut să primească funcția, dar s-a înspăimântat de o apariție cerească și astfel a consimțit. Prin exemplul propriei sale vieți, i-a învățat pe toți credincioșii să-și înfrâneze dorințele capricioase și să se stăpânească. Ierarhul nu a putut suporta disprețul flagrant al turmei sale față de sfaturile Bisericii. Când cetățenii Constantinopolului au decis să se dea bătuți, lăsându-se  în voia patimilor lor și participând la un spectacol ecvestru la Hipodrom, chiar în ajunul Sărbătorii Rusaliilor, ierarhul a căzut în genunchi înaintea lui Dumnezeu și s-a rugat fierbinte ca Domnul să le zădărnicească intenția nelegiuită. Deîndată ce oamenii au început să se îndrepte spre Hipodrom, s-a stârnit o furtună teribilă, cu tunete, ploaie și grindină, astfel încât toată lumea s-a împrăștiat de frică și a ajuns să realizeze nepotrivirea unei astfel de distracții.

   Sfântul Ioan a fost Patriarh al Constantinopolului între anii 582 și 595 și a fost primul care a folosit titlul de „Patriarh Ecumenic”.

   A fost un mare postitor, mijlocitor și făcător de minuni, chiar dinainte de a se muta la Domnul. Renumit pentru cumpătare și rugăciunea sa, Sfântul Ioan avea o asemenea dragoste pentru săraci, încât nu le refuza nimic din averea sa. După trecerea sa la cele veșnice, singurele sale bunuri personale găsite de ceilalți au fost o lingură de lemn, o cămașă de in și o haină veche. Scrierile sale despre pocăință și spovedanie sunt bine cunoscute.

   După o viață virtuoasă și evlavioasă, timp în care a săvârșit multe minuni, Sfântul Ioan a adormit întru Domnul, pe 2 septembrie 595. Sfintele sale moaște pline de har au fost îngropate în Biserica Sfinților Apostoli.

   Sfântul Ioan mai este pomenit, în mod special, și pe 30 august.

În alte Sinaxare, găsim:

   Sfântul Părinte al nostru Ioan Postitorul, a trăit în secolul al VI-lea, în timpul domniei a trei împărați: Iustin, Tiberius și Mauriciu. S-a născut în Constantinopol și, când a ajuns la vârsta maturității, a devenit gravor de meserie. Ioan era evlavios și temător de Dumnezeu, iubitor de săraci și iubitor de străini.

   Odată, a primit un călugăr din Palestina, pe nume Eusebiu. Acest călugăr mergea lângă Ioan la dreapta sa, când a auzit deodată un glas spunându-i: „Nu îți este iertat ție, Părinte, să umbli de-a dreapta marelui Ioan”. Prin acest glas, a fost prezis de Dumnezeu că Ioan va primi marea slujire de Arhiereu.

   După acestea, s-a împrietenit cu Sfântul Ioan al III-lea, cunoscut sub numele de Scolasticul (21 februarie), care era Patriarh al Constantinopolului, și de către dânsul a fost numărat în rândul citeților. Mai târziu a fost hirotonit, tot de dânsul, diacon și apoi preot.

   Când Sfântul Ioan era diacon, a mers după-amiaza la Biserica Sfântului Lavrentie. Acolo a găsit un pustnic, pe care nu-l cunoștea. Acest pustnic i-a arătat dumnezeiescului Ioan treptele din spatele Sfântului Altar și au mers la Sfântul Tron, unde stătea Ierarhul. În timp ce i-a arătat aceasta, deodată i-a apărut un mare număr de Sfinți. Și a auzit o voce amestecată cu o cântare dulce și armonioasă. Toți acești Sfinți erau îmbrăcați în haine albe, strălucitoare. Această apariție a fost un adevărat semn al tainei pe care Sfântul Ioan urma să o primească.

   Pentru că era împărțitor de monede pentru Biserica Constantinopolului, odată când se afla în afara cetății, pe câmp, mai rămăsese cu o singură pungă cu monede, din care a împărțit din belșug danii. Și pentru că erau din ce în ce mai mulți oameni săraci cărora să le împartă monedele, el împărțea tot mai mult, dar, în loc ca punga să se golească, se umplea și mai tare. Când a ajuns în piața deschisă, numită Vun, a împărțit monede tuturor. Acolo, un om invidios a strigat: „Doamne, îndură-Te, când se va goli această pungă pentru noi?”. Și, imediat, punga s-a golit. Sfântul s-a uitat mânios la om și a spus: „Dumnezeu să te ierte, frate, căci dacă nu ai fi spus acele cuvinte invidioase, acea pungă ar fi rezistat mult timp la împărțire și nu s-ar fi golit”.

   Când Patriarhul Eutihie a adormit întru Domnul, în aprilie 582, dumnezeiescul Ioan a fost forțat să devină Patriarh al Constantinopolului, dar nu s-a lăsat convins. Din cauza opoziției sale, a avut parte de o apariție înfricoșătoare. A văzut o mare, care se întindea de la pământ până la cer. A apărut și un cuptor aprins și înfricoșător. Un mare număr de îngeri s-a arătat, spunându-i dumnezeiescului Ioan: „Nu se poate ca lucrurile să rămână astfel. Taci doar. Vezi, și nu te împotrivi, știind că vei fi încercat prin mare și prin foc”. Se pare că au spus aceste lucruri, cu mare frică. De aceea, văzând acestea, Sfântul s-a lăsat pradă voinței lui Dumnezeu împotriva voinței sale și a fost hirotonit Patriarh al Constantinopolului. Aceasta s-a întâmplat după ce s-a nevoit în asceză extremă și s-a desăvârșit în toate virtuțile.

   Odată, Sfântul trecea prin locul numit Hebdomon, unde a văzut o mare furtună pe mare. Prin rugăciune și cu semnul Sfintei Cruci, a potolit-o. Altădată, Ioan Scolasticul din Gaza a avut o scurgere de sânge din ochi și nu mai putea vedea, așa că a mers la Sfântul Ioan, rugându-l să-l împărtășească. Atunci când Sfântul l-a împărtășit, a zis: „Acest Trup al lui Iisus Hristos, Care a vindecat pe orbul din naștere, poate vindeca și orbirea ta”. Și, minune! Cu aceste cuvinte, Ioan a fost vindecat.

   A venit, la un moment dat, o vreme de mare ciumă, care a lovit Constantinopolul. Sfântul i-a dat unuia dintre slujitorii săi două coșuri, unul gol și celălalt plin cu pietre și i-a spus: „Mergi și stai la drumul numit Vun și numără morții care trec pe acolo. Și pentru câți morți vei găsi, vei pune câte o piatră în coșul gol”. Slujitorul a făcut asta, toată ziua, iar noaptea a numărat pietrele, constatând că au fost 323 de morți. A făcut la fel și a doua zi și a numărat mai puțini morți. Și a făcut asta până în a șaptea zi, când nu au mai fost morți de numărat, căci ciuma încetase complet, prin rugăciunile Sfântului.

   Acest Sfânt a avut o asemenea stăpânire de sine, încât timp de șase luni nu a băut apă, iar în timpul a treisprezece ani și jumătate ca Patriarh nu a mâncat decât tulpini de salată verde, sau puțin pepene galben, ori struguri sau smochine, și dormea extrem de puțin și cu grijă, măsurat. Felul lui de a dormi era acesta: stătea într-un loc și își punea genunchii la piept, și în felul acesta dormea. Ca să nu doarmă mai mult decât dorea, aprindea o lumânare. În lumânare înfigea un ac. Sub lumânarea cu ac, așeza o oală. Când lumânarea ardea până la punctul în care ajungea la ac, aceasta cădea în oală. Sunetul acului lovind oala îl trezea pe Sfânt și se ridica. Dacă nu auzea acul căzând în oală, în noaptea următoare priveghea toată noaptea. Evident, Sfântul, aici, urma sfatul Părinților Deșertului, care obișnuiau să spună: „Cine vrea să se mântuiască născocește mijloace”. 

    În acest fel, acest om de trei ori binecuvântat lupta împotriva patimilor sale prin rugăciune, post și privegheri. Prin rugăciune, de asemenea, i-a îndepărtat pe barbarii care veneau să facă pagube Constantinopolului. Astfel, și-a protejat turma de dușmanii văzuți și nevăzuți.

   Într-o zi, într-o vineri, niște oameni i-au spus Sfântului: „Mâine, Stăpâne, va fi un spectacol regizat în hipodrom, și anume alergare și curse de cai”. A doua zi era Sâmbăta Rusaliilor. Sfântul a răspuns: „Hipodromul va funcționa de Rusalii?”. Drept urmare, L-a implorat pe Dumnezeu să arate un semn, ca oamenii să se sperie și să-i împiedice să participe la jocuri. Și, ce minune! Sâmbătă după-amiaza, când cerul era senin, a apărut o furtună înfricoșătoare și vânt puternic. Și a fost o ploaie atât de puternică, încât toți oamenii au părăsit hipodromul, crezând că sfârșitul lumii a venit asupra lor. Aceasta a provocat o tulburare a vremii, cum nu mai fusese niciodată văzută până atunci de oameni, iar toată lumea a fost îngrozită.

   O femeie care avea un soț posedat de duhuri rele a alergat la un pustnic, pentru vindecare. Pustnicul i-a zis: „Mergi la Preasfântul Patriarh Ioan al Constantinopolului și el îți va vindeca soțul”. Femeia a făcut acest lucru și, prin rugăciunile dumnezeiescului Ioan, soțul ei a fost vindecat, așa că s-au întors acasă bucurându-se. 

   Prin rugăciunile Sfântului, femeile fără de prunci au putut să nască fii, iar mulți bolnavi au primit vindecare.

   După ce a slujit ca Patriarh timp de treisprezece ani și cinci luni, a adormit întru Domnul, pe 2 septembrie 595. Sfântul Chiriac a slujit ca Patriarh după el, care este prăznuit pe 27 octombrie.

   Când Sfântul a trecut la Domnul, sfintele sale moaște au fost așezate, spre îmbrățișare, pentru creștini. Atunci, preaslăvitul eparh Nil s-a apropiat să-l sărute și, ce minune!, în timp ce se apropia să sărute sfintele moaște, acesta s-a ridicat și l-a sărutat la rândul său, ca și cum ar fi fost viu, și i s-a șoptit la ureche o taină pe care dumnezeiescul Nil nu a dezvăluit-o niciodată, tot restul vieții sale. Când toți oamenii au văzut această minune, L-au slăvit pe Dumnezeu, Care Își slăvește Sfinții. Apoi, a fost îngropat cu evlavie și cu cinste, fiind așezat în Sfântul Altar al Bisericii Apostolilor.

   Sfântul Ioan al IV-lea Postitorul, Patriarhul Constantinopolului (582-595), este vestit în Biserica Ortodoxă ca fiind compilatorul unui nomocanon (o rânduială de canoane), care a ajuns până la noi în mai multe versiuni distincte, dar fundamentul lor este unul și același. Este vorba despre sfaturi pentru preoți, despre cum să ia seama la mărturisirea păcatelor în Taină, fie că sunt păcate deja comise, fie doar păcate ca intenție.

   Rânduielile noi mărturisesc despre bunăvoința păcătosului și despre conștiința sa în împăcarea cu Dumnezeu, și astfel Sfântul a redus canoanele vechilor Părinți, la jumătate sau mai mult. Pe de altă parte, el a stabilit mai exact caracterul canoanelor: post aspru, efectuarea zilnică a unui număr stabilit de metanii până la pământ, împărțirea de danii etc. Durata canonului era stabilită de preot. Scopul principal al nomocanonului întocmit de Sfântul Patriarh constă în atribuirea de canoane, nu doar în funcție de gravitatea păcatelor, ci și în funcție de gradul de pocăință și de starea duhovnicească a persoanei care se spovedește.

   Printre greci și, mai târziu, în Biserica Rusă, rânduielile Sfântului Ioan Postitorul apar cinstite la același nivel „cu alte rânduieli sfinte”, iar nomocanoanele din cartea sa sunt considerate „aplicabile pentru întreaga Biserică Ortodoxă”. Sfântul Nicodim de la Sfântului Munte (14 iulie) l-a inclus în Manualul pentru Spovedanie (Exomologitarion), publicat pentru prima dată în 1794, și în Pidalion (Cârma), publicat în 1800.

   Prima traducere slavonă a fost realizată foarte probabil de Sfântul Metodie, în același timp în care a realizat Nomocanonul în 50 de Titluri al Sfântului Patriarh Ioan Scolasticul, al cărui succesor pe Tronul din Constantinopol a fost Sfântul Ioan Postitorul. Această traducere veche a fost păstrată în Rusia, în „Cârma Ustiug” din secolul al XIII-lea, publicată în 1902.

   Din secolul al XVI-lea, în Biserica Rusă, nomocanonul Sfântului Ioan Postitorul a circulat într-o altă formă, compilată de călugării și clericii de la Muntele Athos. În această formă a fost publicat în mod repetat în Lavra Peșterilor din Kiev (în 1620, 1624, 1629).

La Moscova, Nomocanonul a fost publicat sub forma unui supliment al "Trebnik": sub Patriarhul Ioasaf în 1639, sub Patriarhul Iosif în 1651 și sub Patriarhul Nicon în 1658. . O ediție academică a Nomocanonului, cu texte paralele grecești și slavone și cu comentarii istorice și canonice detaliate, a fost publicată de A.S. Pavlov (Moscova, 1897).

   Tot referitor la viața Sfântului Ioan Postitorul, din "The Witness", Vol. XXV, No. 13 August 3/16, 1981, extragem următoarele cuvinte: 

   Pe lângă faptul că era un făcător de minuni și un inventator al "ceasului deșteptător", acest Ierarh Sfânt și smerit a fost remarcabil și prin faptul că a fost primul Patriarh al Constantinopolului numit „Patriarh Ecumenic”. Împăratul Maurițiu i-a dat Sfântului Ioan acest titlu, în anul 586.

 

   Bizantinii iubeau titlurile. Sentimentul general părea a fi acela că, odată ce aveai titluri mai multe și mai mari, erai mai fericit. Și, evident, pe măsură ce imperiul se micșora, titlurile deveneau proporțional mai mari. Drept urmare, Sebastos (onorabil) a devenit Isosebastos, care la rândul său a evoluat în Prorosebastos, care în cele din urmă s-a dezvoltat în cumplitul Panhypersebastos (Atot-Suprem-Onorabil).

 

   Trebuie să fim atenți, totuși, la înțelegerea implicațiilor acestui nou titlu: „Patriarh Ecumenic”. În acele vremuri, Constantinopolul era orașul „ecumenic”, adică centrul religios, politic, spiritual, economic și legislativ al oecumenului (literalmente, lumea „locuită”) - adică al Imperiului Roman. Titlul „ecumenic” nu era folosit exclusiv de Patriarhi. De exemplu, exista și un „Bibliotecar Ecumenic” la Constantinopol. Întrucât oecumenul era imperiul, cuvântul „ecumenic” purta semnificația de „imperial”. Prin urmare, Bibliotecarul Ecumenic, în ciuda titlului său intimidant, era pur și simplu bibliotecarul șef al Orașului Imperial. Prin acest titlu, el nu își asuma autoritatea asupra tuturor celorlalți bibliotecari ai imperiului. Astfel, și Patriarhul Ecumenic era pur și simplu Episcopul Orașului Imperial. El nu era, așa cum auzim uneori astăzi, „liderul Ortodoxiei Mondiale”.

 

   Din greșeală – sau poate prin Pronia Divină? – noul titlu al Sfântului Ioan, „Patriarh Ecumenic”, a fost tradus în latină ca “Patriarh Universal”. Aici au început unele dintre problemele papalității. Papalitatea de astăzi, adică.

   Pentru început, Sfântul Ioan nu a cerut noul titlu. Acesta i-a fost impus de împărat. Sfântul Ioan nici măcar nu voia să devină Patriarh și, inițial, s-a opus cu înverșunare primirii funcției, chiar și după ce fusese ales. Voia doar să fie un simplu călugăr; fusese suficient de mult timp în apropierea Patriarhiei, încât să știe ce sarcină consumatoare este cea de Episcop.

 

   Papa (Episcopul Romei) Sfânt Grigorie cel Mare nu-l cunoștea personal pe Sfântul Ioan; nu știa că Sfântul Ioan nu își asumase el însuși acest titlu, și că nici măcar nu voise să devină Patriarh și că nu era despotul avid de putere și ambițios pe care părea să-l implice presupusul său nou titlu de „Patriarh Universal”. Alarmat la gândul că un Episcop își revendica autoritatea asupra tuturor celorlalți Episcopi, Sfântul Grigore i-a scris Sfântului Ioan. Astfel, istoria ne-a lăsat moștenire aceste scrisori incredibil de frumos scrise de Sfântul Grigorie, scrisori care demolează cu blândețe, dar ferm, temeliile papalității în Occident, așa cum a ajuns să fie cunoscută și urâtă mai târziu.

 

   Iată cum îi scria Sfântul Grigorie Episcopul Romei, Sfântului Ioan Patriarhul Constantinopolului:

   „Te rog, așadar, să reflectezi că prin îndrăzneața ta pretenție, pacea întregii Biserici este tulburată și că ești în dușmănie cu acel har care a fost dat tuturor în comun. Cu cât crești mai mult în acest har, cu atât vei fi mai smerit în propriii tăi ochi; vei fi cu atât mai mare, cu cât te vei îndepărta mai mult de uzurparea acestui titlu extravagant și vanitos. Vei fi cu atât mai bogat, cu cât vei căuta mai puțin să-ți jefuiești frații spre folosul tău. 

   De aceea, preaiubite frate, iubește smerenia, din toată inima ta. Ea este cea care asigură pacea între frați și care păstrează unitatea în Sfânta Biserică Sobornicească... Ce îi vei spune lui Hristos, Care este Capul Bisericii Universale - ce-I vei spune, la Judecata de Apoi - tu, care, prin titlul tău al universalului, i-ai aduce pe toți membrii Săi în supunere față de tine? 

   Pe cine, te rog să-mi spui; pe cine imiți prin acest titlu pervers, dacă nu [pe cel rău] care, disprețuind legiunile de îngeri, tovarășii săi, a încercat să se ridice la cel mai înalt nivel"?

 

Și într-o altă scrisoare:
   "Dar dacă cineva uzurpă în Biserică un titlu care îi cuprinde pe toți credincioșii, Biserica Universală – o blasfemie! – va cădea atunci odată cu el, din moment ce se face numit universal. Fie ca toți creștinii să respingă acest titlu blasfemic – acest titlu care ia onoarea sacerdotală de la fiecare preot, în momentul în care este uzurpat în mod nebunesc de unul singur!”.

 

   Nu putem spune, așa cum au susținut unii, că Sfântul Grigore își rezerva, într-un fel de a vorbi, prerogativa de „Episcop Universal”. Un conciliu african, printr-o decizie prost gândită, oferise un titlu similar Episcopilor Romei, pentru a-l onora pe Sfântul Apostol Petru, așa cum presupunea el. Și, care a fost răspunsul Scaunului Romei? A refuzat acest titlu nepotrivit! Sfântul Grigorie a explicat că Scaunul Romei a refuzat onoarea, „pentru ca, conferind o misiune specială unui singur om, preoții toți să nu fie privați de onoarea care li se cuvine. Cum, atunci, în timp ce noi nu suntem ambițioși după gloria unui titlu care ne-a fost oferit, cum are altul, căruia nimeni nu i l-a oferit, îndrăzneala să-l ia?”.

 

   Astfel, scrisoare după scrisoare devastatoare, epistolele Sfântului Grigorie cel Mare către Episcopii ortodocși din vremea sa cad cu o precizie absolută asupra Papilor „infailibili” de astăzi, cu pretențiile lor la supremație ca „succesori” ai Tronului Sfântului Petru, în Cetatea Vaticanului.

 

   În monumentala sa carte “Papalitatea”, Abbe Guettee - un preot romano-catolic francez și cercetător din secolul trecut, care mai târziu s-a alăturat Bisericii Ortodoxe - tratează acest lucru și multe alte incidente istorice, care scot în evidență contrastul dintre vechiul Tron al Romei și Vaticanul de astăzi. Creștinii ortodocși ar trebui să aibă această carte valoroasă și informativă.

***
Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, lucrarea de față a fost realizată în luna iunie 2025.