Sfântul Cuvios Isihie cel Tăcut, de la Muntele Horeb

Zi de cinstire aparte: 3 octombrie

   Sfântul Isihie cel Tăcut de la Muntele Horeb a trăit în secolul al VI-lea, într-una dintre mănăstirile de pe Muntele Horeb și, la început, nu a fost un călugăr foarte prins de viața monahală.

   Ulterior, însă, Isihie a murit după o boală grea, dar printr-un act minunat al Proniei Dumnezeiești, a înviat cu doar o oră mai târziu. După aceasta, Sfântul s-a retras în chilia sa, ca pustnic, și timp de doisprezece ani a trăit în deplină singurătate.

   Nu vorbea cu niciunul dintre frați, ci se dedica citirii Psalmilor și plângerii de pocăință. Înainte de mutarea sa la cele veșnice, Fericitul Isihie le-a spus monahilor adunați: „Iertați-mă, fraților. Cine dobândește amintirea morții nu mai poate păcătui”.

   Sfinții isihaști (cei care păstrează tăcerea) sunt descendenții spirituali ai Sfântului Isihie. Acești asceți se dedică rugăciunii neîncetate a inimii și cugetării la Dumnezeu.

   Conform Sfântului Ioan Scărarul, unul dintre pașii esențiali în transformarea firii noastre căzute și în dobândirea virtuților este „meleti thanatou”, sau amintirea morții. De fapt, Treapta a 6-a a Scării Dumnezeiești a Urcușului său este dedicată chiar acestei practici.

   Pe 3 octombrie, Biserica ne îndrumă să citim acest capitol specific, de la început până la sfârșit, întrucât la sfârșit se află istoria Fericitului Isihie din Horeb, sărbătorit în această zi.

   Sfântul Ioan considera că istoria acestuia este pecetea perfectă a acestui capitol benefic dedicat amintirii morții, iar mai jos vă oferim partea finală a capitolului amintit:

   "Unii se întreabă și se miră: 'De ce, când amintirea morții ne este atât de benefică, ne-a ascuns Dumnezeu cunoașterea ceasului morții?' – neștiind că în acest fel Dumnezeu împlinește în mod minunat mântuirea noastră. Căci nimeni care și-ar fi cunoscut moartea dinainte nu ar fi mers imediat la botez sau la viața monahală; ci fiecare și-ar fi petrecut toate zilele în fărădelegi și abia în ziua morții s-ar fi putut apropia de botez și pocăință. Dintr-o lungă obișnuință, însă, s-ar întări în viciu și ar rămâne complet incorigibil.

 

   Și nu pot să nu amintesc istoria lui Isihie din Horeb. Și-a petrecut viața în completă neglijență, fără să acorde cea mai mică atenție sufletului său. Apoi, s-a îmbolnăvit grav și, pentru o oră, a murit. Iar când și-a revenit, ne-a rugat pe toți să-l părăsim imediat.

 

   Și-a zidit ușa chiliei sale și a stat în ea timp de doisprezece ani, fără să spună vreodată un cuvânt nimănui și fără să mănânce nimic altceva decât pâine și să bea apă. Și, rămânând mereu astfel, era atât de absorbit în suflet de cele ce văzuse în extazul său, încât nu și-a schimbat niciodată felul de viețuire, ci era mereu ca și cum ar fi fost nebun și vărsa în tăcere lacrimi fierbinți.

 

   Dar când era pe moarte, am spart ușa și am intrat, și după multe întrebări, numai asta am auzit de la el: 'Iartă-mă! Nimeni care a dobândit amintirea morții nu va putea vreodată să păcătuiască'.

   Am fost uimiți să vedem că unul care mai înainte fusese atât de neglijent, fusese atât de brusc transfigurat de această binecuvântată schimbare și transformare.

   L-am îngropat cu evlavie în cimitirul de lângă cetate și, după câteva zile, am căutat sfintele sale moaște, dar nu le-am găsit.

 

   Așadar, prin pocăința adevărată și vrednică de laudă a lui Isihie, Domnul ne-a arătat că îi primește pe cei care doresc să se îndrepte chiar și după o lungă nepăsare.

***
Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, lucrarea de față a fost realizată în luna mai 2026.