Sfântul Cuvios Iosif Făcătorul de Minuni, Egumenul de Volokolamsk

Zi de cinstire aparte: 18 octombrie

Sfântul Iosif de Volokolamsk, pe numele său de mirean Ioan Sanin, s-a născut la 14 noiembrie 1440 (sau 1439, potrivit unei alte surse) în satul Iazvișci-Pokrov, nu departe de orașul Volokolamsk. S-a născut într-o familie evlavioasă; tatăl său se numea Ioan (în monahism Ioanichie), iar mama sa, Marina (în schimă, Maria). La vârsta de șapte ani, copilul Ioan a fost trimis pentru educație la cuviosul și luminatul stareț Arsenie, de la Mânăstirea "Înălțarea Sfintei Cruci" din Volokolamsk.

Distingându-se prin calități rare și o aptitudine extraordinară pentru slujirea bisericească, tânărul talentat a studiat Psaltirea timp de un an, iar în anul următor, întreaga Sfântă Scriptură. A devenit citeț și cântăreț în biserica mănăstirii. Contemporanii săi erau uimiți de memoria sa excepțională. Adesea, fără a avea vreo carte în chilie, își săvârșea rânduiala monahală, recitând din memorie pasaje din Psaltire, din Evanghelie, din Epistole și tot ceea ce era necesar.

Chiar și înainte de a deveni monah, Ioan a dus o viață monahală. Datorită lecturii și studiului Sfintei Scripturi și al scrierilor Sfinților Părinți, el stăruia neîncetat în cugetarea la Dumnezeu. După cum notează biograful său, încă din copilărie „se ferea de vorbele rușinoase și hulitoare, precum și de veselia deșartă”.

La vârsta de douăzeci de ani, Ioan a ales calea nevoinței monahale și, părăsind casa părintească, a plecat în pustie, în apropierea Mănăstirii Savin din Tver, la renumitul stareț și aspru nevoitor Varsanufie. Însă rânduiala monahală de acolo i s-a părut tânărului nevoitor insuficient de aspră. Cu binecuvântarea starețului Varsanufie, a plecat la Borovsk, la Sfântul Pafnutie de Borovsk (prăznuit pe 1 mai); acesta fusese ucenic al starețului Nichita de la Mănăstirea Vîsoțk, care, la rândul său, fusese ucenic al Sfântului Serghie de Radonej și al Sfântului Atanasie de Vîsoțk.

Viața simplă a cuviosului stareț, sarcinile pe care le împărțea cu frații și respectarea cu strictețe a rânduielii monahale erau pe măsura stării duhovnicești a lui Ioan. Sfântul Pafnutie l-a primit cu dragoste pe tânărul ascet venit la el și, la 13 februarie 1460, l-a tuns în monahism cu numele de Iosif, împlinind astfel cea mai mare dorință a lui Ioan. Cu dragoste și râvnă, tânărul monah și-a asumat ascultările grele care i-au fost încredințate – în bucătărie, la brutărie și la infirmerie. Sfântul Iosif îndeplinea această din urmă ascultare, cu o grijă deosebită: „dădea hrană și băutură bolnavilor, așeza și aranja așternuturile, fiind plin de grijă și preocupat de toate, lucrând ca și cum i-ar fi slujit lui Hristos Însuși”.

Marile daruri duhovnicești ale tânărului monah s-au vădit în citirea și cântarea la slujbele bisericești. Era înzestrat cu talent muzical și avea o voce care, „atât la cântare, cât și la citire, era asemenea glasului unei rândunele, minunat de armonioasă, desfătând auzul ascultătorilor, mai mult decât oricine altcineva”. Sfântul Pafnutie l-a numit pe Iosif eclesiarh, pentru a veghea la respectarea rânduielii bisericești.

Iosif a petrecut aproximativ șaptesprezece ani în mănăstirea Sfântului Pafnutie. Nevoințele stricte ale ascultării monahale, sub îndrumarea directă a starețului cu experiență, au constituit pentru el o excelentă școală duhovnicească, pregătindu-l să devină un viitor învățător și călăuzitor al vieții monahale. Spre sfârșitul vieții Sfântului Pafnutie, Iosif a fost hirotonit ieromonah și, conform dorinței din urmă a Sfântului Pafnutie, a fost numit egumen al Mănăstirii Borov.

Sfântul Iosif a hotărât să transforme viața monahală după principii strict chinoviale, urmând exemplul Mănăstirilor Lavra Peșterilor din Kiev, Preasfânta Treime-Sfântul Serghie și Sfântul Chiril de la Lacul Alb. Însă această inițiativă s-a lovit de o puternică opoziție din partea majorității fraților. Doar șapte monahi evlavioși împărtășeau viziunea egumenului.

Sfântul Iosif a decis să viziteze mănăstiri chinoviale din Rusia, pentru a studia cea mai bună organizare a vieții monahale. Împreună cu starețul Gherasim, a ajuns la mănăstirea Sfântul Chiril de la Lacul Alb, care oferea un model de asceză riguroasă, bazată pe principiile rânduielii chinoviale. Cunoașterea vieții din aceste mănăstiri a întărit convingerile Sfântului Iosif. Însă, după ce s-a întors la mănăstirea Borov la dorința prințului, Sfântul Iosif s-a lovit din nou de vechea și îndârjita împotrivire a fraților față de schimbarea rânduielii lor obișnuite. Prin urmare, a hotărât să întemeieze o nouă mănăstire, cu o rânduială de obște strictă, așa că a plecat împreună cu șapte călugări care îi împărtășeau viziunea, spre Volokolamsk – ținutul său natal – îndreptându-se către o pădure pe care o cunoștea încă din copilărie.

Pe atunci, Prințul de Volokolamsk era Boris Vasilievici, fratele cucernic al Marelui Prinț Ivan al III-lea. Aflând despre viața plină de virtute a marelui ascet Iosif, acesta l-a primit cu bucurie și i-a îngăduit să se așeze la marginea principatului său, la confluența râurilor Struga și Sestra. Alegerea acestui loc a fost însoțită de un eveniment remarcabil: o furtună a doborât copacii înainte, în fața ochilor călătorilor uimiți, ca și cum ar fi pregătit locul pentru viitoarea mănăstire. Aici, nevoitorii au ridicat o cruce și au construit o biserică din lemn, în cinstea Adormirii Maicii Domnului, în iunie 1479; aceasta a fost sfințită la 15 august 1479. Ziua și acest an au rămas în istorie drept data întemeierii Mânăstirii "Adormirea Preasfintei Maici a Domnului" din „Volok Lamsk” (denumire ce însemna „Peninsulă despărțită”), numită ulterior după întemeietorul ei.

Mănăstirea a fost construită destul de rapid. O mare parte din lucrările de construcție au fost executate chiar de către întemeietor. „Era priceput în orice meșteșug omenesc: tăia copaci, căra bușteni, cioplea și tăia lemne”. Ziua muncea alături de ceilalți la ridicarea mănăstirii, dar își petrecea nopțile în rugăciune solitară în chilie, amintindu-și mereu că „Pofta celui leneş îl omoară, căci mâinile nu voiesc să lucreze” (Pildele lui Solomon 21:25).

Vestea bună despre noul nevoitor a atras ucenici în jurul său. Numărul călugărilor a crescut curând la 100, iar Cuviosul Iosif s-a străduit să le fie tuturor un bun exemplu. Propovăduind cumpătarea și trezvia duhovnicească în toate, înfățișarea sa exterioară nu se deosebea cu nimic de a celorlalți. Hainele sale simple, potrivite pentru vreme rece, îi erau veșmânt statornic, iar încălțămintea îi erau niște opinci împletite din scoarță de copac.

El ajungea primul la biserică, citea și cânta la strană alături de ceilalți, oferea învățătură și pleca ultimul din biserică. Noaptea, Sfântul egumen făcea turul mănăstirii și al chiliilor, veghind asupra liniștii și a trezviei în rugăciune a fraților încredințați lui de Dumnezeu. Dacă se întâmpla să audă vreo discuție ușuratică, bătea ușor în ușă și se retrăgea în tăcere.

Sfântul Iosif a acordat o mare atenție rânduielii interioare a vieții călugărilor. El însuși ducea o viață de obște (chinovială) aspră, conform Rânduielii pe care o alcătuise; toate slujbele și ascultările călugărilor erau supuse acestei rânduieli, care le guverna întreaga viață, „fie în venire sau plecare, fie în cuvinte sau fapte”. În centrul rânduielii monahale se aflau absența totală a dorinței de a poseda ceva, detașarea de propria voință și munca neîncetată. Frații aveau totul în comun: îmbrăcămintea, încălțămintea, hrana și celelalte bunuri.

Niciunul dintre frați nu putea lua nimic în chilia sa fără binecuvântarea egumenului, nici măcar o carte sau o icoană. O parte din hrana călugărilor, de la trapeză, era oferită săracilor, prin consens general. Munca, rugăciunea și ostenelile duhovnicești umpleau viața fraților. Rugăciunea lui Iisus nu le lipsea niciodată de pe buze. Sfântul Iosif considera sărbătorirea excesivă drept o armă principală a ispitei celui rău. El însuși își impunea neabătut ascultări dintre cele mai grele. Mânăstirea se ocupa cu copierea și transcrierea cărților de slujbă și a scrierilor Sfinților Părinți, astfel încât colecția de carte de la Volokolamsk a devenit, în scurt timp, una dintre cele mai alese biblioteci monahale rusești.

Cu fiecare an care trecea, Mănăstirea Sfântului Iosif înflorea tot mai mult. În anii 1484–1485, în locul bisericii de lemn, a fost ridicată o biserică din piatră închinată Adormirii Maicii Domnului. În vara anului 1485, aceasta a fost pictată de „maeștri iscusiți ai ținutului rusesc”: iconarul Dionisie împreună cu fiii săi, Vladimir și Teodosie. La împodobirea noii biserici au participat și nepoții Sfântului Iosif, Dositei și Vasian Toporkov. În anul 1504 a fost amenajată o biserică încălzită, în cinstea Sfântului Botez al Domnului (Teofania), urmată de ridicarea unei clopotnițe și, lângă aceasta, a unei biserici cu hramul Icoanei Maicii Domnului „Hodighitria” (Îndrumătoarea).

Sfântul Iosif a format o întreagă școală de călugări renumiți; unii dintre aceștia s-au făcut remarcați în activitatea bisericească și istorică, fiind „păstori buni”, în timp ce alții au devenit cunoscuți prin lucrările lor de luminare a credincioșilor. Unii au rămas în amintire ca pilde vrednice de urmat în nevoințele monahale, pline de evlavie. Istoria ne-a păstrat numele multor ucenici și împreună-nevoitori ai Sfântului egumen din Volokolamsk, care au continuat să dezvolte ideile acestuia. Printre ucenicii și urmașii Sfântului Iosif, s-au numărat: Mitropoliții Moscovei și ai întregii Rusii, Daniel (+1539) și Macarie (+1563); Arhiepiscopul Rostovului, Vasian (+1515); Episcopii Simeon de Suzdal (+1515), Dositei de Krutița (+1544), Sava de Krutița (numit „cel Negru”), Acachie de Tver, Vasian de Kolomna și mulți alții. Monahii mănăstirii Volokolamsk au ocupat cele mai importante Tronuri Arhiepiscopale ale Bisericii Ruse: Sfinții Ierarhi Gurie (5 decembrie) și Gherman (6 noiembrie) de Kazan, precum și Sfântul Varsanufie, Episcop de Tver (11 aprilie).

Activitatea și influența Sfântului Iosif nu s-au limitat la mănăstire. Mulți mireni veneau la el, pentru a primi sfaturi. Cu o privire curată duhovnicească, el pătrundea în tainele adânci ale sufletelor celor care îi cereau îndrumare și le descoperea, cu darul înainte-vederii, voia lui Dumnezeu. Toți cei care trăiau în împrejurimile mănăstirii îl considerau părinte duhovnicesc și ocrotitor. Nobili de seamă și

Prinții îi cereau să le fie naș copiilor. Își deschideau sufletele în fața lui, la spovedanie, și îi solicitau scrisori de îndrumare care să îi ajute să pună în practică învățăturile sale.

Oamenii de rând găseau la mănăstire sprijin pentru subzistență în vremuri de mare nevoie. Numărul celor hrăniți din resursele mănăstirii ajungea uneori la 700 de persoane. „Întreg ținutul Voloțkului este înclinat spre bine, bucurându-se de pace și liniște. Iar numele lui Iosif, ca ceva Sfânt, se află pe buzele tuturor”.

Mănăstirea era renumită nu doar pentru evlavia și ajutorul oferit celor în suferință, ci și pentru manifestările harului dumnezeiesc. În timpul Utreniei din Sâmbăta Mare, Cuviosul Monah Visarion a văzut odată Duhul Sfânt sub chipul unui porumbel alb, așezat pe Sfântul Epitaf pe care îl purta Sfântul Iosif. Deși i-a cerut monahului să păstreze tăcerea asupra acestei apariții, starețul s-a bucurat el însuși în duh, nădăjduind că Dumnezeu nu va părăsi mănăstirea. Același monah văzuse sufletele fraților aflați pe patul de moarte ieșind albe ca zăpada. Sfântului Iosif însuși i s-a descoperit ziua sfârșitului său; el a trecut la Domnul cu bucurie, după ce s-a împărtășit cu Sfintele Taine și a primit schima monahală.

Viața plină de sfințenie a Sfântului Iosif nu a fost nici ușoară, nici lipsită de încercări. În acele vremuri grele pentru Biserica din Rusia, Domnul l-a ridicat ca apărător fervent al Ortodoxiei în lupta împotriva ereziilor și a disputelor bisericești. Sfântul Iosif a depus eforturi uriașe pentru a demasca erezia iudaizanților, care încercau să otrăvească și să denatureze temeliile vieții duhovnicești rusești. După cum Sfinții Părinți și învățători ai Sinoadelor Ecumenice au aprofundat învățătura ortodoxă ca răspuns la ereziile vechi (care negau fie Duhul Sfânt, fie dumnezeirea lui Hristos, fie cinstirea Icoanelor), tot astfel Sfântul Iosif a fost chemat de Dumnezeu să se opună învățăturilor rătăcite ale iudaizanților și să alcătuiască primul tratat de teologie ortodoxă rusă: vasta sa lucrare intitulată *Iluminătorul* (Prosvetitel).

Cu mult timp înainte, predicatori veniți din rândul hazarilor ajunseseră la Sfântul Vladimir (prăznuit la 15 iulie), încercând să-l convertească la iudaism. Însă marele Botezător al Rusiei a respins ideile rabinilor. După aceasta, Sfântul Iosif scria: „Marele ținut rusesc a viețuit timp de cinci veacuri în credința ortodoxă, până când vrăjmașul mântuirii, cel rău, l-a adus pe vicleanul iudeu în cetatea Novgorodului”.

În suita cneazului lituanian Mihail Olelkovici, ajuns la Novgorod în anul 1470, se afla și predicatorul iudeu Șaria (Zaharia). Profitând de lipsurile în credință și în învățătură ale unor clerici, Șaria și complicii săi au semănat neîncredere față de ierarhia bisericească, în rândul celor cu minte îngustă, îndemnându-i la revoltă împotriva autorităților duhovnicești și ispitindu-i cu ideea „autonomiei” – adică o autodeterminare arbitrară a fiecărui individ în chestiunile credinței și ale mântuirii. Pe cei ispitiți, ei i-au împins treptat spre o ruptură totală de Biserică: aceștia au început să disprețuiască Sfintele Icoane și să respingă cinstirea Sfinților, elemente fundamentale ale moralei populare ortodoxe.

În cele din urmă, i-au condus pe cei orbiți și amăgiți din punct de vedere religios spre negarea Tainelor mântuitoare și a învățăturilor fundamentale ale Ortodoxiei – fără de care nu există cunoașterea lui Dumnezeu: învățătura despre Preasfânta Treime și învățătura despre Întruparea lui Dumnezeu-Omul, Domnul nostru Iisus Hristos. Dacă nu s-ar fi luat măsuri hotărâte, „întreaga creștinătate ortodoxă ar fi fost sortită pieirii, din cauza învățăturilor eretice”.

Astfel s-a pus problema în fața istoriei. Marele Cneaz Ivan al III-lea, atras de adepții ereziei iudaizante, i-a invitat la Moscova. El a numit doi dintre cei mai de seamă eretici, în rang de Protoierei – unul la Catedrala Adormirii Maicii Domnului, celălalt la Catedrala "Arhanghelul Mihail" din Kremlin – și l-a chemat la Moscova chiar pe mai marele eretic Șaria.

Toți cei din preajma cneazului au fost rătăciți de această erezie, începând cu funcționarul care conducea guvernul, Teodor Kurițîn, al cărui frate a devenit unul dintre conducătorii ereticilor. Chiar și nora marelui cneaz, Elena Voloșanka, a îmbrățișat erezia iudaizanților. În cele din urmă, ereticul mitropolit Zosima a fost instalat pe Scaunul Arhieresc al marilor Ierarhi ai Moscovei: Petru, Alexie și Iona. Sfântul Iosif și Sfântul Ghenadie, Episcopul Novgorodului (4 decembrie), au îndemnat la lupta împotriva răspândirii ereziei. Sfântul Iosif și-a scris prima Epistolă, „Despre Taina Preasfintei Treimi”, pe când era încă monah la Mănăstirea Pafnutiev-Borov, în anul 1477.

Încă de la început, Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Volokolamsk a devenit un bastion al Ortodoxiei, în lupta împotriva ereziei. Aici și-a scris Sfântul Iosif principalele lucrări — precum „Iluminătorul” (Prosvetitel) — născut din epistolele sale anti-eretice pline de zel sau, așa cum le numea cu modestie însuși monahul, „exerciții literare”.

Eforturile Sfântului Iosif și ale Arhiepiscopului Ghenadie au fost încununate de succes. În anul 1494, ereticul Zosima a fost înlăturat din Scaunul Episcopal, iar iudaizanții rău-voitori și nepocăiți, care au hulit Preasfânta Treime, pe Hristos Mântuitorul, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și Biserica, au fost condamnați în cadrul unui Sinod Bisericesc.

Sfântul Iosif a trecut prin multe alte încercări și suferințe, însă Domnul l-a încercat de fiecare dată potrivit măsurii puterii sale duhovnicești. Sfântul a stârnit mânia Marelui Cneaz Ivan al III-lea, care s-a împăcat cu el abia spre sfârșitul vieții, regretând slăbiciunea de mai înainte față de iudaizanți. De asemenea, Sfântul a intrat în conflict cu cneazul Teodor de Voloțk, pe ale cărui domenii se afla Mănăstirea lui Iosif. În anul 1508, Sfântul a fost supus unei interdicții nedrepte din partea Sfântului Serapion, Arhiepiscopul Novgorodului (prăznuit la 16 martie), cu care însă s-a împăcat ulterior.

În anul 1503, un Sinod ținut la Moscova, sub îndrumarea Sfântului Iosif și a ucenicilor săi, a adoptat un „Răspuns Sinodal” privind caracterul inalienabil al bunurilor bisericești, statuând că „orice bun dobândit de Biserică este, în esență, bunul lui Dumnezeu, încredințat și dăruit Lui”. Moștenirea canonică a egumenului Iosif se regăsește în mod remarcabil în „Codexul Nomocanonic” – o vastă culegere de reguli canonice ale Bisericii Ortodoxe, începută de Sfântul Iosif și finalizată de Mitropolitul Macarie.

Există opinii care subliniază diferențele de viziune și divergențele dintre cei doi mari pedagogi ai monahismului rusesc de la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea: Sfântul Iosif de Voloțk și Sfântul Nil de Sora (prăznuit la 7 mai). În literatura istorică, aceste puncte de vedere îi prezintă adesea ca promotori a două curente „opuse” în cadrul vieții duhovnicești rusești: acțiunea exterioară și contemplarea lăuntrică. O astfel de perspectivă este profund eronată. În „Rânduiala” sa, Sfântul Iosif a sintetizat aceste două aspecte ale tradiției monahale rusești, continuând neîntrerupt firul binecuvântării athonite primite de Sfântul Antonie din Lavra Peșterilor din Kiev, transmisă prin Sfântul Serghie și până în zilele noastre.

„Rânduiala” presupune necesitatea unei depline înnoiri lăuntrice a omului, supunând întreaga viață scopului mântuirii și al îndumnezeirii (*theosis*), nu doar pentru fiecare călugăr în parte, ci și pentru mântuirea colectivă a întregului neam omenesc. Ea pune un accent deosebit pe cerința ca monahii să depună un efort neîncetat în rugăciunea lăuntrică și cea liturgică; „monahul nu trebuie să aibă niciodată vacanță”. Pentru Iosif, munca – înțeleasă ca o „lucrare comunitară” – constituia însăși esența vieții bisericești: credința, întrupată în fapte bune, este concretizarea rugăciunii.

Pe de altă parte, Sfântul Nil din Sora dusese o viață ascetică timp de mai mulți ani în Muntele Athos, de unde a adus învățătura despre viața contemplativă și despre „Rugăciunea lui Iisus”, ca formă de slujire isihastă a monahilor față de lume – o activitate duhovnicească neîncetată, împletită cu munca fizică necesară întreținerii vieții.

Însă nevoința duhovnicească și cea fizică sunt doar două laturi ale aceleiași vocații creștine: o continuare vitală a lucrării creatoare a lui Dumnezeu în lume, incluzând atât sfera ideală, cât și pe cea materială. În această privință, Sfinții Iosif și Nil sunt frați duhovnicești, continuatori diverși ai Tradiției Bisericii și ai Sfinților Părinți, precum și moștenitori ai preceptelor Sfântului Serghie de Radonej. Sfântul Iosif prețuia mult experiența duhovnicească a Sfântului Nil și își trimitea propriii ucenici la acesta pentru a învăța rugăciunea lăuntrică.

Sfântul Iosif a fost, de asemenea, un susținător activ al unui Stat moscovit puternic și centralizat. El a fost unul dintre promotorii ideii că Biserica Rusă este moștenitoarea și purtătoarea evlaviei Imperiului Bizantin, afirmând că „pământul rusesc a întrecut acum pe toate celelalte în evlavie”. Ideile Sfântului Iosif, de o importanță istorică majoră, au fost ulterior dezvoltate de ucenicii și urmașii săi. Din rândul acestora s-a remarcat Starețul Filotei de la Mănăstirea Spaso-Eleazarov din Pskov, cu învățătura sa despre Moscova drept „A Treia Romă”. El a proclamat: „Două Rome au căzut, Moscova este a treia, iar a patra nu va mai exista”.

Aceste viziuni ale „iosifiților” – privind importanța deținerii de proprietăți de către mănăstiri, pentru construirea de biserici și implicarea Bisericii în viața socială – au apărut în contextul luptei pentru centralizarea puterii dusă de cneazul Moscovei. Adversarii lor erau adepți ai separatismului, care încercau să discrediteze aceste idei, în scopuri politice proprii, folosindu-se în mod insidios de învățătura Sfântului Nil din Sora despre „neagonisire” – adică despre retragerea monahilor din sfera preocupărilor și a bunurilor lumești. Această presupusă opoziție a generat o viziune eronată asupra ostilității dintre curentele reprezentate de Sfântul Iosif și Sfântul Nil. În realitate, ambele curente au coexistat în mod legitim, în cadrul tradiției monahale rusești, completându-se reciproc. După cum reiese din Rânduiala Sfântului Iosif, aceasta se întemeia pe o deplină lipsire de posesiuni și pe renunțarea la însăși noțiunea de „al meu” și „al tău”.

Anii au trecut. Mănăstirea a înflorit datorită lucrărilor de construcție și eforturilor Sfântului Iosif, iar pe măsură ce acesta a îmbătrânit, el s-a pregătit pentru viața veșnică. Înainte de sfârșitul său, a primit Sfintele Taine, apoi i-a chemat pe toți frații. Le-a dăruit pacea și binecuvântarea sa și a adormit întru Domnul în pace, la 9 septembrie 1515.

Un cuvânt închinat Sfântului Iosif a fost alcătuit de nepotul și ucenicul său, monahul Dositei Toporkov.

Prima Viață a Sfântului a fost scrisă în anii 1540, de către un ucenic al Sfântului Iosif, Episcopul Sava cel Negru de Krutița, cu binecuvântarea Mitropolitului Macarie al Moscovei și al întregii Rusii (†1564).

Aceasta a fost inclusă în *Mineiele-Lecturi* (Marea Colecție de Lecturi) alcătuite de Macarie. O a doua redactare a vieții a fost scrisă de scriitorul bulgar stabilit în Rusia, Lev Filologul, cu sprijinul Sfântului Zenovie din Otensk (prăznuit la 30 octombrie).

Prăznuirea locală a Sfântului Iosif a fost instituită la Mănăstirea Volokolamsk în decembrie 1578, cu prilejul împlinirii a o sută de ani de la întemeierea mănăstirii. La 1 iunie 1591, în timpul Patriarhului Iov, a fost stabilită prăznuirea memoriei sale, în întreaga Biserică. Sfântul Iov, ucenic al Sfântului din Volokolamsk, a fost cel care l-a tuns în monahism pe Sfântul Gherman de Kazan; el a fost un mare admirator al Sfântului Iosif și autorul Slujbei în cinstea acestuia, inclusă în *Minei*. Un alt ucenic al Sfinților Gherman și Varsanufie a fost și colaboratorul și succesorul Patriarhului Iov, Sfințitul Mucenic Patriarh Ermoghen (prăznuit la 17 februarie), lider spiritual al poporului rus în lupta de eliberare din timpul invaziei poloneze.

Scrierile teologice ale Sfântului Iosif constituie o contribuție incontestabilă la tezaurul Tradiției Ortodoxe. Asemenea tuturor scrierilor bisericești inspirate de harul Duhului Sfânt, ele rămân o sursă de viață duhovnicească și de cunoaștere, păstrându-și propria semnificație și actualitate teologică.

Principala lucrare a Sfântului Iosif a fost scrisă pe secțiuni. Forma sa inițială, finalizată în perioada Sinoadelor din anii 1503-1504, cuprindea unsprezece secțiuni. În forma sa definitivă, redactată după mutarea la Domnul a Sfântului și bazată pe o cantitate imensă de manuscrise, lucrarea *Cartea împotriva ereticilor* (sau *Iluminătorul*) cuprinde șaisprezece secțiuni, precedate de o *Expunere asupra ereziilor apărute recent*. Prima secțiune prezintă învățătura Bisericii despre Preasfânta Treime; a doua, despre Iisus Hristos, Adevăratul Mesia; a treia, despre semnificația profețiilor din Vechiul Testament în cadrul Bisericii; a patra, despre Întruparea lui Dumnezeu; iar secțiunile de la a cincea până la a șaptea tratează cinstirea Icoanelor. În secțiunile de la a opta până la a zecea, Sfântul Iosif expune fundamentele eshatologiei creștine. Secțiunea a unsprezecea este dedicată monahismului. În a douăsprezecea, se demonstrează ineficiența anatemelor și a sancțiunilor impuse de eretici. Ultimele patru secțiuni analizează metodele prin care Biserica luptă împotriva ereticilor, precum și mijloacele necesare pentru îndreptarea și pocăința acestora.

Sfântul Iosif mai este pomenit, de asemenea, la 9 septembrie și 13 februarie.

***

Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, lucrarea de față a fost realizată în luna septembrie 2026.