Sfântul Cuvios Eusebiu Pustnicul, din Asiha

Zi de cinstire aparte: 15 februarie

   Sfântul Eusebiu Pustnicul a trăit în secolul al IV-lea și a viețuit ca ascet, pe o culme din apropierea satului Ansihar din Siria. A dus o viață foarte aspră, sub cerul liber, precum Marana și Chira (28 februarie), îndurând cu răbdare arșița verii și frigul iernii. Purta piei drept îmbrăcăminte și se hrănea cu păstăi de mazăre și fasole.

   Deși era bătrân și bolnav, mânca doar cincisprezece smochine în timpul Postului Mare de patruzeci de zile. Când s-a înmulțit numărul celor care începuseră să se adune în preajma Sfântului Eusebiu, el a mers la o mânăstire din apropiere, și-a zidit o mică împrejmuire lângă zidurile mânăstirii și a trăit în interiorul ei, până la mutarea la Domnul.

   Sfântul Eusebiu a trecut la cele veșnice la vârsta de nouăzeci de ani, undeva după anul 400.

   Episcopul Teodoret din Chiros, sirianul, istorisește:

   "Sfinților descriși mai sus îl voi adăuga pe marele Eusebiu, care a trecut la cele veșnice, cu puțin timp în urmă. În timpul unei vieți foarte îndelungate, el a îndurat nevoințe deopotrivă cu anii săi cei mulți, adunând virtuți potrivite cu nevoința, și a avut parte de câștig cu atât mai mare, pentru că Cel Ce arbitrează depășește, cu darurile sale generoase oferite în schimb, întrecerea sportivă. 

   Încredințând îngrijirea de sine, la început, altora, el le-a urmat acelora, pentru că și ei erau oameni ai lui Dumnezeu, sportivi și gimnaști ai virtuții. După ce a petrecut timp cu ei și a dobândit cu adevărat cunoștințe de filozofie, a îmbrățișat viața în singurătate. Retrăgându-se pe o creastă de munte - lângă ea se află un sat mare, pe care ei îl numesc Asiha - și folosind o simplă împrejmuire ale cărei pietre nici măcar nu le-a lipit cu lut, a continuat, pentru tot restul vieții, să îndure greutățile sub cerul liber, înveșmântându-se în haine din piei, hrănindu-se cu mazăre și fasole înmuiate în apă; și uneori mânca smochine uscate, încercând astfel, într-un fel, să-și susțină slăbiciunea trupului.

   Când a ajuns la o vârstă extrem de înaintată, astfel încât își pierduse majoritatea dinților, nu și-a schimbat nici mâncarea, nici locuința. Înghețat iarna și ars vara, suporta cu îndârjire temperaturile contrastante ale aerului, fața i se zbârcise și părți ale trupului i s-au șters. 

 

   Și-a obosit în așa măsură trupul, cu multe nevoințe, încât centura sa nu-i mai stătea nici măcar pe talie, ci îi aluneca în jos, nefiind nimic care s-o mai împiedice; pentru că șoldurile i se topiseră și erau o trecere ușoară în jos, pentru centură. Ca urmare, își mai putea ținea centura ridicată doar cusând-o de tunica sa.

 

   Relațiile cu mulțimea l-au consumat complet; pentru că avea parte mereu de vederea lui Dumnezeu, el nu mai voia să-și îndepărteze mintea de ea. Cu toate acestea, rod al măsurii iubirii sale, el a permis câtorva dintre prietenii săi să deschisă poarta și să treacă înăuntru; oferindu-le hrana dumnezeiască, poruncindu-le, când plecau din nou, să blocheze intrarea. 

 

   Când a considerat că este mai bine să evite întâlnirea cu aceștia, și-a zidit complet intrarea, fixând în poartă o piatră uriașă. Printr-o gaură, el vorbea cu câțiva dintre prietenii săi, dar fără a fi văzut, pentru că așa hotărâse, și prin ea el primea mâncarea lui săracă. Iar, când din nou le-a refuzat tuturor discuția, m-a onorat cu acea voce dulce, dragă lui Dumnezeu; și când am vrut să plec, el m-a mai ținut mult timp, vorbind despre lucrurile Cerului.

 

   Mulți îl vizitaseră pentru a-i cere darul binecuvântării, iar el era extrem de supărat de tulburarea pe care i-o provocau. Așa că, fără să se gândească la bătrânețe sau să ia seama la slăbiciunea care îl stăpânea, a trecut peste împrejmuire - deși este greu de escaladat, chiar și de cei în plină vigoare - și a fugit în comunitatea de asceți din apropiere. Folosind din nou o mică clădire, într-o închizătură a zidului, el a continuat încercările, cu nevoința sa obișnuită.

 

   Starețul acestei turme, un om plin de toate virtuțile, a spus că Eusebiu lua cincisprezece smochine uscate, pentru a traversa cele șapte săptămâni ale Sfântului Post. Această încercare o menținuse pe parcursul unei vieți de peste nouăzeci de ani, deși era obosit de o slăbiciune de nedescris. Dar, mai puternică decât slăbiciunea lui era sârguința sa, iar dorința lui după Dumnezeu făcea ca totul să fie neted și ușor. 

 

   Picurând aceste nevoințe, a ajuns la punctul final al curgerii sale, privind la Arbitru, dornic de încununare. Eu însumi îi cer mijlocirea de care m-am bucurat pe când era în viață; căci sunt încrezător că el trăiește și are intrare și mai curată la Dumnezeu".

***
Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, lucrarea de față a fost realizată în luna ianuarie 2025.