Sfântul Cuvios Antonie din Leohnov

Zi de cinstire aparte: 17 octombrie (+1611)

Cuviosul Antonie provenea din neamul nobililor Veniaminov din ținutul Tverului. Încă din tinerețe, Antonie era foarte evlavios și iubea viața ascetică. Râvnind după singurătate, a profitat de momentul potrivit pentru a pleca de acasă, în căutarea unui loc retras. A trăit ca pustnic, nu departe de Novgorod, în ținutul sălbatic Rublev, pe malul râului Perehoda.

Între timp, plecarea sa tainică de acasă a pricinuit familiei sale multă durere și lacrimi; aceasta a început să-l caute pretutindeni pe tânărul dispărut. Două dintre surorile acestuia, până la urmă, au reușit să găsească locul nevoințelor sale. Ele au ajuns la Schitul Rublev, străbătând pe jos, vreme îndelungată, pădurea deasă; îl strigau pe fratele lor nevoitor și plângeau, însă Sfântul Antonie nu s-a arătat înaintea lor, căci părăsise casa părintească din dragoste pentru Domnul.

Un monah dintr-o mânăstire, pe nume Nifon, a auzit despre el și voia să-l viziteze pe vestitul nevoitor. De la un negustor din Novgorod, Nifon a aflat unde se afla Schitul Rublev și a pornit spre Sfântul Antonie. Văzându-l, Nifon s-a speriat la început, căci trupul pustnicului, istovit de nevoințe, era înnegrit și aspru. Însă pustnicul l-a liniștit pe vizitator, cu aceste cuvinte: „Fiule, nu te teme de înfățișarea trupului meu!”. Apoi, numindu-l pe nume pe Nifon — pe care îl întâlnea pentru prima dată în viață — pustnicul l-a sărutat și a împărțit cu el modesta sa masă. Au petrecut întreaga zi într-o discuție ziditoare de suflet, întreruptă din când în când doar de o rugăciune comună.

Marea dorință a Cuviosului Antonie a fost să primească schima monahală. Se ruga cu ardoare lui Dumnezeu pentru împlinirea acestei dorințe, iar Domnul i-a ascultat rugăciunea. În ziua praznicului Înălțării Domnului, Îngerul Domnului i s-a arătat pustnicului și i-a spus: „Antonie! Mergi la locul numit Leohnov, aflat la patru kilometri distanță”. Pe la anul 1556, s-a stabilit împreună cu Pustnicul Tarasie – care viețuia dincolo de lacul Ilmen, în Leohnov, lângă Stara Rusa – și a primit de la acesta tunderea în monahism. Astfel, lua ființă mânăstirea din pustie închinată Schimbării la Față a Domnului, numită ulterior Mânăstirea Leohnov sau Ivețk-Antoniev.

Sfântul Antonie a trăit până la adânci bătrâneți, dobândind darul înainte-vederii. Astfel, odată, în timp ce stătea la rugăciune, Cuviosul Antonie i-a spus ucenicului său: „Frate! Astăzi, lângă Orșa, din pricina păcatelor noastre, mulți ortodocși au fost uciși”. Iar câteva zile mai târziu, ajungea la mănăstire vestea tristă despre înfrângerea rușilor la Orșa, în bătălia cu polonezii, care avusese loc chiar în ziua în care Cuviosul vorbise despre aceasta.

De asemenea, pe când trăia Cuviosul Antonie, a izbucnit un incendiu la Mânăstirea Leohnov: acoperișul trapezei a luat foc, iar flăcările, întețite și purtate de un vânt puternic, amenințau să se extindă la chiliile învecinate. Întreaga mânăstire era în pericol. Un călugăr ce răspundea de chilii, cuprins de spaimă, a alergat la Cuvios și, căzând la picioarele Starețului, l-a rugat cu căință să se roage pentru salvarea mânăstirii. Atunci, Cuviosul Antonie s-a întors către Icoana Mântuitorului Preamilostiv, aflată în chilie, și s-a rugat astfel, cu lacrimi: „Doamne! Ai arătat iubire față de acest loc; îngăduie, însă, pedeapsa, cu milostivire, și fă ceea ce este de cuviință”. Apoi, cu ochii încă umezi de lacrimi, Cuviosul i-a spus acelui călugăr „Nu te teme, frate; Domnul Dumnezeul nostru, Cel Preamilostiv, nu ne va întrista peste măsură”. Și, îndată ce a rostit aceste cuvinte, vântul și-a schimbat direcția. Datorită acestui fapt, focul s-a potolit, provocând doar pagube minore mânăstirii.

Odată, un tânăr care păștea oile în apropierea mânăstirii a fost mușcat de un șarpe și era pe moarte. În acel moment, Cuviosul Antonie a mers la acela și i-a spus: „Mergi la un izvor de lângă mânăstire și adu apă”. După ce tânărul a împlinit porunca, monahul i-a turnat apă în gură, rostind cuvintele: „În numele Preasfintei Treimi: prin puterea lui Hristos, eu, slujitorul lui Hristos, Starețul Antonie, te vindec”. Îndată, tânărul a început să verse, multă vreme și cu atâta violență, încât până și monahul a rămas uimit. După aceea, tânărul s-a simțit complet sănătos și a vrut să-și mâne turma mai departe. Însă sfântul Stareț l-a oprit cu această întrebare: „Spune-mi, de ce te-ai jurat ieri, văduvei sărmane, că lupul i-a mâncat oaia, când tu însuți o vândusei pe trei arginți?”. „Într-adevăr, am mințit-o, Părinte”. Tânărul și-a mărturisit păcatul, apoi l-a întrebat cu mirare pe nevoitor: „Părinte, de unde ai știut despre asta?”. „Pe când stăteam în chilia mea”, a răspuns monahul, „a venit la mine un călăreț pe un cal alb și mi-a zis: «Antonie! Ridică-te și mergi spre latura de miazăzi, unde se află izvorul. Vei vedea acolo un om mușcat de șarpe; spune-i: să nu jure pe numele lui Dumnezeu și al Sfinților Săi, să nu săvârșească nedreptate și să-i dea văduvei o oaie, ca să nu pățească ceva și mai rău»”.

Atunci tânărul, căzând la picioarele Sfântului lui Dumnezeu, și-a mărturisit păcatul pe larg: „Întocmai”, a spus el, „am vândut oaia femeii, pe trei arginți, dar i-am spus că a mâncat-o lupul. Văduva nu m-a crezut și a zis: «Nu știi că sunt femeie sărmană? Dar fă cum vrei». Te rog, Părinte, să te rogi Domnului Dumnezeu pentru mine, ca să-mi ierte păcatul; iar eu îi voi înapoia oaia văduvei nedreptățite și îi voi dărui una în fiecare an — până la moartea mea — precum și o zecime din turma mânăstirii, de sărbătoarea Schimbării la Față a Domnului, o voi da săracilor”.

După ce l-a învățat pe cel pocăit să se ferească de fapte rele, pentru a nu suferi o pedeapsă și mai mare, călugărul i-a poruncit iarăși să restituie bunurile furate. Apoi, l-a lăsat pe tânăr să plece în pace; iar acesta s-a retras, mulțumindu-I lui Dumnezeu și Sfântului Său, pentru vindecare.

Vestea despre Sfântul Cuvios Antonie, ca mare ascet și făcător de minuni, s-a răspândit în tot pământul rusesc, ajungând până la Moscova. Țarul Ivan cel Groaznic, auzind multe despre Sfântul lui Dumnezeu, își dorea mult să-l întâlnească. De aceea, când Cuviosul Antonie a ajuns la Moscova cu treburile mânăstirii, Țarul l-a chemat la sine și i-a cerut rugăciuni și binecuvântarea. El i-a înmânat călugărului o danie generoasă pentru mânăstirea sa, împreună cu acte de proprietate asupra pământului și drepturi de pescuit pe lacul Ilmen.

În anul 1611, când suedezii au pustiit ținutul din jurul Novgorodului, călugărul s-a mutat la Novgorod, la invitația Mitropolitului Isidor. Acolo, Bătrânul ascet s-a îmbolnăvit și, simțind că i se apropie sfârșitul, a început să se pregătească cu bucurie de aceasta. În ziua Înălțării Sfintei Cruci a Domnului, Bătrânul a primit Sfintele Taine ale lui Hristos și le-a dat ultima binecuvântare celor aflați lângă patul său. Apoi, l-a chemat pe Corneliu, paracliserul Bisericii "Sfântul Evanghelist Luca", și i s-a adresat cu următoarele cuvinte: „Frate Corneliu! Fie ca acesta să-ți fie semn: să fiu așezat în Mânăstirea măreței Schimbări la Față, pe care am ctitorit-o”. A trecut la cele veșnice la 14 septembrie 1611, la vârsta de 85 de ani, și a fost înmormântat lângă Biserica "Sfântul Evanghelist Luca", pe latura dinspre Biserica Sfânta Sofia.

Mai apoi, un ucenic al Sfântului, pe nume Grigorie, s-a întors la locul mânăstirii, care fusese pustiită și incendiată de suedezi. Acolo, a găsit trupurile neîngropate ale fraților uciși – căci monahii care nu apucaseră să se ascundă fuseseră omorâți. Înhumând cu lacrimi trupurile celor uciși, Grigorie a ridicat o chilie mică și, lângă ea, un Paraclis în cinstea Schimbării la Față a Domnului. După aceasta, Sfântul Antonie i s-a arătat de trei ori în vis, spunându-i: „Frate Grigorie, mergi la Novgorod și spune-i Mitropolitului Ciprian și mai marilor cetății să mă așeze la locul mânăstirii mele”. După istorisirea lui Grigorie, Mitropolitul a condus o procesiune bisericească până la mormântul Sfântului Antonie. Sfintele sale moaște, aflate nestricăcioase, au fost mutate la Mânăstirea Leohnov, pe 13 iulie 1620. În timpul descoperirii sfintelor moaște, un orb pe nume Iosif și-a recăpătat vederea, la fel și un alt orb pe nume Ștefan, având loc multe alte minuni.

Există o rânduială specială de pomenire, săvârșită de bisericile închinate Sfântului Antonie de Leohnov, atât în ​​satul Leohnov, cât și la Schitul Rublev. În a doua vineri de după sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel (29 iunie), se prăznuiește Aflarea și Mutarea sfintelor moaște ale Sfântului Antonie de la Novgorod la Mânăstirea Leohnov. 

De sărbătoarea Înălțării Domnului se cinstește în mod aparte aducerea Sfântului Antonie de la Schitul Rublev la Leohnov. 

Pe 17 octombrie, se face în mod deosebit pomenirea trecerii la cele veșnice a Sfântului, care s-a mutat la Domnul în ziua sărbătorii Înălțării Sfintei Cruci, la ceasul al nouălea din seară. La Schitul Rublev se mai prăznuiește și Sfințirea Bisericii închinate Cuviosului Antonie, care a avut loc la 30 august (1873).

MINUNAT ESTE DUMNEZEU ÎNTRU SFINȚII SĂI! Considerăm minunat faptul că, deși Sfântul este cinstit în mod special pe 17 octombrie, noi lucrând, începând cu mai multe luni în urmă, la alcătuirea volumului cu noile Vieți ale Sfinților lui Dumnezeu pe luna OCTOMBRIE (la vedere, online), prin rânduiala lui Dumnezeu am ajuns să scriem despre Sfântul Antonie cu exact o zi înainte de mutarea sa la Domnul: Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci.

***

Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, lucrarea de față a fost realizată în luna septembrie 2026.