Sfântul Avraam, Episcop de Șars, Mesopotamia

Zi specială de cinstire: 14 februarie

Sfântul Avraam, Episcop de Șars (Charres), a trăit la mijlocul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea, fiind născut în cetatea Chiros. În tinerețe a intrat în mânăstire. Mai târziu a devenit pustnic în Liban, un loc în care locuiau mulți păgâni.

Sfântul Avraam a suferit multă supărare din partea păgânilor, care voiau să-l alunge din zona lor. Odată, a văzut colectori de taxe bătându-i pe cei care nu puteau plăti. Mișcat fiind, din milă, el a plătit taxele pentru aceia, iar acei oameni aveau să vină mai apoi la Hristos.

   Locuitorii creștini din acea așezare au construit o biserică și l-au rugat cu insistență pe Sfântul Avraam să accepte preoția și să devină păstor al lor. Călugărul le-a împlinit dorința. După ce și-a încurajat turma în credință, le-a lăsat un alt preot în locul său și s-a retras din nou la mânăstire.

   Pentru evlavia sa profundă a fost făcut Episcop de Șars; Sfântul i-a învățat pe păstorii săi, prin trăirea sa plăcută lui Dumnezeu. Din momentul acceptării preoției, el nu a mai mâncat niciodată mâncare gătită.

    La un moment dat, Împăratul Teodosie cel Tânăr a cerut să-l întâlnească pe Episcop și i-a trimis o invitație. Pe când se afla în Constantinopol, Sfântul Avraam s-a mutat la Domnul. Rămășițele sale pământești au fost mutate cu cinste în cetatea Șars, unde au și fost îngropate.

Sfântul Episcopul Teodoret din Chiros, sirianul, ne spune:

   "Am fi lipsiți de evlavie, dacă am trece peste amintirea minunatului Avraam, folosind ca pretext faptul că după viața în singurătate a împodobit tronul episcopal; pentru că, mai ales pentru aceasta, ar merita să fie amintit, în sensul că, atunci când a fost obligat să-și schimbe poziția în viață, nu și-a schimbat și modul de trăire, ci a purtat cu el nevoințele ascetismului și și-a încheiat cursul vieții, deopotrivă asaltat de lucrările unui călugăr și grijile de episcop.

 

   Iar acest om a fost un rod al regiunii Chirosului, pentru că prin nașterea și creșterea sa acolo, a strâns averea virtuții ascetice. Cei care erau cu el spun că și-a îmblânzit trupul, cu asemenea privegheri, trezvie și post, încât rămânea mult timp nemișcat, aproape nemaiputând să meargă. Eliberat de această slăbiciune, prin voia dumnezeiască, el a decis să-și asume riscurile evlaviei, ca preț al ajutorului dumnezeiesc, și s-a îndreptat către Liban, unde, auzise el, o mare așezare era cuprinsă de întunericul necredinței.

 

   Ascunzându-și chipul monahal sub masca unui comerciant, el și tovarășii săi cărau saci, ca și cum ar fi dorit să cumpere nuci - pentru că acesta era principalul produs al satului. Închiriind o casă, pentru care a plătit proprietarilor o sumă mică în avans, au păstrat tăcerea, timp de trei sau patru zile. Apoi, încetul cu încetul, a început, cu voce blândă, să săvârșească Sfânta Liturghie.

 

   Când au auzit cântarea Psalmilor, ceilalți au strigat cu voce tare, să se strângă mulți, împreună. Bărbați, copii și femei s-au adunat laolaltă, le-au zidit ușile, din afară, și îngrămădind grămadă mare de pământ, au răsturnat-o de pe acoperișul de deasupra. Dar când i-au văzut sufocați și îngropați, dar totuși dispuși să nu spună nimic în afară de a înălța rugăciuni către Dumnezeu, a încetat atacul acelora, la sugestia bătrânilor lor.

 

   Apoi, deschizând ușile și scoțându-i din grămada de pământ, le-au cerut să plece deîndată. În acel moment, însă, au sosit vameșii, pentru a-i obliga pe oameni să-și plătească impozitele; pe unii îi legau, pe alții îi loveau. Dar omul lui Dumnezeu, ignorând ceea ce li se întâmplase și imitându-L pe Învățătorul Care, atunci când a fost pironit pe Cruce, se îngrijora pentru cei care au făcut-o, i-a implorat pe acei colectori să-și împlinească lucrarea mai cu îngăduință. Când i-au cerut garanții, el a acceptat de bunăvoie și a promis că va plăti o sută de monede din aur, în câteva zile.

 

   Cei care săvârșiseră o faptă atât de cumplită au fost copleșiți de admirația față de bunăvoința omului; cerșind iertare, l-au invitat să devină patron al lor - pentru că satul nu avea stăpân; ei înșiși erau atât cultivatori, cât și stăpâni. A mers în cetate (în Emesa) și, găsind câțiva dintre prietenii săi, a negociat un împrumut de o sută de monede de aur; apoi, întorcându-se în sat, și-a îndeplinit promisiunea, în ziua stabilită. Observând sârguința sa, ei i-au adresat invitația cu și mai mare insistență. Când și-a dat consimțământul, cu condiția, însă, de a construi o biserică, l-au implorat să înceapă lucrările deîndată și l-au condus, pe omul binecuvântat, arătându-i locurile cele mai potrivite, unul recomandându-l pe acesta, altul pe acela. După ce l-a ales pe cel mai bun și a pus bazele, în scurt timp a așezat și acoperișul, iar atunci, când clădirea era gata, le-a cerut să numească un preot. Când au spus că nu vor alege pe nimeni altcineva și l-au implorat să le fie părinte și păstor, el a primit harul preoției. După ce a petrecut trei ani cu ei și i-a îndrumat bine spre lucrările lui Dumnezeu, a pus un alt tovarăș al său în locul lui și s-a întors la locuința sa de monah.

 

   Pentru a nu lungi povestirea istorisind tot ceea ce a mai făcut - după ce și-a câștigat faimă printre ei, a primit Tronul din Șars, un oraș care era plin de lipsa de sens a necredinței și care se predase plăcerii demonilor. Dar, după ce a fost onorat prin cultivarea de către acesta și a primit focul învățăturii sale, orașul s-a eliberat de spinii săi de dinainte și abundă acum în roadele Duhului, aducând lui Dumnezeu snopii ascultării bine coapte. Omul lui Dumnezeu nu a săpat această grădină, fără muncă; ci, cu nenumărate istoviri și imitând arta celor cărora li se încredințează tratarea trupurilor - în unele cazuri prin îndulcire, în altele cu medicamente amare, în altele aplicând intervenții cu bisturiul și curățare - a reușit să aducă această stare de sănătate. Învățătura sa își găsea sprijinul chiar în strălucirea vieții sale. Luminați de aceasta, ei au ascultat ceea ce le spunea și au primit cu bucurie ceea ce el făcea.

 

   În toată vremea episcopatului său, pâinea era pentru el de prisos, apa de prisos, patul inutil și folosirea focului de prisos. Noaptea cânta patruzeci de psalmi, dublând lungimea rugăciunilor care se făceau între ei; restul nopții se așeza pe un scaun, permițând o scurtă odihnă pleoapelor sale. Căci "omul nu va trăi numai cu pâine", spusese Moise legiuitorul, iar Învățătorul a amintit această afirmație când a respins ispita diavolului; dar, cum că a trăi fără apă s-ar număra între lucrurile posibile, nu am fost învățați nicăieri în Scriptura Dumnezeiască - chiar și Marele Ilie satisfăcându-și, mai întâi, această nevoie, din pârâu, și apoi, mergând la văduva din Sarepta, i-a spus din prima să-i aducă apă și, apoi, a mai cerut și pâine. 

 

    Dar acest om minunat, de-a lungul vremii episcopatului său, nu a luat nici pâine, nici legume, nici verdeață gătită pe foc și nici măcar apă - ceea ce consideră cei cu renumele de a fi deștepți, în legătură cu aceste lucruri, ca fiind primele dintre elementele necesare; însă, salata, cicoarea, țelina și toate plantele de acest fel îi erau mâncarea și băutura, făcând de prisos obiceiul coacerii și al gătirii. În sezonul fructelor, fructele îi completau nevoile. Mâncarea și-o lua, abia după liturghisirea de seară.

 

   În timp ce își muncea trupul cu astfel de nevoințe, era neobosit în slujirile pe care le făcea altora. Pentru străinii care veneau, un pat era pregătit, le dăruia vin de buchet fin, pește și legume și toate celelalte lucruri care li se potriveau; el însuși, la prânz, stătea cu mesenii, servind fiecăruia porția, dând cupe tuturor și poruncindu-le să bea, imitând pe mai-marele său - mă refer la Patriarh, care și-a servit oaspeții, dar nu a luat masa cu ei.

 

   Petrecând toată ziua cu împăcarea celor certați, pe unii îi convingea să se împace între ei, în timp ce celor care nu se supuneau învățăturii sale blânde le aplica constrângeri. Niciun nelegiuit nu ieșea învingător în dreptate prin îndrăzneală; părții nedreptățite îi acorda întotdeauna partea omului drept, făcându-l biruitor și mai puternic decât cel care urmărise să-l înșele. Era ca un medic de frunte, care întotdeauna împiedică excesele și creează echilibrul elementelor.

 

   Chiar și împăratul a dorit să-l vadă. Căci faima are aripi și face totul public cu ușurință, bun și rău. L-a chemat și, când a ajuns, l-a îmbrățișat și a considerat mantia sa țarănească din păr de capră mai de cinste decât propria sa porfiră. Corul împărăteselor i-a strâns mâinile și genunchii; și făceau rugăciuni unui om care nici măcar nu înțelegea greaca.

 

   Și astfel, pentru împărați și pentru toți oamenii, filosofia pare un lucru demn de respect; și când mor, iubitorii și adepții ei câștigă și mai mult renume. Acest lucru se poate învăța din tot felul de exemple, dar nu în ultimul rând din cazul acestui om luminat. Căci, atunci când a murit, și când împăratul a aflat despre el, a vrut să-l îngroape într-unul dintre sanctuarele sacre, dar realizând că era corect să restituie oilor trupul păstorului, el însuși l-a escortat în fața procesiunii, urmat de Corul împărăteselor, de toți guvernatorii și guvernații, soldații și civilii. 

 

   Cu același zel l-au primit Cetatea Antiohiei și cetățile de după ea, până a ajuns la râul cel mare. De-a lungul malului Eufratului, s-au grăbit cetățenii și străinii. Toată lumea, atât din țară, cât și din regiunea alăturată, s-a străduit să se bucure de binecuvântarea sa; mulți purtători de toiege au însoțit mormântul, pentru a descuraja prin frica loviturilor pe cei care încercau să-i dezbrace corpul de îmbrăcăminte sau care au voiau să ia bucăți din acesta. Se auzeau unii cântând Psalmi, alții de jale; o femeie cu suspine îl numea patron, un altul părinte adoptiv, un altul păstor și învățător; un bărbat în lacrimi îl numea tată, un altul ajutător și apărător. Cu astfel de elogii și plângeri au încredințat mormântului, acest trup sfânt și sacru.

 

   Eu însumi, din admirație pentru modul în care nu și-a schimbat modul de viețuire atunci când i s-a schimbat poziția în viață și nu a iubit, ca episcop, o trăire mai ușoară, ci și-a sporit nevoința ascetică, l-am enumerat în Istoria Călugărilor și nu l-am separat de tovărășia pe care o iubea, în dorința mea de a primi binecuvântare și din acest izvor".

Alte notițe istorice:
   - Sfântul Avraam a fost un ascet activ până în Fenicia, ajungând în cele din urmă Episcop al orașului Chiros din Mesopotamia (oraș în mare parte păgân). A murit la Constantinopol, în timpul unei vizite la familia imperială. Această vizită este datată în anii 420: referirea la “împărătese” implică anul 421, când Teodosie al II-lea s-a căsătorit cu Eudoxia.

   - Țăranii, fie că erau proprietari liberi sau chiriași, aveau mare nevoie de patroni, pentru a-i proteja împotriva opresiunii proprietarilor de terenuri sau a oficialilor. Aceasta este tema lui Libanius, Oration XLVII, "De patrociniu". Oamenii sfinți puteau fi activi în această lucrare. Ei erau patroni populari, atât datorită influenței lor, cât și pentru că erau dezinteresați: patronii laici trebuiau recompensați material și, uneori, își reduceau clienții la statut de servitori.

   - Mai aflăm, de la Procopius, din "Istoria Războaielor" 111.13.7, despre Chiros, ca era încă în mare parte păgân, până în secolul al VI-lea.

   - Împăratul la care a fost invitat, a fost Teodosie al II-lea (408-450), “împărătese” sora sa Pulcheria și soția Eudoxia. Pentru evlavia excepțională a Pulcheriei și venerarea ei între oamenii sfinți și sfinte moaște, vezi K. Holum, "Împărătese Teodosiene", 91-146.

- familia imperială a participat la ceremonia inițială de înmormântare, în Constantinopol.

***
Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, lucrarea de față a fost realizată în luna ianuarie 2025.