Sfânta Muceniță Suzana (Șușanichi), Regina Georgiei

Zi de cinstire aparte: 17 octombrie

Sfânta Șușaniki (Suzana) a fost soția Prințului georgian Varsken, conducătorul regiunii Hereti (o provincie din sud-estul Georgiei). La acea vreme, Hereti se afla sub control persan, iar Varsken era, în fapt, vicerege în numele perșilor. Crescută într-o familie creștină evlavioasă, Sfânta era pătrunsă de o adâncă dragoste și teamă de Dumnezeu.

În acea perioadă, Kartli se afla sub o puternică presiune politică din partea Persiei, iar prințul Varsken l-a vizitat pe regele persan Peroz, sperând să încurajeze relații mai prietenoase între cele două țări. El a lepădat de bunăvoie credința cea adevărată, a trecut la cultul focului și i-a promis regelui că îi va converti și pe soția și copiii săi la întoarcerea în Hereti.

Apropiindu-se de granița regiunii Hereti, Varsken a trimis soli în Țurtavi, cetatea pe care o cârmuia, pentru a se asigura că supușii săi îl vor întâmpina în modul cuvenit. Binecuvântata Șușanichi, aflând despre trădarea soțului ei, a căzut la pământ și a plâns cu lacrimi amare. Apoi, i-a luat pe cei patru copii ai săi, a părăsit palatul și a căutat adăpost într-o biserică din apropiere.

În acea seară, Șușanichi a fost vizitată de duhovnicul său, Bătrânul Iacob, care a prevestit: „Cruzimea și lipsa de milă ale lui Varsken sunt evidente. Să știi că te așteaptă încercări cumplite. Vei rămâne statornică și neclintită în hotărârea ta?”.

„Mai degrabă aș muri, decât să mă unesc cu el și să-mi pierd sufletul!”, a răspuns Sfânta.

După trei zile, Prințul ajungea în Țurtavi. Așa cum promisese, a încercat să-și convingă soția să se convertească, dar Sfânta Șușanichi a răspuns cu fermitate: „Așa cum tu te-ai lepădat de Creatorul tău, tot așa mă lepăd și eu de tine. Nu voi mai lua parte la lucrările tale, indiferent de suferințele pe care va trebui să le îndur!”.

Ulterior, Varsken i-a trimis pe fratele său mai mic, Jojik, și pe episcopul Apoț pentru a o convinge pe Șușanichi să se întoarcă la palat. Șușanichi a refuzat o vreme, dar în cele din urmă a cedat insistențelor. Sfânta a pornit către palat, având la ea Sfânta Evanghelie și Viețile Sfinților Mucenici, iar când a ajuns s-a închis într-o chilie sărăcăcioasă. Două zile mai târziu, Varsken se întorcea la palat și îi invita la cină pe Sfânta Șușanichi, pe fratele Jojik și pe cumnata sa. Însă, Regina nu s-a putut îndura să împartă masa cu cel care Îl trădase pe Hristos: ea a respins cupa pe care i-o oferise soția lui Jojik, stârnind astfel și mai mult mânia soțului ei.

Cuprins de furie, Varsken și-a bătut soția cu cruzime, a pus-o în lanțuri, a închis-o în temniță și le-a interzis gărzilor să permită cuiva să o viziteze.

Sfânta Șușanichi a petrecut șase ani în captivitate. În tot acest timp, ea i-a ajutat pe sărmanii care veneau la ea. Pentru rugăciunile sale, bolnavii se vindecau, iar cei fără copii primeau darul nașterii de prunci.

Înainte de a trece la cele veșnice, Sfânta Muceniță Șușanichi i-a binecuvântat pe cei din jurul său și a cerut să fie înmormântată în locul din care soțul ei necredincios o smulsese pentru a o scoate din palat.

Acest lucru se întâmpla în anul 475. Atât clerul, cât și poporul au plâns cu amar soarta tragică a Sfintei Șușanichi. Sfintele sale moaște au fost îngropate conform dorinței sale.

În anul 578, cu binecuvântarea Patriarhului Chirion I, sfintele moaște ale Sfintei Șușanichi au fost mutate în Tbilisi, unde se află și astăzi, în Biserica Metehi închinată Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Sfânta Suzana a Georgiei mai este cinstită, de asemenea, în mod aparte, și pe data de 28 august.

Părintele Protopop Gheorghe Papavarnavas, nota în Revista Ekklesiastiki Paremvasis, sub titlul "Sfânta Suzana din Georgia – model pentru viețile noastre", cele de mai jos:

Sfânta Suzana – sau Șușanichi, așa cum era numită cu afecțiune – a trăit în secolul al V-lea. Era originară din Iberia (cunoscută astăzi sub numele de Georgia), iar regele de atunci era Vahtang I Gorgasali. Soțul ei, Varsken, era un nobil feudal (*pitiaș*) din Kartli, regiune a Georgiei. Era creștin doar cu numele. În cele din urmă, și-a renegat credința și, fără vreun motiv întemeiat, s-a supus regelui Persiei, îmbrățișând religia persană a adoratorilor focului. De asemenea, a cerut soției sale – o femeie temătoare de Dumnezeu – să-și lepede credința. Ea l-a mustrat pentru apostazie și și-a mărturisit cu îndrăzneală credința în Adevăratul Dumnezeu. Atunci, el a supus-o unor torturi cumplite și nemiloase; plină de răni, ea a fost aruncată în temniță – o închisoare lipsită de lumină. Acolo, Sfânta și-a petrecut ultimii șase ani din viață în răbdare, post și rugăciune.

La un moment dat, aflând că propriii ei copii își schimbaseră religia, a suferit cumplit și a plâns cu amar, rugându-se cu putere pentru pocăința lor și pentru întoarcerea la Hristos și la Biserica Sa. Totodată, nu a încetat să se roage nici pentru soțul ei, implorând pocăința și mântuirea acestuia. Și-a încheiat viața într-un mod cuvios.

Viața și purtarea ei ne oferă prilejul de a sublinia următoarele aspecte: în primul rând, ignoranța și uitarea sunt cauzele fundamentale care duc la îndepărtarea de Dumnezeu și la lepădarea de adevărata credință.

Ignoranța înseamnă nu doar necunoașterea Dumnezeului Cel în Treime, ci și lipsa dorinței de a-L cunoaște. Căci, dacă cineva dorește cu adevărat acest lucru, va reuși. cu ajutorul lui Dumnezeu, să-L cunoască.

Un tânăr care l-a vizitat pe Sfântul Paisie Aghioritul și-a exprimat dorința de a-L cunoaște pe Dumnezeu – „dacă El există”, a spus el. Sfântul Paisie l-a sfătuit mai întâi să se spovedească, iar apoi să înceapă să se roage astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Te rog, dacă exiști, vreau să Te cunosc”. Rezultatul a fost că acest tânăr l-a vizitat din nou pe Sfântul Paisie după câteva luni și, cu lacrimi în ochi, a spus că, într-adevăr, există Dumnezeu. Iar Sfântul Paisie i-a răspuns, zâmbind, că lucrurile pe care le văzuse nu erau nimic, ci doar începutul. Și l-a încurajat să continue să se spovedească, să se roage, să meargă la biserică și, în general, să trăiască după voia lui Dumnezeu.

Uitarea iubirii lui Dumnezeu și a nenumăratelor Sale binefaceri vădește lipsă de cunoaștere și nerecunoștință, ducând la alungarea lui Dumnezeu din viața omului și la îndepărtarea de Biserică.

Smerenia, care este întotdeauna însoțită de iubire, este maica recunoștinței; ea ajută omul să nu-și uite binefăcătorii și binefacerile primite. Și, desigur, nu există binefăcător mai mare decât Dumnezeul Cel Sfânt și Întreit, care ne-a adus la viață prin părinții noștri, care ne iubește și poartă neîncetat grijă de mântuirea noastră, fără a face vreo deosebire, căci „soarele răsare peste cei răi și peste cei buni, iar ploaia cade peste cei drepți și peste cei nedrepți”.

Mai mult, lepădarea de Adevăratul Dumnezeu trădează uitarea nenumăratelor Sale binefaceri și nerecunoștința. Iar când cineva Îl tăgăduiește pe Dumnezeu, în diverse feluri, inima sa devine mai împietrită decât stânca, iar el devine agresiv, crud și inuman. Se poartă cu ură și furie față de cei care nu sunt de acord cu el și care refuză să-i satisfacă pretențiile nerezonabile.

Recunoștința este o floare binemirositoare care crește mai ales în inimile celor adăpați de izvorul dătător de viață al Duhului Sfânt; ea răspândește o mireasmă duhovnicească nespusă, care risipește duhoarea nerecunoștinței. Omul recunoscător este plăcut, în dublul sens al cuvântului: adică mulțumește neîncetat celor care i-au făcut bine, iar prezența sa este una binefăcătoare, întrucât poartă în sine Harul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, el „mulțumește pururea pentru toate”, iar cuvintele sale sunt „pline de har, drese cu sare”, transmițând bucurie, liniște, pace și o atmosferă plăcută, care alungă tristețea, tulburarea și neliniștea.

În al doilea rând, cu cât iubirea este mai mare, cu atât durerea este mai adâncă. Aceasta înseamnă că cei care iubesc cu adevărat pe cineva nu îl vor învinovăți și nici nu îl vor critica, indiferent ce ar fi făcut acela, ci se vor ruga cu lacrimi și durere pentru pocăința, îndreptarea și mântuirea sa. Ei nu vor divulga greșelile altora, ci le vor ascunde prin toate mijloacele, pentru a nu fi făcute publice, protejându-i astfel, deopotrivă, de sminteală pe cei cu conștiința slabă. Dealtfel, aceasta este și o trăsătură a iubirii adevărate, potrivit Apostolului Pavel: aceea de a acoperi toate lucrurile. Iar fericitul psalmist David îi binecuvântează pe cei ale căror păcate sunt iertate și acoperite în urma unei pocăințe sincere – desigur, și pentru ca alții să nu se smintească și să nu cadă în osândă ori în alte păcate. El scrie: „Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele” (Psalmi 31:1).

Cei care dezvăluie și trâmbițează căderile altora vor fi, mai devreme sau mai târziu, acuzați, vor fi criticați și luați în râs potrivit legii duhovnicești; vor cădea într-un păcat egal sau mai mare și vor fi acoperiți de rușine. Iar Dumnezeu va îngădui ca propriile lor păcate să fie date pe față, pentru ca ei să se smerească și să se pocăiască, să ia aminte și să se îndrepte.

Căci, pe lângă legile omenești menite să rânduiască viața popoarelor, există legea duhovnicească, potrivit căreia omul află înaintea sa rodul faptelor sale, „fie ele bune sau rele”. Există, desigur, libertate, însă fiecare răspunde pentru faptele sale, iar greșelile duhovnicești se plătesc scump.

Necunoașterea lui Dumnezeu și uitarea nenumăratelor Sale binefaceri duc pe calea grea a lepădării, a împietririi inimii și a nerecunoștinței. În schimb, cunoașterea lui Dumnezeu și pomenirea iubirii și a bogatelor Sale daruri aduc flori bine-mirositoare și plăcute, numite recunoștință, și umplu inima de iubire și pace.

Aducem mulțumiri, pentru cuvânt: Mitropoliei grecești de Nafpaktos

***

Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, lucrarea de față a fost realizată în luna septembrie 2026.