Sfintele Cuvioase Marana și Chira din Siria

Zi de cinstire specială: 28 februarie

   Sfintele Marana și Chira, surori din naștere, au trăit în secolul al IV-lea, în orașul Veria din Siria. Părinții lor au fost iluștri și bogați, dar surorile au părăsit casa părintească și chiar și orașul, când au ajuns la maturitate.

   După ce au curățat o mică palmă de pământ, sfintele fecioare au sigilat intrarea în refugiul lor, cu pietre și cu lut, lăsând doar o deschizătură îngustă prin care li se dădea mâncare. Mica lor colibă ​​nu avea acoperiș, așa că erau expuse vitregiilor vremii.

Pe trupurile lor purtau lanțuri grele din fier și îndurau, cu răbdare, foamea. Timp de trei ani, au mâncat doar o dată la patruzeci de zile.

   Mai târziu, fostele lor slujitoare au venit la ele, dorind să se alăture vieții ascetice a acestora. Sfintele le-au așezat într-o colibă ​​separată, lângă țarcul lor, și le vorbeau printr-o fereastră, îndemnându-le la faptele rugăciunii și postirii.

   Viața sfintelor ascete Marana și Chira a fost descrisă de Episcopul Teodoret al Cir-ului, în lucrarea sa "Religiosa Historica". Din respect pentru demnitatea sa ierarhică, Sfintele fecioare l-au primit în locuința lor. Teodoret a discutat cu ele și le-a convins să-și îndepărteze lanțurile grele pe care le purtau sub haine. Chira, care era slabă la trup, era mereu cocoșată, sub greutatea lor, și nu putea nici măcar sta în picioare. Odată plecat, însă, acelea au reluat purtarea lanțurilor.

   Așa au trăit în ascetism, timp de patruzeci de ani. Și-au tulburat singurătatea doar pentru a face un pelerinaj la Ierusalim, pentru a se ruga la Mormântul Domnului. În timpul călătoriei lor (care a durat douăzeci de zile) nu au mâncat nimic, până nu s-au rugat la Locurile Sfinte. La întoarcere, au rămas nemâncate. Au făcut același lucru și altădată, când au călătorit la mormântul Marii Mucenițe Tecla (24 septembrie) în Seleucia, Isauria.

   Sfintele Marana și Chira s-au mutat la Domnul, în jurul anului 450. Viața lor ascetică a fost întocmai cu cea a marilor asceți din pustie și au primit aceeași cunună a biruinței, de la Hristos Mântuitorul.

Iată, mai exact, ce spune Episcopul Teodoret al Cir-ului, din Siria:

"După ce am consemnat modul de viață al bărbaților eroi, cred că este util să tratez și femeile care s-au luptat nu mai puțin, dacă nu chiar mai mult; căci sunt vrednice de laude și mai mari, atunci când, în ciuda faptului că au o fire mai slabă, dau dovadă de același zel cu bărbații și își mântuiesc, firea, de rușinea strămoșească.

 

   În acest punct, voi vorbi despre Marana și Chira, care i-au învins pe toți ceilalți, în luptele de rezistență. Patria lor era Bereea, neamul lor slava patriei lor, iar educația lor potrivită neamului lor. Dar, disprețuind toate acestea, au dobândit un mic loc în fața orașului și, intrând în el, au zidit ușa, cu lut și pietre. 

 

   Pentru servitoarele lor, care doreau să împărtășească aceeași viață cu ele, au construit o mică locuință în afara acestei împrejmuiri și, în aceasta, le-au spus să trăiască. Printr-o fereastră mică, supraveghează ceea ce fac și le îndeamnă, în mod repetat, la rugăciune și le aprind cu dragoste dumnezeiască. Ele însele, fără casă și fără colibă, îmbrățișează viața sub cerul liber.

 

   În loc de ușă, li s-a construit o fereastră mică, prin care își iau mâncarea de care au nevoie și vorbesc cu femeile care vin să le vadă. Pentru aceasta, au stabilit perioada Rusaliilor; în restul timpului, ele îmbrățișează viața în liniște. Și doar Marana vorbește cu vizitatorii; nimeni nu a auzit-o vreodată pe cealaltă vorbind.

 

   Poartă fier și duc o greutate atât de mare, încât Chira, cu corpul ei mai slab, stă aplecată până la pământ și nu este deloc în stare să-și îndrepte trupul. Poartă mantale atât de lungi, încât se târăsc în spate și le acoperă literalmente picioarele și în față până la centură, ascunzându-și literalmente în același timp fața, gâtul, pieptul și mâinile.

 

   Am fost adesea înăuntru, pe ușă, ca să le văd; căci, din respect pentru funcția episcopală, mi-au poruncit să sap prin ușă. Și, astfel, am văzut acea greutate de fier, pe care nici măcar un om binefăcut nu ar putea-o duce. După îndelungi rugăminți, am reușit să le-o scot, pentru o singură dată, dar după plecarea noastră și-au pus-o din nou pe corp - în jurul gâtului, cu gulerul, în jurul taliei, cu centura, și pe mâini și picioare, cu lanțurile care le-au fost date.

 

   În acest mod de viețuire, ele au împlinit nu doar cinci, zece sau cincisprezece ani, ci patruzeci și doi; și, în ciuda faptului că au luptat atât de mult timp, își iubesc nevoința, ca și cum abia ar fi intrat în competiție. Căci, contemplând frumusețea Mirelui, ele rabdă truda cursei, cu ușurință, și se grăbesc să ajungă la ținta întrecerii, unde Îl văd pe Preaiubitul stând și arătând către cununa biruinței. Din această cauză, suferind atacurile ploii, zăpezii și soarelui, nu simt nici durere, nici necaz, ci din acestea ce par necazuri culeg bucurie în inimă.

 

   Imitând postul inspiratului Moise, ele au petrecut de trei ori aceeași perioadă de timp fără mâncare, căci la sfârșitul a patruzeci de zile au luat puțină hrană. De trei ori, au imitat abținerea de la mâncare a evlaviosului Daniel, împlinind trei săptămâni, și abia apoi dând hrană trupului. Odată, din dorința de a vedea locurile sfinte ale suferințelor mântuitoare ale lui Hristos, s-au grăbit spre Aelia, fără să se bucure de nicio hrană pe drum. După ce au ajuns în acel oraș și și-au îndeplinit slujirea, au luat hrană, apoi s-au întors și au încheiat călătoria, fără mâncare.

 

   Luând seama și dorind să vadă și Altarul biruitoarei Tecla din Isauria, pentru a aprinde, din toate izvoarele, focul iubirii lor față de Dumnezeu, au călătorit dus-întors fără mâncare - într-atât de mult le-a împins dorința dumnezeiască la bucurie, atât de mult le-a înnebunit iubirea dumnezeiască față de Mire. Întrucât printr-un astfel de mod de viață au împodobit firea femeiască, devenind modele pentru alte femei, vor fi încununate de Învățător, cu cununi ale biruinței. Eu însumi, după ce am arătat câștigul de aici și am adunat binecuvântarea lor, voi trece la o altă relatare".

Alte notițe: 
   Sfintele Marana și Chira au întemeiat o mică mânăstire, la periferia orașului. Au condus-o, în timp ce ele însele viețuiau într-o incintă separată, fără acoperiș. Duceau această viață, din anul 398.

   Prima mențiune a pelerinajului la Altarul Sfintei Tecla din Isauria apare la Sfântul Grigorie de Nazianz, în anii 380. Cel mai distins pelerin sirian în acest loc, a fost Teodor de Mopsuestia (428), care a vizitat Altarul, pentru a cere darul înțelegerii Scripturilor.

Și, florile continuă să crească...

***
Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, lucrarea de față a fost realizată în luna mai 2025.