Sfântul Sinod al Greciei a decis canonizarea lui Papa-Dimitri (Părintele Dimitrie Gagastati, +1975)

   Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Grecia a decis, în aceste zile, în unanimitate, canonizarea Părintelui Dimitrie (Gagastati, +1975), paroh al unui sat situat lângă Trikala, în Tesalia, cunoscut pentru numeroasele minuni săvârșite.

   Născut în 1902 în satul Platanos, a slujit acolo ca preot de parohie timp de 42 de ani.

Părintele Dimitrie (+1975) a fost un om destoinic, profet al zilelor noastre, un om de mare credință, smerenie și simplitate; preot căsătorit și tată a nouă fiice. Viața sa a fost "o minune continuă", remarca Cuviosul Emilian din Simonopetra. De multe ori, când Părintele Dimitrie îi chema pe Sfinții Arhangheli, ei i se arătau grabnic ajutători.

   Cuviosul Emilian (+9 mai 2019), fost stareț al Mânăstirii Simonos Petra de pe Muntele Athos amintește viața sfântă a preotului simplu de sat, Părintele Dimitrie Gagastatis.

   Textul care urmează este o traducere a unui elogiu pe care l-a scris pentru Părintele Dimitrie (+1975), ale cărui sfinte moaște au fost îngropate în spatele Altarului Bisericii Sfinților Arhangheli.

Scriu acum aceste câteva rânduri, amăgindu-mă cu gândul că eram și eu prezent la acea vreme. În realitate, însă, scriind aceste cuvinte, simt că fac doar o metanie în fața Bătrânului, care acum se odihnește în tăcere, după ce a adunat harul Duhului Sfânt.

Mă simt ca și cum aș vizita din nou casa lui umilă — în special camera cu mulțimea icoanelor de Sfinți — și, încă o dată, turma lui norocoasă ascultând una dintre predici sau participând la una dintre privegherile pe care le făceau împreună - de data aceasta, însă, fără el. Căci Cerul l-a smuls, norii l-au acoperit, la ospățul celor dintâi a fost primit. Nu avem nicio îndoială despre aceasta, pentru că am trăit cu el și l-am cunoscut personal; și asta am văzut în viața lui.

   Locul sigur unde-l puteai găsi, a fost întotdeauna Biserica Arhanghelilor - încă de când era copil. A crescut într-o biserică pe jumătate luminată. Acolo avea să privegheze, să citească Scripturile, să cânte în lumina slabă a cadelei cu ulei, tot timpul în compania preaiubiților săi Arhangheli - Gavriil și Mihail - prietenii și tovarășii săi personali. Înaintea vechii lor icoane atârnată la iconostas, el povestea totul și prin ei realiza totul.

   Papa-Dimitri s-a dovedit a fi nepotrivit pentru asimilarea duhului acestei lumi. Gândind cu "mintea lui Hristos", el a purtat un altfel de duh, avea o altfel de gândire.
   Când era tânăr, a fost hrănit duhovnicește de către evlaviosul Părinte Iacob, stareț al Meteorei, un ieromonah care a lăsat o amintire de virtute și sfințenie. Duhul Sfânt trebuie să fi găsit cu adevărat, în Papa-Dimitri, un instrument potrivit prin care să Se exprime. Papa-Dimitri mergea adesea la Meteora pentru a se întâlni cu Părintele Iacob și, după mutarea la Domnul a starețului, pentru a urma moștenirii sale duhovnicești. În același fel, el mergea oriunde auzea că existau monahi care se conformau cu sinceritate vieții lui Hristos.

 

   Înainte de a se angaja în vreo acțiune sau de a decide dacă să accepte o anumită situație, el se consulta întotdeauna cu cei pe care îi vedea conduși de Duh. Fiind, astfel, liber de orice voință de sine, se pleca în mod constant în fața adevărului.

 

   Totodată, îi ruga în mod regulat pe Arhanghelii săi iubiți, își deschidea inima înaintea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și se adresa chiar lui Dumnezeu, 'ridicându-se noaptea devreme". În mod minunat, Cerul nu a rămas niciodată tăcut. Obișnuia să spună: "Pentru orice vreau, mai întâi îmi pun mantia și apoi îmi iau metania". Neliniștea era străină de natura lui, la fel și nesiguranța, îngrijorarea, nehotărârea.

 

   El se lăsa cu totul în grija lui Dumnezeu și, fiind astfel "condus de Har", umbla cu bucurie, "culegând snopii cu bucurie" [Psalmul 126:6], adică era martor al semnelor și minunilor, experimentând revelații dumneziești, având parte de schimbări cerești. Dumnezeu umbla cu el și el umbla alături de Dumnezeu. Căuta să fie în unire cu El, zi și noapte — în special sub stele, noaptea — până când "dumnezeiescul har, care sălășluia în el din abundență, îl întărea cu totul, desăvârșit, și îl înălța de pe pământ în aer, pentru a locui în El pentru totdeauna”,

 

   El L-a iubit pe Dumnezeu în "cel mai deplin sens al inimii sale", cu "aprinderea duhului" și "atârnarea sufletului"."El nu trăia pentru nimic altceva, decât pentru ca "Domnul să vină și să Se sălășluiască în el". Folosind aceste cuvinte ale Sfântului Macarie, putem descrie pe bună dreptate sensul vieții sale - o viață care a fost cu adevărat o revărsare a harului dumnezeiesc. Nu numai că a fost înzestrat cu darul iubirii lui Dumnezeu. Când Cuvântul găsește lăcaș, când găsește un răspuns iubitor de Dumnezeu la bătaia Lui [Apocalipsa 3: 20]; când, în goana Sa, îl prinde pe Cel urmărit, îl unește cu El Însuși; îl transformă, îl curățește și îl îndumnezeiește, îl face o persoană divină — un dumnezeu prin har — plin de darurile Duhului Sfânt.

 

   După cum am menționat mai înainte, el avea darul rugăciunii permanente — metania de rugăciune îi era frământată în mână. Când spunea că ne-a vizitat de trei ori noaptea, voia să zică: 'în minte', prin rugăciunea sa. În acest fel, își ținea întreaga lume aproape. Dacă se întâmpla să plece pe undeva, își amintea mereu să-și ia "trusa de rugăciune". Spre sfârșit, când a rămas la pat și nu a mai putut merge fizic la iubita sa biserică pentru a-și îndeplini programul de slujire - dintre care una era citirea nenumăratelor nume ale celor vii și morți, spre pomenire - a început practicarea vizitării în minte, mai întâi a satului său natal, Platanos, urmat de Trikala, și apoi de "fiecare oraș", pomenind numele tuturor celor pe care îi cunoscuse în timp. 

   Noaptea, în prima oră după miezul nopții, obișnuia să bată cu mâna în mânerul unui mic dulap din apropiere, pentru ca preoteasa să se trezească și să înceapă să dea răspunsurile de  "Doamne miluiește" la rugăciunile și pomenirile sale.

   A avut, de asemenea, darul — dăruit de Dumnezeu — al lacrimilor. Aproape întotdeauna, în timpul Liturghiei și în rugăciunile sale, fața lui se umplea de lacrimi. Când săvârșea Sfânta Liturghie înaintea lui Dumnezeu, "slujind împreună cu Sfinții", arăta cu totul simplu, în timp ce, era pe deplin înălțat și "plin de ochi" [Iezechiel 10:12].

   Toți cei care l-au cunoscut au fost uimiți de profunzimea iubirii și preocupării sale pentru fiii săi duhovnicești. Răbdarea lui chiar i-a îngrozit pe demoni.

 

   Zilele lui au trecut prin locuri umplute de parfumurile dulci ale bisericii - mirosurile delicate fiind împărtășite, uneori, și altora. A trăit într-o lume expusă minunilor cerești. "În seara asta, vreau o minune", le putea spune cu îndrăzneală Sfinților săi. "Unde altundeva să mă duc? Nu pot merge nicăieri altundeva". Alteori, îi întreba: "De ce stați degeaba? Dați-mi, mai bine, o mână de ajutor!". Cum puteau Sfinții să nu-i răspundă? Cum putea Dumnezeu să întoarcă urechea, surdă? Dumnezeu îl asculta "după cum voia și era bine”.

 

   Nu spunem mai multe despre darurile sale, decât adăugăm că el a fost prieten al Maicii Domnului - a iubit-O profund, așa cum au făcut toți Sfinții - și avea virtutea discreției, alături de sufletul curat. Având parte de un sfârșit binecuvântat, el a fost luat cu siguranță pentru a fi cu Cel Iubit, fiind transformat într-un vas al harului dumnezeiesc, modelat cu măiestrie de Duh.

 

   A simțit dorința de a deveni Apostol al harului dumnezeiesc - un colaborator [1 Corinteni 3:9] în mântuire, un purtător de cuvânt [Fapte 3:18] al lui Dumnezeu - de pe când era încă tânăr. O flacără de râvnă misionară l-a aprins, dar teama și lipsa de educație l-au reținut, inițial. La început, când vocea Domnului a întrebat în el "Pe cine să trimit?" [Isaia 6: 8], gândul său cel mai de seamă, vai, a fost: "Iată, nu știu să vorbesc" [Exod 4: 10]. Cu toate acestea, Dumnezeu l-a învățat "căte trebuia să sufere pentru numele său" [Fapte 9:16].

 

   Cu inima simplă și fără pregătire lumească, Papa-Dimitri a avut o râvnă dumnezeiască ce l-a învățat "să sufere, și prin suferință să-și amintească slava și libertatea din care a căzut și pe care le-a schimbat în sclavie". Desigur, el nu trebuie să fi citit vreodată aceste cuvinte, dar prin propriile sale cuvinte și modul propriu de exprimare, el spunea: "Strig. Strig. El nu mă va asculta, până la urmă?"..."Trebuie să strigi: 'Doamne, miluiește', ca să-I ajungă la urechi și să-ți atingă inima. ... Apoi vine căința; lacrimile curg din ochii tăi. ... Atunci vine Hristos și simți pace și dulceață în tine”.

 

   De fiecare dată când acest Sfânt se ruga lui Dumnezeu pentru iertare, întreaga sa ființă tremura puternic. Scăldat în lacrimi și sudoare, implora harul lui Dumnezeu, cu strigăte. "Fără muncă, fără plată", spunea el. Această luptă zilnică a Părintelui Dimitrie se încheia cu o strălucire a mântuirii, precum și cu slăvirea lui Dumnezeu și cu îndrăzneala față de El.

 

   Un cer întreg se mișca și se lumina în el - strălucirea lui putând să ajungă și la alții. Cei care au asistat ei înșiși la aceasta, au observat o apariție cerească ce învăluia sufletul său curat și copilăresc. Cel ce se mărturisea și îi auzea mărturisirea era făcut să creadă că are în față cel mai mare păcătos. Dar, curând, un fior îl cuprindea și pe el, fără să vrea, trăind ceva din venerația pe care Înaintemergătorul Ioan trebuie să o fi trăit când și-a pus mâna pe capul lui Hristos.

 

   O altă sursă de durere pentru Papa-Dimitrie a fost dragostea pe care o avea pentru turma sa. El se găsea într-o stare constantă de zbucium, în ceea ce-i privea pe fiii săi duhovnicești, luând fiecare povară a lor asupra sa și cântărind-o puternic în minte. De-a lungul întregii sale vieți, acest preot smerit a slujit ca mărturie a Adevărului Evangheliei, prin exemplul vieții sale el devenind o epistolă evanghelică. A ajuns să fie un scriitor învățat de Dumnezeu, al Împărăției Cerești, un învățător al lucrurilor pe care el însuși le-a experimentat și îndurat, un mijlocitor care "se lepăda de sine în fiecare ceas și suferea multe necazuri", un păstor care se ruga "cum se cuvine, cu grijă și putere", pentru poporul lui Dumnezeu.

 

   El a slujit încontinuu Liturghia pentru turma sa, stând ca un alt Avacum la straja sa [Avacum 2: 1] și fiind transformat după carul de heruvimi al lui Iezechiel. De multe ori săvârșea Liturghia timp de patruzeci de zile consecutiv. De asemenea, citea ore întregi, zilnic, "lista de nume" și, printr-o astfel de pomenire, își aducea fiii duhovnicești în lăcașul ceresc, cu el, și îi punea să îngenuncheze la poalele hainei [Matei 9:18-20] lui Dumnezeu. Câtă muncă, câte lacrimi, câtă durere!

 

   Suferea, nu mai puțin, desigur, pentru a aduce pace inimilor tulburate ale credincioșilor, pentru a rezolva problemele lor, pentru a-i proteja pe săraci și orfani, pentru a înlătura orice nedreptate. A fost cel care alerga pentru nevoile tuturor; el răspundea de toți. “Grăbește-te, Papa-Dimitrie, aleargă!” - își spunea: "Diavolul a cuprins iarăși satul!". După care își lua bățul și nu se întorcea până nu biruia.

 

   Cum și-a găsi timp să doarmă? Când să aibă ocazia să se odihnească? El slujea ca "iconomul" responsabil [Luca 12: 42] al casei sale, al satului, al sufletelor oamenilor, al tuturor lucrurilor aflate în răspunderea sa. S-a "dăruit" (Filipeni 2:17) altora.

   În orice problemă apărea, el susținea că era cel ce fusese, în cele din urmă, de vină. În smerenia sa, s-a considerat întotdeauna "un păcătos", și astfel, în ultimă instanță, slăbiciunile sale personale îl făceau responsabil. În timp ce fugea să rezolve o problemă, se ocupa simultan de o alta. Uneori, se mustra pentru că nu-și amintea numele tuturor, în rugăciunile sale de pomenire. Ori de câte ori nu-și putea aminti numele cuiva, murmura în schimb ocupația lui: "pentru președintele serviciului comunitar de autobuze, pentru medic, pentru asistentă, pentru..."

În acest fel, el îi așeza pe toți înaintea Răbdătorului Dumnezeu și, făcând acest lucru, ajuta la ridicarea poverii tuturor. Modelul său de slujire dezvăluie nu doar intensitatea rugăciunii sale, ci și o neîncetată golire și topire a sinelui, revărsare din suflet, o "grijă arzătoare, pentru toată lumea" — presat zilnic de grija "pentru toate Bisericile" [2 Corinteni 11:28].

 

Nu e nevoie să ne oprim asupra sursei sale evidente de durere, adică asupra numeroaselor sale boli; sau asupra răbdării pe care a arătat-o - ca o altă slujire - când, în ultimele sale zile, nu mai exista "vindecare în trupul său" [Psalmul 38:4], când totul s-a transformat într-o singură rană care îl cuprindea. Astfel stând lucrurile, trebuia ca el să devină egal cu Sfinții, în toate privințele - Evrei 2: 17 - ca să nu se lipsească de nimic. Slăbiciunea trupului său a servit la întărirea sufletului său și la descoperirea puterii lui Dumnezeu [2 Corinteni 12: 9]. A suferit pentru curățirea inimii sale și pentru dobândirea lui Dumnezeu. Aceasta a constituit piatra de temelie a întregului său edificiu duhovnicesc. Iată, el s-a aflat în zbucium și a purtat un duh de mântuire.

La suprafață, viața și învățăturile Părintelui Dimitrie sunt simple. Era amabil, plăcut, grijuliu - om blând și delicat, cu suflet sensibil, un gând atent și amabil la cuvânt. Se umplea de entuziasm și își exprima bucuria cu sinceritate. Vorbirea sa obișnuită, cu bună dispoziție și prin multe ilustrări, crea o atmosferă confortabilă și plăcută tuturor celor din jurul său.

Căuta să mulțumească întreaga lume, cu mare grijă. Evita să-i judece pe alții și, în schimb, încerca să-i scuze pe oameni pentru faptele lor, sau pur și simplu îi păzea încrezători. Îi plăcea să participe la discuție numai atunci când subiectul nu era legat de deșărtăciuni pământești. Cuvintele și modul său de exprimare dezvăluiau - ca prin pictură - frumusețea sufletului său. După ce vorbeau cu el, părtașii plecau transformați, plini de gânduri care le agitau părțile cele mai ascunse în interior, aprinși de focul pe care Dumnezeu, prin el, îl aprindea în sufletele lor.

 

Mai mult, Papa-Dimitrie, deși se afla în mijlocul oamenilor care se clătinau și "se potriveau acestui veac" [Romani 12:2], a rămas statornic și "fără compromisuri", un om neclintit, integru. Pentru a ilustra aceasta, în timp ce era persecutat de dușmanii Bisericii și ai națiunii, în timpul Războiului Civil Grec, el a ales să nu compromită dictatele conștiinței sale, care l-au forțat către o viață de greutăți, refugiindu-se noaptea în "peșterile și găurile pământului" [Evrei 11:38], îngenunchind pe pământul umed, cu mâinile ridicate spre Dumnezeu, cerându-I să fie Martorul și Ajutorul său. În același timp, "prietenii și rudele" lui [Psalmul 38:11] strigau după el "să-și revină în fire”.

 

Papa-Dimitri s-a păstrat ferm în același principiu fără compromisuri și hotărât în toate problemele ecleziastice, inclusiv în problemele legate de tendințele de secularizare din cadrul turmei sale. Trebuie subliniat, totuși, că strictețea lui a fost întotdeauna cuplată cu dragoste din plin. Ca un adevărat preot, el era legat strâns de oameni, plin de dragoste pentru semenii săi, mult milostiv, călduros deschis și sociabil. Putea fi văzut întotdeauna având bomboane în mână, pentru copiii mici, și bani, în mână, pentru cei nevoiași. El se arăta preocupat,  chiar și de resursele publice ale satului, cum ar fi sălile de conferințe și biblioteca. Le făcea oamenilor vizite reconfortante, le făcea daruri de bunăvoință, le trimitea scrisori folositoare.

Nimeni nu trebuia să cadă pradă înșelării. Deși este adevărat că el a fost implicat în fiecare aspect al satului, în realitate, el trăia în afara tuturor — în pacea și siguranța cCerului - împuternicit de propria sa experiență în viața de rugăciune. Deși căsătorit și tată de mulți copii, el și-a trăit viața ca un ascet - în tovărășia Domnului și a Dumnezeului său. A fost un luptător, "locuind departe de frumusețile vieții", "locuind în Dumnezeu". În această lume, el nu avea nimic altceva decât virtuți — virtuți ale Sfinților și virtuți ale contemporanilor pe care îi admira - pe care le aduna cu grijă.

 

Nicăieri nu își găsea odihnă. Își dezvăluia fuga din lume și însoțirea sa [Filipeni 3:20] "cu toți Sfinții", alergând de la o mânăstire la alta și de la Altar la Altar. A trăit cu adevărat împreună cu Dumnezeu, Care i-a vorbit așa cum a făcut cu toți Sfinții: "prin vise, în noapte, și prin cuget, în zi”.

 

El a trăit împreună cu Arhanghelii săi iubiți; el s-a însoțit confortabil, natural și "perceptibil" cu Sfinții. Arhanghelii, de fapt, au avut mult de-a face cu Papa-Dimitrie. Odată, i-a cerut Sfântului Nicolae binecuvântareapentru a-i permite să împrăștie o mulțime dezordonată, cu toiagul său. Altădată, i-a cerut cu fermitate Sfântului Gheorghe să re-învie o fântână uscată. Cu altă ocazie, după ce a fost persecutat de dușmani și s-a rugat Sfântului Gheorghe pentru scăpare - în mod minunat - a traversat un pârâu umflat, "cu picioarele uscate", exclamând cu îndrăzneală și simplitate, ca niciodată: "He! Tocmai l-am găsit pe Gheorghe! L-am prins pe marele binefăcător!”.

De asemenea, l-a venerat foarte mult pe Sfântul Nectarie. A fost foarte apropiat de Maica Domnului: nu exista vreiun loc în care să meargă fără Dânsa — "ședeau" împreună, și apoi se întorcea cu Dânsa acasă.

 

Fie că era vorba de somnul trupesc, de privegherea sufletului său, de taina ochilor săi, de vorbirea sa, de tăcerea sa - totul era un mijloc de comunicare cu Dumnezeu și cu prietenii lui Dumnezeu. El trăia această viață în unire cu trupul mistic al Bisericii și cu Împărăția lui Dumnezeu, "contemplând cele văzute, înțelegând cele nevăzute”.

 

Mai mult, s-a îngrijit să umple fiecare loc din sat și din împrejurimi cu semne și imagini ale acelei Împărății. Când îi ducea pe vizitatori prin sat, să le arate și să le explice icoanele, crucile și alte lucruri pe care le ridicase, vizitatorii nu puteau să nu fie impresionați, crezând că vreun profet sau vreo altă figură biblică înviase din morți și acum stătea chiar înaintea ochilor lor.

 

Cineva i-a spus odată, timid: "Părinte Dimitrie, ai umplut satul nostru cu biserici și cruci - îl transformăm în mânăstire?". Dar Papa-Dimitri știa bine ce lăsa în urmă: "Un stâlp către Dumnezeul lui Iacov". Papa-Dimitri a văzut și a măsurat totul, din perspectiva eternității.

 

Există anumiți Psalmi ai lui David care poartă titlul de "înscriși pe stâlpi". Acești Psalmi erau inițial destinați să fie inscripționați pe stâlpi, pentru a reaminti poporului Israel minunile lui Dumnezeu. Mai presus de toate, intenția era ca Psalmii să se înscrie adânc în inimile oamenilor, ca mijloc de a încuraja slăvirea continuă a lui Dumnezeu.

 

Și în timpul nostru, Dumnezeu ne-a lăsat o astfel de "inscripție pe coloană": este pământul unde Papa-Dimitri se odihnește și așteaptă sunetul trâmbițelor [Matei 24:31]. Acest pământ sfânt constituie cu adevărat un imn de laudă pentru Dumnezeul nostru, pentru că acoperă un Sfânt.

 

În timpul procesiunii de la înmormântarea prețioaselor sale moaște, unii oameni au exclamat: "Este ca Sfântul Nectarie!". "El este într-adevăr ca Sfântul Nectarie, dar nu numai ca el. El este, cu adevărat, asemenea tuturor Sfinților!".

 

"Când voi găsi un lăcaș acolo", obișnuia să spună: "voi veni să te ajut. Nu-mi pot uita fiii duhovnicești!”.

   În ultimele sale zile, în mijlocul unei insuportabile suferințe, el a căutat să rămână liniștit, calm, gândurile sale fiind cufundate și adresate lui Dumnezeu. Când veneau vizitatorii, credeau că doarme și îl mișcau pentru a-l trezi. Mai târziu, el le-a explicat unor persoane de încredere: "Ce lucruri, ce imnuri erau acestea!... Oarecum ca ceea ce auzisem odată, dar infinit superior. Superbe!”.

O, Papa-Dimitrie! Ai privit în lumea de dincolo, atunci... privește înapoi, spre aici, și acum, și ascultă ceea ce spune Scriptura: "Al Meu este Galaad şi al Meu este Manase" [Psalmul 106:8]. Tu ești al Lui. Grăbește, să devenim și noi ai Lui. Îți amintești? În acei zori, la Laude, când ai prins mâinile celor ce slujeau cu tine  și i-ai pus pe cântăreți să cânte - în locul Maicii Domnului - Sfântului a cărui zi de cinstire deja trecuse? Lasă și ziua ta de cinstire să treacă acum. Imnul este deja scandat de îngeri. Este cântat și de inimile noastre.

 

După Starețul Emilian (Vafidis), Sfânta Mănăstire Simonos Petras / Muntele Athos, 26 Februarie 1975

***
Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, lucrarea de față a fost realizată în luna aprilie 2025.