Sfântul Ioanichie, Părintele Mărturisitor al Schitului Adormirea Maicii Domnului

Traducere, după o lucrare a Episcopului Nicodim (Konon) de Belgorod…

   Ieromonahul Ioanichie (în lume Trofim N. Averchie) s-a născut în anul 1823 și a primit la Sfântul Botez numele Trofim. Părinții săi erau agricultori în provincia Orlov și aveau o familie numeroasă. Trofim era unul dintre copiii mai mici. Băiatul era foarte senin și, de asemenea, foarte evlavios. Îi plăcea să stea în biserică, iar când mama lui mergea acolo în zilele de sărbătoare, el o implora mereu să-l ia și pe el. Acest lucru, totuși, nu era ușor. Satul în care locuiau nu era apropiat de biserică. Era nevoie să traverseze un pârâu pe drum, iar podul era atât de vechi și de putred, încât odată Trofim a căzut, iar asta a făcut-o și pe mamă să întârzie. Prin urmare, nu-l lua întotdeauna cu ea. De cele mai multe ori, îl lăsa acasă. Când rămânea acasă, Trofim plângea cu amar. Se simțea atras, acolo, de o "forță copleșitoare", așa cum avea să spună mai târziu.

   Într-o duminică, tatăl și mama sa au plecat la biserică, la Sfânta Liturghie, și i-au luat pe frații săi mai mari, iar pe el l-au lăsat acasă. După ce a plâns ceva timp, Trofim a ieșit în curte, în fața căreia era un câmp acoperit cu iarbă. Atunci, a observat o frumoasă biserică din piatră, pe un deal. A fost surprins să o vadă și s-a întrebat de unde apăruse, așa încât a început să se îndrepte către acolo, pentru a o privi mai atent. O vreme, s-a plimbat pe lângă biserică, admirându-i frumusețea. A încercat să intre, dar ușa era încuiată. Când mâna lui a atins mânerul de la clanța ușii, întreaga biserică a dispărut și iată-l stând în mijlocul unui câmp gol! Acest lucru l-a uimit și mai mult, neputând înțelege nimic o vreme. Când părinții lui au ajuns acasă, s-a grăbit să le spună ce se întâmplase.

La început, nu i-au acordat nicio atenție, dar mai târziu, când tatăl său a menționat acest lucru, la o întâlnire a tuturor țăranilor din sat, un bătrân a mărturisit că văzuse și el o biserică, chiar în acel loc, în zori. 

   Țăranii au cerut să-l vadă pe Trofim și să audă povestirea proprie de pe buzele lui. Când Trofim a ajuns la întrunire, le-a istorisit, în detaliu, unde văzuse biserica pe câmp, și a descris ce fel de biserică era. Le-a arătat locul exact, iar bărbații au marcat acea zonă, cu patru stâlpi. Ei au decis să strângă bani și să construiască o biserică din piatră. Într-adevăr, era nevoie de o biserică, pentru că biserica parohială se afla departe. În plus, mai era și pârâul care trebuia traversat. Primăvara, când apa creștea, devenea dificilă și periculoasă trecerea.

   Întrucât țăranii erau bogați, fondurile necesare au fost colectate curând și a început construirea unei biserici în cinstea Icoanei Kazan a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (8 iulie, 22 octombrie). În câțiva ani, biserica a fost terminată și sfințită, iar în exterior semăna foarte tare cu biserica pe care Trofim o văzuse în acea viziune.

   Când băiatul a împlinit șaisprezece ani, a vrut să intre în mânăstire, așa că i-a rugat pe părinții săi să-i dea binecuvântarea pentru a merge la Mânăstirea "Mântuitorul - Schimbarea la Față" Tolșev. Părinții săi erau foarte nemulțumiți de acest lucru, în special tatăl său. Tânărul s-a întristat foarte tare, atunci, neștiind ce să facă.

   Într-o noapte, a avut un vis în care a văzut un grup de călugări într-o biserică, în mantiile lor. Toți au mers în mijlocul bisericii și cântau un imn dumnezeiesc. Prinzându-l pe Trofim de mână, aceia au spus: "Vino cu noi, și nu te teme să-ți întristezi părinții. Este voia lui Dumnezeu ca tu să fii cu noi”.

   Trezindu-se din visul său, a decis să fugă în ascuns la mânăstire. S-a pregătit, punând o bucată de pâine într-o traistă de cioban. Îmbrăcat într-o haină veche țărănească, fără pantofi, a pornit către Mânăstirea Tolșev. Drumul nu i-a fost ușor, dar a ajuns la porțile mănăstirii după-amiaza și a văzut câțiva călugări stând acolo. Văzându-l pe băiatul desculț, l-au întrebat de ce venise. Trofim a răspuns că voia să devină călugăr. Un călugăr, un bătrân cu barbă albă, s-a oferit voluntar să-l ducă în chilia starețului. Acesta era Ieromonahul Iacob din Schitul Sarov, unde fusese cunoscut și iubit de Sfântul Serafim. Părintele Iacob ducea o viață de ascet și era respectat de frați. Trofim stătea, acum, în sala de așteptare, așteptând cu teamă decizia starețului.

   Starețul, un bătrân scund cu păr alb, a fost surprins de modul în care arăta tânărul, pentru că era îmbrăcat în zdrențe. Credea că Trofim era un cerșetor care căuta milostenie. Când Părintele Iacob a început să-i spună că tânărul voia să fie călugăr, starețul a răspuns că era mult prea tânăr și că nu va putea niciodată să îndure ostenelile și durerile vieții monahale. Așa că, l-a sfătuit să se întoarcă acasă. Când acest lucru nu a funcționat, tânărul rămânând neclintit, starețul s-a prefăcut că se supără și a poruncit să fie adus un braț de nuiele, zicând: "Acum, te voi învăța să nu mai rătăcești fără rost și nici să mai pleci de acasă pentru a scăpa de muncă. Scoate-ți cămașa, și te voi pedepsi, ca să-ți amintești de mânăstirea noastră”.

   Tânărul și-a scos imediat cămașa și s-a întins la pământ în fața starețului, pentru a-și primi pedeapsa. Văzându-i supunerea și slăbiciunea, starețul și Părintele Iacob s-au privit unul pe celălalt și și-au schimbat tonul. Starețul i-a spus lui Trofim, să se ridice și să-i povestească în detaliu de unde era și de ce venise. Nu cumva comisese vreo crimă și se gândise să se ascundă în mânăstire? După ce i-a povestit totul pe îndelete, Trofim s-a aruncat la podea, implorându-l cu lacrimi pe stareț să nu-l alunge, ci să-l facă monah.

Starețul i-a poruncit Părintelui Iacob să-l ducă în chilia sa și să-l învețe rânduiala monahală pentru novici. Părintele Iacob i-a dat să mănânce și i-a adus niște haine, făcându-l însoțitorul său de chilie. Chilia sa era chiar aceea în care Sfântul făcător de minuni Tihon din Zadonsk (13 august) viețuise când s-a reatras în Mânăstirea Tolșev. Aici se păstraseră bunurile Sfântului Episcop. Scaunul lui stătea în colț, acoperit. Bătrânul Iacob nu îndrăznise niciodată să se așeze el însuși pe scaun, dar Trofim, care nu cunoștea valoarea tronului, a încercat, o dată, să stea pe el, când bătrânul se afla în afara chiliei, dar a fost împins de o forță pe care atunci nu o înțelesese. Când Părintele Iacob s-a întors, Trofim i-a povestit ce s-a întâmplat. Părintele Iacob i-a explicat semnificația scaunului și i-a interzis cu strictețe să se mai așeze pe el.

   Prin umilința, ascultarea și blândețea sa, Trofim avea să câștige rapid dragostea părintească a Părintelui Iacob. Trofim iubea rânduielile și obiceiurile mânăstirii și nu îi rămânea timp de plictiseală. Nu putea decât să-I mulțumească lui Dumnezeu și să fie fericit că viețuia într-un loc atât de sfânt. În special, îi plăcea să se afle în biserică atunci când călugării apăreau cu toții în centru în mantiile lor. Întotdeauna se întreba cum de reușise să vadă toate acestea atât de detaliat în visul său. Era atras, în special, de mantii, iar când Părintele Iacob nu se afla în chilie, își punea mantia și se plimba de jur împrejur, cu pași măsurați. Cea mai mare dorință a lui era să primească mantia și să o poată purta în biserică. Într-o zi, Părintele Iacob l-a surprins în chilie, purtând mantia. El i-a interzis să mai facă acest lucru, explicându-i sensul duhovnicesc al mantiei. I-a zis să se roage lui Dumnezeu cerându-i milă, pentru a putea primi mantia sa la timpul potrivit.
 

   Trofim, însă, nu avea să mai rămână la Schitul Tolșev, întrucât tatăl său nedorindu-și acest lucru, chiar s-a și prezentat la mânăstire, unde a legat picioarele fiului său ca să nu poată scăpa. L-a dus astfel acasă și l-a pedepsit aspru, pentru că fugise. Bietul tânăr a trebuit să se supună voii părinților săi, pentru moment, așteptând vremea când să-și poată îndeplini dorința inimii. El viețuise la Mânăstirea Tolșev doar trei luni, dar acel timp scurt și-a lăsat amprenta asupra cursului viitor al vieții sale.

   După trecerea la cele vesnice a tatălui său, finanțele familiei au fost controlate de mama sa și de frații mai mari. Mama lui nu a mai încercat să-l țină acolo împotriva voinței sale, ci l-a binecuvântat să fie călugăr. Ea i-a dat chiar și o Icoană a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe (23 aprilie). Sfântul Ioanichie a păstrat această Icoană, ca pe o mare comoară, și l-a venerat pe Sfântul Gheorghe până la sfârșitul vieții sale. După ce și-a obținut actele de identitate, Trofim a mers la Kiev, pentru a se închina în locurile sfinte. De acolo, a mers la Schitul Sfântul Munte din provincia Harkov, cu intenția de a rămâne acolo pentru tot restul vieții sale. A ajuns pe 10 octombrie 1845 și a mers să-l vadă pe egumenul (mai târziu Arhimandrit) Arsenie. Acesta din urmă i-a pus întrebări detaliate cu privire la evenimentele din viața sa. Apoi, l-a primit în mânăstire și l-a trimis la bucătărie, ca ascultare.

   La început, Trofim a viețuit în pod, cu rucsacul său, timp de două săptămâni, până când frigul l-a forțat să se mute în altă parte. Ieromonahul Teodosie, Părintele duhovnic al călugărilor, care venise din Schitul Glinsk împreună cu Părintele Arsenie, l-a luat în chilia sa ca însoțitor de chilie. Trofim viețuia în spatele unui zid subțire, într-un intrând îngust.

   La început, Părintele Teodosie l-a tratat cu severitate, încercându-i caracterul și intențiile. Lăsa bani în chilie, sau lăsa ceai ori zahăr, ca și cum ar fi uitat, sau lăsa niște miere pe masă și ieșea. După ce a văzut că nu s-a atins niciodată de nimic, a încetat să mai facă acest lucru și a început să aibă încredere în Trofim.

   Ieromonahul Teodosie, căruia i-a revenit formarea sa duhovnicească sub îndrumarea binecunoscutului egumen al Schitului Glina, Sfântul Filaret (31 martie 1841), era el însuși un ascet strict. El mergea adesea în pădure, cu metaniile sale, umblând cu mintea concentrată asupra Rugăciunii lui Iisus. Când se întorcea din pădure, fața lui era mereu strălucitoare - atât de tare, încât la început ucenicul său Trofim se temea de acea strălucire și se ferea să se apropie de el, ori să îi vorbească.

   Dat fiind că Trofim nu avea carte, Părintele Teodosie a avut grijă să învețe să citească. Pregătitorul său a fost Părintele Filoteu, care lucra la biroul mânăstirii. Nu era încă bătrân, dar ducea o viață de ascet, aspră. Trofim a învățat să citească și să scrie, sub îndrumarea aceluia. Totodată, și-a continuat studiul atent asupra rânduielii monahale, predată de Bătrânul său. Odată, după rânduiala Rugăciunilor de Seară, Părintele Teodosie l-a respins pe călugărul venit la el pentru spovedanie. Înmânându-i lui Trofim șiragul de metanii de rugăciune, l-a pus să repete Rugăciunea lui Iisus, încet, dar cu voce tare. La început, i s-a părut înspăimântător să repete Rugăciunea sub ochiul atent al Bătrânului său, iar vocea îi era tremurândă. Bătrânul a observat acest lucru și i-a poruncit să fie curajos. În această frică, Părintele Teodosie văzuse lucrarea vrăjmașului, care urăște în mod special Rugăciunea lui Iisus. După cum s-a și întâmplat, teama i-a dispărut curând, fiind înlocuită de un sentiment de ușurare care i-a produs lacrimi din abundență. Uneori, din cauza acestor lacrimi, abia putea să mai rostească din cuvintele rugăciunii.

   Aceasta a fost o perioadă de cercetare strictă, pentru Trofim, sub supravegherea Bătrânului. Deși uita toate păcatele pe care le comitea în timpul zilei, detaliile îi reveneau în minte în timpul rugăciunii. Aceasta atrăgea pocăință sinceră. După rugăciune, el se mărturisea Bătrânului său și primea iertare. Mai apoi, Trofim simțea o ușurare și bucurie neobișnuite în sufletul său. El a trecut prin toate încercările uceniciei sale în fața ochilor Bătrânului său experimentat, fără să-i ascundă vreuna dintre fărădelegi.

   Psaltirea, Sfintele Evanghelii, Faptele Apostolilor și Epistolele au devenit cărțile sale preferate. Citea de fiecare dată o anumită parte din ele, zilnic. Încerca să facă acest lucru negreșit, adesea întrerupându-și odihna de noapte, dacă nu avusese timp pe parcursul zilei. Văzându-i sârguința, simplitatea și fidelitatea, Bătrânul îi spunea uneori câteva dintre lucrurile care i se întâmplaseră. Odată, spre exemplu, s-a întors din pădure, cu rasa și frânghia sa de metanii, rupte rău. În timp ce cosea mânecile rasei, Trofim se arătă uimit, întrebându-se cum de reușise Bătrânul să le sfâșie atât de tare.

Bătrânul a spus: "M-am luptat cu diavolii, în pădure. Au sărit pe mine, o grămadă întreagă, și au vrut să-mi rupă frânghiile de rugăciune din mâini, țipând că nu trebuie să spun Rugăciunea lui Iisus. Dar, Dumnezeu m-a ajutat. M-am ținut strâns de frânghia de metanii de rugăciune, chiar dacă era ruptă în multe locuri, iar rasa a smuls-o de-a dreptul de la ei". Părintele Teodosie i-a interzis, cu strictețe, să menționeze acest lucru oricăruia dintre călugări.

   Părintele Teodosie nu avea pat, ci se odihnea pe podea. Observând că, pe podeaua unde dormea Bătrânul erau ploșnițe, Trofim a adus un ibric cu apă fierbinte și a vrut să-l verse peste ele. Bătrânul nu a permis aceasta, zicând: "Mușcăturile lor îmi amintesc de viermele care nu se odihnește niciodată, care este pregătit păcătoșilor care L-au supărat pe Dumnezeu. În felul acesta, mă împing la pocăință. Nu mă lipsi de aceste insecte, ca să nu-mi pară rău mai târziu”.

   Trofim a trăit aproximativ doi ani și jumătate în ascultarea sa ca însoțitor de chilie al Părintelui Teodosie. În 1850, a fost înregistrat oficial ca novice al Schitului Sfântul Munte. La 24 martie, a fost tuns călugăr rasofor, de către Părintele Arsenie, și a primit numele de Timon. La acea vreme, a fost rânduit supraveghetor al peșterilor.

   La 21 octombrie 1850, Ieromonahul Teodosie, Părintele duhovnic al mânăstirii, a trecut la cele veșnice. Mutarea sa din această lume fost o lovitură severă dată fiului său duhovnicesc credincios Timon, care a vărsat lacrimi amare la pierderea Părintelui său, învățător și binefăcător. Tot atunci, Părintele Arsenie i-a dăruit o cruce din lemn care aparținuse Părintelui Teodosie. El a primit-o ca pe o comoară în amintirea Bătrânului său. Mai târziu, Timon avea să dăruiască această cruce, Bisericii Schitului, întru pomenirea nevoințelor și rugăciunilor marelui ascet, Părintele Teodosie.

   După mutarea la Domnul a Părintelui Teodosie, el a avut parte de oarecare mângâiere, atunci când a fost rânduit să-l slujească pe ieromonahul zăvorât Ioan, în peștera sa. Timon era destul de atașat de călugărul zăvorât. A făcut tot ce a putut pentru acela, veghind asupra lui și împlinind toate cererile sale, chiar și pe cele mai mici. Mai târziu, când alții l-au înlocuit pe Timon, zăvorâtul avea să amintească adesea cum Timon îi plăcuse întotdeauna și fusese mereu, cu sinceritate, la dispoziția sa.

   Pe 2 aprilie 1854, Timon a fost tuns călugăr și numit “Ioanichie”. După aceasta, a fost rânduit să se îngrijească de biserică. Nu a fost o ascultare ușoară, pentru că necesita multă muncă. După un timp, a fost trimis din nou la peșteri și, iar, l-a slujit pe ieromonahului Ioan care viețuia acolo.

   După ce a fost hirotonit diacon, a devenit și mai sârguincios față de slujbele bisericești, continuând în același timp nevoința sa în post și rugăciune, la chilie. El a dobândit un număr destul de mare de cărți duhovnicești și le citea cu mare atracție, sporindu-și cunoștințele și folosindu-le ca pe un ghid în viața sa. În timpul liber, îi plăcea să meargă în pădure și să discute cu Dumnezeu, în singurătate. El a practicat Rugăciunea lui Iisus, cu atenție, și ea a devenit din ce în ce mai mult parte a sufletului său. În timpul uneia dintre plimbările sale, el s-a aventurat adânc în pădure, fiind cucerit de singurătatea și frumusețea ei. Așezându-se lângă rădăcinile unui smochin mare, deîndată ce a atins mușchiul aflat pe el, a simțit o căldură venind din interior, parcă dintr-o sobă. A fost uimit de acest lucru, așa că a început să inspecteze locul, cu atenție, și a descoperit că mușchiul fusese așezat acolo, cu pricepere, pentru a ascunde intrarea într-o peșteră. Înăuntru, a văzut o sobă mică și o masă, pe care era o Psaltire. O candelă ardea în fața unei icoane, dar cel ce viețuia în peșteră nu era acasă, fapt care i-a dat șansa, Părintelui Ioanichie, de a examina peștera. Cu excepția uei bucăți de pâine uscată și veche, a unor fructe confiate și a unui ulcior cu apă, în peșteră nu se mai afla nimic, indicând viața de postitor aspru a pustnicului.

   De ceva timp auzise zvonuri, în Schitul Sfântul Munte, despre pustnicii aflați în singurătate care viețuiau în apropierea pădurii, necunoscuți lumii. Se spunea că viețuiau acolo chiar dinainte ca mânăstirea să fie reconstruită. Arhimandritul Arsenie, starețul, era foarte neliniștit în legătură cu acest lucru, deoarece se temea că autoritățile seculare ar putea considera aceste persoane necunoscute ca fiind vagabonzi fără acte de identitate, iar acest lucru ar fi putut cauza probleme mânăstirii nou redeschise. Părintele Arsenie descoperise doi dintre acești pustnici, așa că îi trimisese departe de mânăstire, într-un mod pașnic. Se întâmplase că aceștia doi erau bătrâni și, la scurt timp după aceea, își sfârșiseră viața în satele din apropiere. Odată cu plecarea lor, Părintele Arsenie s-a simțit mai liniștit și a încetat să-i mai caute pe ceilalți. Frații mânăstirii au continuat să se întrebe dacă în pădure mai trăiau mulți pustnici, pentru că observau oameni slabi, înnegriți, la slujbele bisericești, îmbrăcați în țărani. Aceia evitau orice contact cu călugării și plecau repede după slujbă, îndreptându-se către cea mai apropiată fermă.

   Părintele Ioanichie și-a dat seama, deci, că peștera pe care o găsise trebuia să aparțină unuia dintre acești pustnici, așa că a decis să aștepte ca acela să se întoarcă. Curând, a sosit un bărbat înalt, foarte slab, de vârstă mijlocie, îmbrăcat într-o cămașă albă de țăran și ducând o grămadă de lemne de foc, dintr-o altă parte a pădurii. Pustnicul a fost destul de deranjat să găsească un oaspete care îl aștepta. El a oftat tare și a spus:

   "Se pare că este voia lui Dumnezeu să plec de aici. Te cunosc. Tu ești slujitorul lui Dumnezeu, Părintele Ioanichie. Poate că nu-i vei spune Arhimandritului despre mine, dar nu vreau să te pun într-o astfel de situație. Așa că, mâine, voi pleca de aici și mă voi duce în altă parte”.

   Apoi l-a invitat pe Părintele Ioanichie să se așeze și l-a îndemnat să guste din perele sale uscate și fierte. Pustnicul i-a istorisit cum numele lui era Leontie și fusese soldat, dar dezertase. Locuia în acea zonă, de vreo douăzeci de ani. Aici găsise un bătrân, care era și el pustnic și care l-a învățat să postească, să se roage și să cânte Psalmi. Când bătrânul s-a mutat la Domnul, i-a lăsat această peșteră. Părintele Ioanichie îl iubea pe pustnic și, în simplitatea sa, a încercat să-l convingă să stea în mânăstire, cu ei. Neînțelegând, s-a oferit să meargă cu el la Părintele Arsenie, spunând că probabil va fi primit în mânăstire. Cu toate acestea, pustnicul a clătinat din cap și a răspuns: "Sunt un soldat fugar și nu am niciun fel de act. Starețul tău nu mă va primi fără acte, așa că este inutil să-i ceri să facă ceea ce este imposibil. Îți mulțumesc, Părinte, pentru dragostea ta, pentru care Domnul te va răsplăti în Ceruri. Dar acum, dovedește-mi dragoste și nu spune nimic nimănui din mânăstire, până mâine, despre găsirea peșterii mele și despre faptul că m-ai văzut aici, până când mă voi putea muta într-un loc mai departe de mânăstire. De asemenea, închină-te înaintea Părintelui duhovnic Epifanie și spune-i că, prin voia lui Dumnezeu, Leontie a plecat de aici și s-a îndepărtat mai mult de cei care l-ar putea urmări”.

   După ce l-a părăsit pe pustnic, Părintele Ioanichie a făcut cum i se ceruse și nu a zis nimic nimănui, despre ceea ce văzuse. Aproximativ două zile mai târziu, a intrat din nou în pădure, la peșteră, gândindu-se că l-ar putea găsi pe pustnic încă acolo. Cu toate acestea, intrarea în peșteră era plină de pământ și nu se vedea niciun semn că cineva ar fi locuit în ea. Când Părintele Ioanichie i-a descris Părintelui Epifanie cum îl găsise pe pustnic, duhovnicul și-a exprimat părerea de rău după acela. El a spus că îl cunoștea de mult timp și că îi era Părinte duhovnic. L-a numit “un adevărat slujitor al lui Dumnezeu și ascet cu viață duhovnicească înaltă”.

   Câțiva ani mai târziu, un țăran a venit la Părintele Ioanichie, dintr-un sat din apropiere, aducându-i câteva kilograme de ceară de albine. El a zis: "Leontie îți poruncește să duci o viață lungă și dorește să știi despre mutarea lui la Domnul. Ceara îți este dată pentru a face lumânări spre a fi folosite la slujbele săvârșite pentru odihna sufletului său". Pustnicul viețuise lângă stupii țăranului. El dusese o viață ascetică foarte aspră și plecase la Domnul. Înainte de mutarea lui din această lume, primise Sfintele Taine, de la preotul local.

   Arhimandritul Arsenie a întemeiat un Schit pe lângă Mânăstirea Muntele Sfânt, cu o biserică închinată Sfântului Arsenie cel Mare (8 mai). El a intenționat să așeze acolo câțiva călugări din mânăstirea sa - călugări care iubeau nevoințele ascetice și care aveau să pună o bază solidă acestui loc de izolare și rugăciune. Părintele Ioanichie a fost, de asemenea, repartizat la Schit, ca diacon. Acest lucru i-a plăcut foarte mult, întrucât avea înclinație către singurătate.

   În 1859, Arhimandritul Arsenie s-a mutat la Domnul. Părintele Gherman (mai târziu, Arhimandrit) a fost ales de frați pentru a-l succeda și a finalizat lucrarea de înființare a Schitului.

   Viața Părintelui Ioanichie a fost liniștită, el slujind în biserică, în calitate de diacon. Se nevoia în post și rugăciune, fără a se cruța, și astfel devenise mai slab la trup și palid. În cele din urmă, a ajuns la infirmeria mânăstirii, unde a rămas timp de aproximativ șase luni. De câteva ori a fost atât de aproape de moarte, încât medicul își pierduse orice speranță privind refacerea lui.

   De mai multe ori, când era bolnav, văzuse în fața lui Icoana Sfintei Mahrame (16 august), iar Chipul Feței Domnului era în mărime naturală. Din ea a izvorât un mir frumos, care i-a adus o bucurie nespusă și l-a făcut să uite de boala sa. Odată, când era extrem de bolnav, cei din jur se așteptau să moară, dar el a văzut din nou Icoana Sfântă apropiindu-se atât de mult de el încât îi atinsese fața. Atunci, a auzit o voce blândă spunând: "Ridică-te! Fii pe jumătate sănătos și adu folos sufletelor de lângă tine”.

Din acel moment, a simțit că durerea teribilă dispăruse; o parte din puterea lui a început să revină și a început să se însănătoșească, ceea ce l-a uimit pe medicul care nu-i mai dăduse vreo șansă. Cu adevărat, însă, el nu a mai devenit niciodată complet sănătos, ci doar "pe jumătate sănătos", slab și aplecat. Frecvent, însă, se ridica din pat și putea să se plimbe, rugându-se și slujind pentru a aduce folos sufletelor de lângă el.

   Pe 24 august 1864, a fost hirotonit preot. Deși era slab și bolnav, Părintele Ioanichie s-a nevoit împreună cu alți preoți sănătoși, tineri și puternici. El făcea adesea mai multe decât făceau ei și, curând, a fost numit Părinte duhovnic pentru pelerinii la mânăstire. El a împlinit această datorie, fără răgaz sau lene. Îi spovedea frecvent pe pelerinii care veneau la Schitul Sfântul Munte, în cea mai mare parte din zi, mai ales pe timpul verii. În zilele de sărbătoare se întâmpla adesea ca între 2 000 și 5 000 de pelerini să primească Sfânta Împărtășanie.

   Domnul i-a dat, în plus, un dar special, pentru a putea fi Părinte mărturisitor: știa cum să câștige dragostea și încrederea oamenilor. Îi cunoștea imediat, din experiența sa, știa suferințele duhovnicești ale celor ce veneau la el, de asemenea, știa să aplice soluția duhovnicească potrivită acelora. Au existat, însă, momente când căuta sfatul Bătrânului Ciprian foarte experimentat și bine informat, care era și Părintele său duhovnic.

   La început, Părintele Ioanichie a recunoscut că:

   "Multe femei, dintre pelerini și călugărițe, mă deranjau cu poveștile lor despre presupusele viziuni și minuni pe care le-ar fi avut. Nu spuneau ce trebuia spus la spovedanie, ci pierdeau timpul etalându-și presupusa sfințenie înaintea mea. Așadar, l-am întrebat pe Bătrânul Ciprian cum să mă ocup de astfel de păcătoși".

   El m-a sfătuit: "Poruncește-le să facă metanii pentru fiecare viziune sau minune pe care ți-o dezvăluie într-un mod lăudăros și fără vreun rost. Crede-mă; curând te vor lăsa în pace".

   "Am început să-i urmez sfatul, iar femeilor nu le-a plăcut. Au încetat să mai vină la mine pentru spovedanie și au mers la alți preoți. Ziceau că sunt nepoliticos. Am fost totuși fericit, pentru că acelea cauzau doar dificultăți, fără a aduce vreun beneficiu cuiva. Unele pierdeau o oră povestind viziunile lor, în timp ce alții așteptau să se spovedească”.

Părintelui Ioanichie nu-i plăceau ipocrizia și sfințenia autoproclamată. El îi certa în față, pe cei care încercau să-și ascundă păcătoșenia sub masca virtuții și falsei sfințenii. Cu toate acestea, celor care se pocăiau sincer, el evita să le dea canoane dure. Spunea că ar fi putut supăra sufletul vreunui păcătos și, drept urmare, putea provoca mai mult rău decât bine.

"Nu aduce câștig să lipsești, pe cineva pocăit, de Sfânta Împărtășanie", spunea Părintele Ioanichie. "Creștinismul este atât de slab acum, mai ales în rândul celor învățați, încât chiar și fără a-i lipsi, rareori se împărtășesc. A-i lipsi nu ar fi o pedeapsă pentru ei, ci ar servi doar pentru a-i face și mai slabi”.

   El hotăra adesea diferite mijloace de penitență, și chiar și atunci cu mare grijă, în funcție de puterea și circumstanțele fiecărei persoane.

    Pe lângă îndatoririle sale de Părinte mărturisitor al mânăstirii, Părintele Ioanichie era adesea trimis în satele din apropiere, pentru a duce Sfânta Împărtășanie, sau pentru a sluji celor bolnavi.

   Nu numai că rugăciunile Sfântului se dovedeau eficiente împotriva duhurilor rele, ci ele aveau efect și în vindecarea multor alte boli ale oamenilor care veneau la el cu credință sinceră. Odată, un tânăr, fiul unui negustor dintr-un oraș din apropiere, l-a vizitat în chilia sa. El i-a vorbit despre durerea omului bețiv, pentru că avea această patimă care cauza părinților săi o suferință intensă. Acela a căzut la picioarele Părintelui Ioanichie, implorând să fie eliberat de patima distrugătoare, prin rugăciunile sale. Părintele Ioanichie și-a pus epitrahilul și a citit rugăciunea pentru bolnavi, apoi l-a uns cu ulei sfințit. I-a poruncit, ca de atunci să bea puțină apă sfințită în fiecare dimineață înainte de a mânca sau de a bea orice altceva.

   După un timp, tânărul l-a vizitat din nou pe Părintele Ioanichie și a spus că, din momentul în care își așezase mâinile în rugăciune deasupra lui și îl unsese cu untdelemnul sfințit, a început să simtă o asemenea repulsie față de vin, încât nu-i mai putea suporta nici măcar mirosul. El i-a mulțumit cu aprindere Părintelui Ioanichie, pentru asta. Sfântul l-a sfătuit să continue să bea apa sfințită, atribuind puterea vindecătoare Harului lui Dumnezeu. Mai târziu, tânărul s-a arătat interesat de monahism și a intrat într-o mânăstire din provincia Kursk.

   Simțind milă pentru toată lumea, Sfântul Ioanichie s-a arătat întotdeauna gata să ajute o persoană săracă și necăjită, și chiar mergea atât de departe încât se lepăda pe sine cât de mult posibil.

   Mulțime mare de pelerini vizita de obicei mânăstirea la Sărbătoarea Mutării Sfintelor Moaște ale Sfântului Nicolae, pe 9 mai, iar biserica era foarte aglomerată în timpul slujbei. Odată, două femei bine îmbrăcate, tinere, din Rostovul de pe Don, au venit la această sărbătoare. Una dintre ele era însărcinată și a fost atât de înghesuită de către cei din biserică, încât a simțit cum pruncul său era pe cale să se nască. Cealaltă femeie a scos-o din biserică, însă cu oarecare dificultate, iar fiul ei s-a născut în zona de găzduire a mânăstirii. Acest lucru a creat neliniște și, ca urmare, cel ce se ocupa cu găzduire i-a spus Părintelui Ioanichie ce s-a întâmplat și l-a întrebat ce să facă. Se întreba dacă ar fi trebuit să le ceară femeilor să meargă în satul din apropiere.

   "De ce", a strigat Părintele Ioanichie, "suntem ca animalele să acționăm în așa fel?”. A mers el însuși în locul de găzduire și a rugat-o pe cealaltă femeie să iasă și să-i povestească deîndată totul, în detaliu. Apoi, a trimis alte femei dintre pelerinii mânăstirii, pentru a le ajuta. De asemenea, el a trimis după preotul paroh, să vină și să boteze copilul, pentru că un ieromonah nu are voie să facă acest lucru, cu excepția cazurilor de mare necesitate. El însuși a devenit nașul copilului și a participat la acest eveniment neprevăzut care le surprinsese pe aceste vizitatoare, atât de departe de casele lor, pentru care i-au mulțumit foarte mult. Tatăl băiatului, un negustor bogat din Rostov, a devenit un mare binefăcător al Schitului Sfântul Munte și l-a respectat pe Părintele Ioanichie, ținându-l la curent cu creșterea și realizările copilului.

   Una dintre trăsăturile de caracter extraordinare ale Sfântului a fost dragostea sa pentru copii. Adesea, printre pelerini, erau familii cu copii, care primeau o atenție specială din partea bătrânului. Avea, de asemenea, o simplitate și o încredere asemănătoare copiilor și știa cum să transmită acest lucru tinerilor, astfel încât să-l iubească și să-l asculte. El spunea: "Inocența unor astfel de copii naște întotdeauna o duioșie în mine. Un copil arată ca un înger al lui Dumnezeu, puritatea sufletului său radiază pe chipul lui, mai ales când primește Sfânta Împărtășanie”.

   Mai târziu, când ieromonahul Ciprian, Părintele mărturisitor al mânăstirii, s-a mutat la Domnul, Părintele Ioanichie, în smerenia și simplitatea sufletului său, nu a vrut să-i ia locul. Unii dintre călugări, însă, doreau acest lucru. Chiar și Părintele Ciprian însuși îl arătase ca pe un mărturisitor mai experimentat decât oricare altul. Starețul, Arhimandritul Gherman, l-a ales ca propriul său Părinte duhovnic, după mutarea la Domnul a Părintelui Ciprian. Acest lucru l-a înălțat în ochii tuturor celorlalți din mânăstire, dar el acționa întotdeauna în așa fel încât să nu trezească gelozia cuiva și nici să nu le dea motiv să se plângă.

   De multe ori, era trimis în lume de către stareț, pentru treburile mânăstirii. Chiar dacă a fost expus tulburărilor lumești, el și-a păstrat liniștea duhovnicească, prin rugăciunea neîncetată. De asemenea, el a adus mult câștig acelor oameni lumești în a căror companie se întâmpla să se găsească. În special, îi plăcea să îi viziteze pe fiii săi duhovnicești care trăiau în lume. Termina, însă, foarte rapid. Nu-i plăcea să rămână foarte mult. Își îndeplinea îndatoririle și, apoi, pleca acasă la mânăstire. Totodată, sănătatea sa precară făcuse să fie chiar necesae astfel de călătorii și deplasări. Dacă ar fi rămas în chilie prea mult timp, boala i-ar fi revenit. Când călătorea, ea înceta imediat. Așa că, se întâmpla să părăsească mânăstirea simțindu-se foarte slăbit, dar când se întorcea se simțea mult mai puternic. Fie că se afla într-un vagon de tren, în gară, la un han sau în casa vreunui țăran, încerca întotdeauna să aducă folos aproapelui său.

   Chilia lui era foarte simplă. Erau câteva icoane, o serie de cărți de slujbă, bisericești, niște haine, un serviciu de ceai de om sărac și un ceas ieftin. Asta era tot. Mereu avea cărți, peste tot în chilie. Unele stăteau deschise, altele aveau semn de carte la vreo pagină. Era evident că Bătrânul își petrecea tot timpul liber citind. O candelă ardea mereu în chilia lui, înaintea sfintelor icoane. El sfătuia întotdeauna oamenii să se pregătească și să se împărtășească de Sfintele Taine ale lui Hristos cât mai des posibil. Spunea: 

"Cine se pregătește adesea pentru a primi Sfânta Împărtășanie se va îmbunătăți în ființa sa interioară fără să își dea seama, iar aceasta este o mare realizare. Unirea noastră cu Hristos prin împărtășirea Tainelor Sale face chiar și din pregătirea noastră, oricât de sărăcăcioasă și insuficientă ar fi ea, să fie una mai bună, prin harul Său. Ne reînnoiește și ne reface, transformându-ne din creaturi trupești, în ființe duhovnicești. Fiecare persoană care se împartășește frecvent cu Sfintele Taine va descoperi, în scurt timp, acest lucru, și îl va simți în sine. 

Nu-mi spune că nu ești pregătit, ori că nu ești vrednic să te împărtășești des. Nu ești pregătit din cauza lenei și, în acest fel, faci ceea ce îi place dușmanului. El nu poate suporta pe nimeni care se pregătește și primește Împărtășania des, pentru că această persoană îi devine înspăimântătoare și inabordabilă. Nu ești vrednic!… Cine dintre noi poate pretinde că este vrednic să primească Trupul și Sângele Domnului nostru? Toți suntem nevrednici de acest dar al milostivirii lui Dumnezeu! Dacă ne privăm de acest dar, zicând că suntem nevrednici, atunci păcătuim grav, pentru că Îl îndepărtăm pe Dumnezeu de noi înșine. Dacă ne recunoaștem nevrednicia, dacă ne pocăim și dacă însetăm după împărtășirea cu Sfintele Taine, atunci primim ajutor de sus, iar acesta devine mijlocul prin care ne împărtășim din Sfintele Taine”.

   Întrucât el însuși era precaut cu privire la manifestările lumii spirituale, Părintele Ioanichie îi avertiza întotdeauna pe fiii săi duhovnicești asupra încrederii în vise sau viziuni.

   Simplitatea lui era extraordinară și, adesea, era precum un copil. Din moment ce nu agonisea averi, el refuza întotdeauna cadourile scumpe. Dacă se trezea forțat să accepte, dădea totul mânăstirii, conform rânduielii stricte de obște. Era simplu să-l faci fericit, cu un mic cadou ieftin. Prefera cărți de dimensiuni mici, cum ar fi Psaltirea, Sfintele Evanghelii. Le avea în cele mai mici dimensiuni pe care le putea obține. Serviciul său de ceai era, de asemenea, mic, apropiat de cele făcute pentru copii. Nimic nu îl făcea mai fericit, decât oferirea unui pahar mic de băut, a unei cești mici de ceai ori a unui pieptene mic.

   Au avut loc mai multe evenimente care i-au înrăutățit sănătatea. Odată, în timp ce trecea prin curtea mânăstirii, a văzut că manivela de la fântâna de apă nu funcționa corect și că ucenicul care fusese trimis să o repare nu putea face acest lucru. Bătrânul a mers și, fără să se oprească să se gândească la asta, a început să ajute. S-a urcat în vârful construcției și a căzut în fântână, unde s-ar fi putut îneca dacă scripetele nu s-ar fi oprit atunci când avea capul exact deasupra apei. Și-a învinețit umărul, brațul și alte părți din laterală, foarte serios, lovindu-se de împrejmuirea din lemn a fântânii. Călugării au mers în fugă și l-au scos din fântână aproape inconștient, iar el a fost bolnav mult timp după aceea. Această cădere i-a înrăutățit sănătatea și, așa cum a spus el însuși, a fost precursoarea mutării sale la Domnul, care se apropia.

   S-a mai trezit, din nou, în pericol, într-una din călătoriile sale cu trenul. Se grăbea, la fel de repede ca întotdeauna, să urce în tren. A ratat, însă, și a căzut între vagon și peronul stației. El a fost salvat doar de faptul ca era slab, permițând ca trenul să treacă fix pe lângă el, periindu-l ușor cu roțile.

   Chiar și după aceasta, a fost bolnav ceva timp, iar zona atinsă a devenit neagră și dureroasă. În timp ce se afla practic gata să fie tras sub tren, așteptându-se să fie ucis, s-a rugat Maicii Domnului, cerându-i să-l scape de o moarte atât de cumplită. Deodată, a simțit ca și cum Cineva l-ar fi tras spre peron, într-un spațiu îngust unde, întors pe o parte, a așteptat ca întregul tren să treacă. 

   "Da, vremea mea este aproape, foarte aproape", a spus el. A început să le ceară prietenilor, să nu-l uite după mutarea sa la Domnul și să-și amintească și de părinții săi, Nichita și Marta. "Dacă mă iubești", spunea el, "nu-mi uita părinții. În acest fel îți vei arăta dragostea pentru mine”.

   În ziua de 10 februarie, a trecut cu pace la cele veșnice, fiind îngropat la biserica din peșteri. Sfântul Ioanichie a fost canonizat pe 12 iulie, în anul 2008.

***
Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, lucrarea de față a fost realizată în luna noiembrie 2024.