Ziua specială de cinstire: 5 februarie
Sfânta Muceniță Teodula a trăit în orașul Anazarbus (Asia Mică, în prezent Anavarza în Turcia), pe vremea domniei împăraților romani Dioclețian (284-305) și Maximian (305-311). Prefectul orașului, Pelagius, era un om foarte crud. Slujitorii săi îi căutau pe creștini în întreaga regiune și îi duceau la judecată, unde li se citea edictul imperial și li se ordona să se închine idolilor.
Într-o zi, tot astfel au dus o femeie creștină pe nume Teodula. Îi fusese frică, nu atât de chinuri, cât de faptul că ar fi putut fi pângărită de păgâni, așa încât le oferise mult aur. Cu toate acestea, slujitorii nu au primit aurul și au dus-o înaintea prefectului. Pelagius i-a cerut numele și i-a poruncit să se închine zeilor păgâni. El a amenințat-o că va fi supusă unor chinuri grele, dacă va refuza. Sfânta Teodula a răspuns:
"Sunt creștină. Însuși numele meu înseamnă 'Slujitor al lui Dumnezeu', deci oamenii îmi spun Teodula. Mă închin Singurului Dumnezeu Adevărat și nu mă voi închina unei simple pietre”.
Pelagius a devenit furios și a ordonat să înceapă chinurile. Domnul, însă, i-a venit în ajutor Sfintei Teodula, încât aceasta să nu simtă nicio durere. Numai că, Pelagius, a pus aceasta pe seama zeilor, care ar fi cruțat-o pe Teodula doar în speranța că ea se va întoarce către ei.
Sfântul Teodula i-a răspuns prefectului: "Unde sunt zeii tăi, care mă cruță? Arată-mi-i, ca să le aduc cinstire". Atunci, au dus-o în templul împăratului roman "zeificat" Hadrian - pe care îl considerau un zeu puternic. Sfânta, însă, rugându-se Singurului Dumnezeu Adevărat, doar a suflat cu suflare ușoară către idol, iar acela s-a prăbușit prefăcându-se în cenușă. Văzând aceasta, Pelagius a început să tremure de spaimă: dacă distrugerea idolului ar fi fost raportată împăratului, el însuși ar fi fost aruncat fiarelor sălbatice. Atunci, a căzut la picioarele Sfintei Teodula, implorând-o să reclădească idolul și promițându-i că va deveni el însuși creștin.
Sfânta s-a rugat Domnului Iisus Hristos, iar idolul a apărut din nou pe locul său, întreg și neatins. Prefectul Pelagius, însă, nu numai că nu și-a ținut promisiunea de a deveni creștin, ci a început să o supună chinurilor, pe muceniță, cu o și mai mare furie.
În timpul acestor chinuri, un oarecare Eladie a mers la prefect și, căutând la cei aflați în captivitate, a cerut ca fecioara Teodula să fie dată pe mâna lui, făgăduind că o va face să se închine zeilor păgâni - pentru că Eladie dorea să intre, astfel, în grațiile mai marelui cetății și să aibă parte de onoruri.
Eladie a supus-o, pe Sfânta Teodula, unor chinuri cumplite, depășindu-l pe Pelagius în cruzime. Sfânta s-a rugat ca Dumnezeu să-i dăruiască răbdare, încât să poată îndura. Ea a primit imediat ajutor de la Dumnezeu și a fost vindecată. Chinuitorul a rămas uimit, iar Sfânta Teodula îl mustra:
**"Fă-te creștin"**, spunea ea, **"și vei avea parte de onoruri veșnice în Împărăția Domnului nostru Iisus Hristos, Care îi va judeca atât pe cei vii, cât și pe cei morți, și va da fiecăruia după faptele sale”**.
Prin rugăciunile și cuvintele ei, Sfânta Teodula l-a ajutat pe Eladie să ajungă la cunoașterea adevărului. El a crezut în Hristos și L-a mărturisit pe Adevăratul Dumnezeu, în fața prefectului. A primit, mai apoi, și el, cununa muceniciei, fiindu-i tăiat capul, cu o sabie, iar trupul fiindu-i aruncat în mare.
Sfânta Teodula a fost aruncată într-un cuptor aprins, dar nici de această dată nu a fost vătămată. Mai apoi, au întins-o pe un pat de fier. Au turnat smoală fierbinte, ceară și ulei peste ea, dar patul s-a sfărâmat în bucăți, iar focul a ars mulți oameni, inclusiv pe prefectul cetății, Pelagius, care a și murit de spaimă, iar Sfânta Teodula a rămas neatinsă.
Văzând o astfel de minune, mulți oameni au crezut în Hristos, între care și cetățenii respectabili Macarie și Evagrie. Păgânii au continuat să îi supună chinurilor pe creștini. Ei au încins un cuptor și i-au aruncat în el, pe Sfinții Teodula, Macarie, Evagrie și pe mulți alții care au crezut în Hristos. Toți au suferit martiriul și s-au mutat la viața cea netrecătoare.
SOLII DE PREȚ: O nouă biserică de schit: „Înălțarea Sfintei Cruci”
Duminică, 15 septembrie 2024, în Protopopiatul Ortodox Vișeu, județul Maramureș, a fost târnosită o nouă biserică: cea a Schitului „Înălțarea Sfintei Cruci” din localitatea Săliștea de Sus.
Slujba a fost săvârșită, în prezența a numeroși credincioși, de către Preasfințitul Părinte Timotei Sătmăreanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului. Mai multe fotografii, apăsând aici…
Despre Anazarbus, istoricii susțin că a ajuns cunoscut și sub numele de Justinopolis, fiind vorba despre o cetate antică ciliciană. Sub Imperiul Roman Târziu, el a fost chiar capitala Ciliciei Secunda. Împăratul roman Iustinian I a reconstruit orașul în 527 după ce un cutremur puternic l-a lovit.
Localitate apare acum, deci, însemnată în Anatolia, în Turcia modernă, în actuala Ciucurova (sau Câmpia clasică Aleiană) la aproximativ 15 km vest de curentul principal al actualului râu Ceihan (sau clasicul râu Piramus), în apropierea afluentului său Sempas Su.
O cetate numită Anazarbus, aflată pe râul Piramus, conform istoricilor, exista în primul secol înainte de Hristos, până când a fost anexată de Roma. Modul în care cetatea a obținut acest nume ar fi fost doar o chestiune de conjunctură. Potrivit autorului geograf bizantin Ștefan al Bizanțului, după ce orașul a fost distrus de cutremur, împăratul Nerva a trimis acolo pe un anume Anazarbus, un om de rang senatorial, care a reconstruit orașul și i-a dat, astfel, propriul nume. Această relatare nu poate fi considerată, însă, prea exactă, după cum remarcă Valesius (filolog și istoric ecleziastic), pentru că cetatea se numea Anazarbus și pe vremea lui Pliniu. Există trei scriitori ai antichității, din acest oraș. Pedanius Dioscorides este numit "originar din Anazarbus"; dar perioada lui Dioscorides nu este sigură. A fost, de asemenea, casa poetului Oppian și a istoricului Asclepiades din Anazarba. Numele său ulterior a fost Cezareea ad Anazarbum, și există multe medalii ale locului în care este numit atât Anazarbus, cât și Cezareea "de la" sau "sub" Anazarbus. La împărțirea Ciliciei, a devenit locul principal al provinciei romane Cilicia Secunda, cu titlul de metropolă. La începutul secolului al VI-lea, în timpul domniei împăratului roman de Est, Iustin I, a fost numit Justinopolis.
În 2013, săpăturile descopereau aici "primul drum cu două benzi de circulație" cunoscut din lumea antică, cu o lățime de 34 de metri și o lungime de 2700 de metri, descoperind, de asemenea, ruinele unei biserici și ale unei băi.
Anazarbus a fost capitală și, totodată, din anul 553 (data celui de-Al II-lea Sinod de la Constantinopol), Tronul Mitropolitan al provinciei romane târzii Cilicia Secunda.
În secolul al IV-lea, unul dintre Episcopii din Anazarbus a fost Atanasie, un "exonent consecvent al teologiei lui Arie". Oponentul său teologic, Atanasie al Alexandriei, în "De Synodis" (17, 1) se referă la Anazarbus ca la "Nazarvus" (Ναζαρβῶν).
Maximin din Anazarbus apare, de asemenea, ca fiind un participant la Sinodul de la Calcedon.
O Notitia Episcopatuum din secolul al VI-lea indică faptul că avea ca sufragane Tronurile Epifania, Alexandria Minor, Irenopolis, Flavias, Castabala și Aegeae. Rhosus a fost, de asemenea, supus Tronului din Anazarbus, dar după secolul al VI-lea a fost scutit, iar Mopsuestia a fost ridicată la rang de Scaun Mitropolitan autocefal.
Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, lucrarea de față a fost realizată în luna septembrie 2024.