Profit prin pierdere (Episcopul Melitinei)

   Există un adevăr, unul dintre adevărurile dure și de neclintit, care sălășluiește în crăpăturile conștiinței și așteaptă o vreme oportună ca să poată ieși complet și irevocabil, ca printr-un decret dumnezeiesc. Și acesta este adevărul inaugurat printr-o invitație care sună ca o condamnare: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Sfânta Evanghelie după Matei 16, 24). Aici, tocmai pe această primă ruptură aproape violentă, se întemeiază întregul edificiu paradoxal al credinței.

   Căci nu ni se cere pur și simplu o îndreptare, sau o îmbunătățire morală, sau adăugarea unei virtuți la edificiul deja existent al eului; ci ni se cere demolarea lui. Negarea completă, nu a trecutului nostru păcătos, ci a chiar miezului pe care îl numim „sine” - acest ansamblu nervos de dorințe, temeri, amintiri și proiecții pe care continuăm să-l considerăm drept identitatea noastră.

   Iar omul modern, această creatură care a zeificat auto-realizarea și și-a așezat integritatea psihologică [etică si mentală, prin reguli de conduită] pe cel mai înalt nivel, se află în fața acestei voci, cu perplexitatea unui negustor căruia i se cere să-și ardă marfa pentru a putea avea parte de profit. Cum să renunți la sine, când întreaga ta civilizație este o încercare continuă și anxioasă de a defini acest sine, de a-l exprima, trata, dezvolta?

   Viața noastră de zi cu zi este un labirint de oglinzi, în care fiecare suprafață reflectă o versiune a eului pe care tot încercăm să o păstrăm. Dar invitația rămâne - o tăcere mușcătoare în mijlocul zgomotului neliniștit al auto-referențialității.

   Să-ți iei crucea... Nu o cruce simbolică, un ornament la gât sau un concept abstract de durere, ci propria ta cruce - tocmai această construcție a eșecului, a durerii, mortalității și trădării, care constituie destinul nostru individual. Să o iei, nu cu pasivitatea victimei, ci cu voința activă a celui care vede în lemnul dezonoarei singura cale către faimă.

   Prin sângele care curge din ea, ne dezvăluie o cartografie a agoniei, care duce, însă, către un loc necartografiat. Logica lumii este simplă, aproape vulgară în puritatea ei aritmetică: "PROFIT și PIERDERE. Pentru a-ți salva sufletul [viața], blindează-l împotriva pierderilor". Iar Cuvântul vine cu o răsturnare, asemănătoare nebuniei, și proclamă că oricine va vrea să-și salveze sufletul, va trebui să și-l piardă. Și oricine și-l va pierde, de dragul Lui, acesta și numai acesta și-l va căștiga.

   Există o iconomie a mântuirii, care funcționează conform unor reguli anti-lumești. Pierderea devine investiție, moartea devine viață.

   Origen, plonjând în această inversare convulsivă, o formulează cu o precizie care întrerupe respirația, spunând că dacă vrem să ne mântuim sufletul pentru a-l căștiga mai bine, trebuie să-l pierdem prin martiriu (Εἰ θέλομεν ἡμῶν σῶσαι τὴν ψυχὴν, ἵνα αὐτὴν ἀπολάβωμεν κρείττονα ψυχῆς, μαρτυρίῳ ἀπολέσωμεν αὐτήν)[1]. Martiriul, aici, nu ține doar de distrugere trupească, ci de mortificare zilnică și conștientă a voinței, de alegerea constantă a iubirii, împotriva autoconservării.

   Într-adevăr, „că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” (Sfânta Evanghelie după Matei 16, 26). Întrebarea nu este una retorică; este un balanță existențială pe care sunt puse toate lucrurile. „Lumea întreagă” nu este altceva decât suma dorințelor finite, a puterii, a plăcerii, a cunoașterii care nu duce la iubire, a siguranței care se clădește pe nisip. Și, de cealaltă parte: sufletul. Nu sufletul ca un concept filosofic vag, ci ca însăși posibilitatea comuniunii cu Dumnezeu, ca acel chip pe care îl purtăm ca pe o pecete și o rană. Ce să poți da la schimb pentru el? Nimic. Fiecare încercare de a-l răscumpăra presupune deja pierderea lui.

   Vedem în jurul nostru, și poate în noi înșine – dacă suntem suficient de curajoși să vedem – oameni care au câștigat lumea. Au succes, recunoaștere, prosperitate. Dar fețele lor sunt o mască a morții, ochii lor umbra unei oglinzi sparte, pentru că pe cale au schimbat infinitul cu efemerul, și-au vândut sufletul nu diavolului, ci tiraniei mult mai prozaice și cenușii a eului propriu.

   Mărturisirea înaintea oamenilor și mărturisirea Fiului înaintea Tatălui sunt legate printr-un fir invizibil, dar neîntrerupt. A-ți fi rușine de Hristos și de cuvintele Sale „în neamul acesta desfrânat şi păcătos” (Sfânta Evanghelie după Marcu 8, 38) nu este un simplu act de lașitate. Este o alegere metafizică, mai profundă. Este o încercare de a-ți păstra ambele lumi, de a fi plăcut atât lui Dumnezeu, cât și cezarului, de a te bucura de confortul credinței, în sfera privată, fără a-i permite însă să-ți corodeze cumva imaginea publică, poziția socială, avansarea profesională.

   Este ipocrizie, nu sub forma unei teatralități zgomotoase, ci sub forma unei schizofrenii discrete, bine educate. Iar răspunsul este absolut: oricui îi va fi rușine de Mine, și Mie Îmi va fi rușine de el. Împărăția lui Dumnezeu nu este un club închis, al celor fără prihană morală, dar nici un salon al celor căldicei. Cere plenitudine, o decizie care pătrunde în fiecare cută a existenței. Este un laț de lumină, care te prinde pentru a te elibera.

   Iar în mijlocul acestei atmosfere de exigență absolută, cade ca o briză răcoroasă după o căldură arzătoare, promisiunea finală, enigmatică: "că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere" (Sfânta Evanghelie după Marcu 9, 1). Nu este o promisiune de nemurire pe pământ. Este ceva infinit mai important. Este o asigurare că Împărăția nu constituie doar o răsplată viitoare, ci o realitate prezentă, o putere care invadează timpul, o sămânță care străpunge solul istoriei.

   Se poate vedea în Schimbarea la Față, se poate simți în comuniunea iubirii, se poate trăi în mortificarea personală care duce la înviere. Este lumină în profunzime, care însă deja luminează pașii noștri din prezent. În mijlocul durerii devastate a lumii, în mijlocul tăcerii haosului care amenință să ne înghită, această prezență este singura garanție că pierderea sinelui nu este un salt în gol, ci intrarea în singura realitate care nu piere.

[1] Origen, „Ta Heuriskomena Panta”, în Patrologiae Cursus Completus: Series Graeca, ed. Jacques-Paul Migne, voi. 11 (Paris: J.-P. Migne, 1857), 580.

Traducere, după un mesaj transmis de Episcopul Melitinei - Maxim Pafilis, în data de 20 septembrie 2025.

***
Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, lucrarea de față a fost realizată în luna septembrie 2025 - în traducere după revista “Vremuri Ortodoxe”.