PRAZNICUL PE CARE NU L-A ÎNȚELES NIMENI… ATUNCI!

   Se auzise că mai marii iudeilor hotărâseră să-L omoare. Dar, nu pentru că nu fuseseră și ei uimiți de înțelepciunea cuvintelor Lui; nu pentru că nu văzuseră minunile săvârșite de El sau pentru că I-ar fi subestimat faima tot mai mare de care se bucura în popor. Nu! Prinseseră ură pe Hristos, pentru că pe ei îi ignora. Nu Se arătase deloc dispus să intre în cercul lor, în anturajul lor. Ba încă, nu pierduse niciun prilej să-i mustre pentru formalismul, pentru fățărnicia și pentru împietrirea inimii lor (Mt. 23).

   Confruntarea cu aceștia, așadar, era iminentă. Domnul Însuși o profețise, deja, în două rânduri (Lc. 9, 22 și 44) și, speriat, Petru L-a sfătuit să nu mai meargă la Ierusalim. Însă, Domnul a taxat sfatul lui drept ispită și l-a certat: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi ești, că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor” (Mt. 16, 23). Ucenicii nu înțeleseseră mare lucru din ceea ce le spusese Învățătorul lor. Și erau fricoși…

   Venind astăzi la Ierusalim… surpriză! Nu Îl așteptau nici fariseii și cărturarii cătrăniți și dornici să-I „plătească” pentru modul în care îi tratase trei ani de zile, nici soldații romani, ca să-L aresteze pentru organizarea de… „grup infracțional”. Dimpotrivă, s-a petrecut sublimul de dinainte de ridicol! Mulțimea, liberă de manipulare (încă!), L-a primit „ca pe Împăratul”, spre disperarea căpeteniilor care au crezut, pentru o clipă, că aceasta chiar Îl va proclama rege, de capul ei (cf. In 6, 15). Dar, nu!… Nu putea fi așa! După ce, mai întâi, L-au repudiat mai marii poporului și după ce nu L-au înțeles nici chiar ucenicii Săi, a venit rândul oamenilor de rând să nu Îl înțeleagă. Cât despre stăpânirea romană, aceea nici nu se sinchisea prea mult să priceapă ceva!

   Primit ca un rege, Hristos a încălecat cu smerenie pe un măgăruș. Ovaționat cu osanale regești, a protestat prin tăcere. Aclamat cu bucurie și cu naționalism exaltat, S-a arătat abătut și trist. Era modul Lui de a dezavua confuzia totală care pusese stăpânire pe Ierusalim. Și astfel, condus cu alai la templu, Domnul i-a „biciuit” tot pe ei (pe iudei), pentru pângărirea „Casei Sfinte” (Mt. 21, 12-13), după care S-a arătat gata de „luptă” mai degrabă cu smochinul neroditor (care îi închipuia, de fapt, tot pe ei − Mt. 21, 19), decât cu romanii asupritori.

   „Ce face Acesta?!…” se vor fi întrebat atunci cu toții, dezamăgiți. „De templu și de smochin ne arde nouă, sau de invadatorii romani”?… „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (In 18, 36), a mai încercat Hristos încă o dată să-i lămurească, insistând că menirea Lui era să facă „lucrările Tatălui Său” (In 10, 37). Degeaba, însă! Obsesiile lor erau prea pământene, iar ambițiile lor prea omenești. Și văzând că refuză orice mobilizare a maselor împotriva romanilor, L-au predat acelora ca să-L răstignească. Sub ce acuzație?! Acum vine ridicolul: că ar fi uneltit împotriva lor, dorind să fie „regele iudeilor” (Mt. 27, 37)!

   Dragii mei,

   Nimeni dintre contemporanii Săi nu L-a înțeles atunci pe Domnul! Nici mai marii vremii, nici poporul de rând și nici chiar ucenicii Săi. Noi Îi înțelegem, măcar acum, lucrarea Lui sfântă? Îi înțelegem misiunea mântuitoare? Înțelegem că a venit în Ierusalim înadins, ca să moară, doar-doar ne va cuceri cu pătimirea și cu moartea Sa, dacă prin învățătura și prin minunile săvârșite nu a reușit să ne convingă? Acum L-am înțeles pe Domnul? Și, dacă da, ce facem?…

   Hristos Și-a dat viața pentru noi. Noi ce-I oferim în schimb? Îi dăm și noi viața noastră? E prea mult?! Dar, măcar Îl ascultăm, împlinindu-I poruncile? Nu?… Nici asta? Dar se poate, atunci, să-I dăruim măcar atenția noastră? Măcar un gând de sfântă înțelegere la acest praznic, pe care nu l-a înțeles nimeni la vremea aceea?…

†SEBASTIAN,

Episcopul Slatinei și Romanaților