Pentru a intra în Cămara Mirelui: de la Duminica Floriilor până în Joia Mare

   În Duminica Floriilor, oamenii ies să-L întâmpine pe Domnul nostru Iisus Hristos intrând călare, în Ierusalim, pe spatele unui asin.

   Dacă altădată Dumnezeu vorbea prin asina lui Valaam (Numerii 22), aici asinul Îl poartă pe Cuvântul ipostatic al lui Dumnezeu.

   Hristos apare pe un asin, ca semn al smereniei Sale înalte. El nu apare într-un car ori călare pe un armăsar împărătesc, ci pe un asin umil. Este singur, nu în fruntea unei armate impunătoare.

   Prin urmare, asinul arată, totodată, că Hristos a venit cu pace, nu pentru a cuceri, așa cum așteptau atât de mulți de la El la acea vreme.

   El va fi încoronat cinci zile mai târziu, nu pe tronul înalt al unui rege lumesc, ci pe Crucea înălțată. Îl numim Împărat, văzându-L Răstignit, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

   Cu toate acestea, deși nu este, fizic, un războinic, deși a venit cu pace, Domnul este cu adevărat un Om al războiului - dar, împotriva răutății duhovnicești. Prin pacea Sa, prin umilința Sa, prin tăcerea Sa în fața acuzatorilor Săi, El este înălțat pe Cruce, iar înălțarea Sa este deopotrivă coborârea sa în măruntaiele cele mai adânci ale pământului. Acolo El va purta lupta. Acolo El distruge împărăția lui satana și răstoarnă stăpânirea păcatului și a morții.

   Iar poporul Îl salută cu bucurie pe Domnul, fluturând ramuri de palmier și aruncându-și hainele în calea Lui.

   Frunzele de palmier sunt menționate de multe ori în Sfânta Scriptură și pot avea mai multe înțelesuri. Potrivit Fericitului Teofilact, ramuri de palmier erau acordate învingătorilor la întrecerile sportive, indicând aici că Cel Care l-a înviat pe Lazăr era biruitor asupra morții. Fiii biruitori ai lui Dumnezeu, care obțin mântuirea, sunt împodobiți cu ramuri de palmier (finic), de asemenea, în viziunea Sfântului Ioan (Apocalipsa 7:9-17).

   Prorocița Debora a judecat Israelul, de sub un palmier (Judecători 4: 4-5), iar Hristos intră în Cetatea Sfântă pentru a-Și împlini judecata asupra păcatului și a morții.

   Regele Solomon a împodobit Templul, cu figuri sculptate sub formă de heruvimi, flori și palmieri și, după cum ne spune Hristos, Trupul Său este adevăratul templu (Ioan 2:19-21). Așa încât, aici, oamenii salută Templul, cu ramurile care împodobeau Templul din vechime.

   Mai mult, la intrarea în oraș, Hristos Se duce imediat la Templu, unde Se înfățișează ca Preot, cercetând lăcașul, așa după cum preoților lui Israel li se poruncise să procedeze în cazul în care o clădire era suspectată de prezența leprei în ea (Leviticul 14). De fapt, Domnul descoperă acolo o lepră spirituală; după cum preoții israeliți făceau pe toată lumea să părăsească casa aceea plină de boală, pentru a putea fi cercetată, aici Hristos îi alungă pe schimbătorii de bani. Oamenii păcătoși sunt lepra.

   În Levitic, preotul trebuia să se întoarcă o săptămână mai târziu, iar dacă găsea semne de lepră pe pereții casei, înlocuia acele pietre, cu altele noi. Iar acum, la o săptămână după Duminica Floriilor, la Sfintele Paști, Hristos ridică Templul Trupului Său, înlocuind astfel pietrele leproase ale casei de pe Muntele Templului.

   Când Hristos Se întoarce la Templu a doua zi după intrarea Sa triumfală, El îi cercetează în continuare pe preoții cei mai de seamă și pe bătrâni și le vorbește despre piatra pe care ziditorii au respins-o (Matei 21:42).

   În Duminica Floriilor, oamenii L-au salutat pe Hristos, aruncându-și hainele pe pământ înaintea Lui. Aceasta ne trimite înapoi, la hainele de piele pe care Dumnezeu le-a făcut pentru Adam și Eva după călcarea poruncii.

   Protopărinții noștri au îmbrăcat cu adevărat piele de animal, dar la un nivel mai profund au căzut într-o stare inferioară, împotriva firii, iar carnea lor a devenit în consecință mai densă, mai grosieră și înclinată spre păcat.

   Astfel, evreii Îl salută pe Mântuitorul lor, aruncând simbolic aceste haine căzute, iar Hristos le calcă în picioare în calea Sa, la fel cum Învierea Lui calcă în picioare moartea reprezentată prin haina cea de piele.

   Imnurile Săptămânii Sfinte fac această legătură, deși cu referire la un alt context Scripturistic:

"A doua Evă aflând şarpele pe egipteanca, se nevoia să împiedice pe Iosif prin cuvinte cu momeli; dar el lăsându-şi haina, a fugit de păcat Şi fiind gol nu s-a ruşinat, ca şi cel întâi zidit mai-nainte de călcarea poruncii. Pentru rugăciunile lui, Hristoase, miluieşte-ne pe noi. (Denia de Luni seara, Stihoavnă).

   Iosif a fugit din cursa desfrânării cu soția lui Potifar și și-a păstrat curăția.

   Dar parabola fecioarelor nebune ne arată că acest lucru nu este suficient. Deși nechibzuite, erau totuși fecioare - întotdeauna un semn al curăției; dar a te feri de întinare este, deși lăudabil, abia un început. Ele se abținuseră de la păcat, dar au neglijat să-și umple candelele cu untdelemn - să-și umple sufletele cu virtuți.

   Și în această imagine, trebuie să ne vedem pe noi înșine:

De lenea sufletului meu dormitând eu, Mire-Hristoase, n-am agonisit candela aprinsă din virtuți si m-am asemănat fecioarelor celor neînțelepte, trândăvind în vremea lucrării.    

   Și totuși, trebuie să ne păstrăm nădejdea în Domnul:

    Stăpâne, nu-mi închide milostivirile îndurărilor Tale, ci scuturând somnul meu cel întunecat, scoală-mă și mă primește în Cămara Ta, împreună cu fecioarele cele înțelepte, în Cămara Nunții! (Sfânta Liturghie, Sfânta Marți, Stihire).

   Această coborâre, în smerenie, și înălțare, prin nădejde, oglindesc propria coborâre a Domnului în măruntaiele pământului, urmată de Slăvita Sa Înviere.

   Această mișcare - umilință și auto-condamnare, însoțite de nădejdea neclintită în Domnul - este caracteristică, în linii mari, întregii noastre tradiții liturgice. Pentru a întări aceasta, este suficient să luăm seama la rugăciunile de dinainte de împărtășire, spune cuviosul Zaharia din Essex.

   Fecioarele nebune au fost oprite să intre în Cămara Nunții, dar noi nădăjduim să intrăm în ea:

   Cămara Ta o văd împodobită, Mântuitorul meu, și îmbrăcăminte de nuntă nu am, ca să pot intra într-ânsa. Luminează haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, și mă mântuiește (Utrenie).

   În rugăciunile sale, Biserica ne cheamă să "ne ținem mințile în iad și să nu deznădăjduim". Această deznădejde carismatică este o tristețe evlavioasă, nu una lumească (conform II Corinteni 7:9-11). Suntem nevrednici de mântuire, dar totuși Domnul Se bucură să ne mântuiască.

   Și astăzi, în Joia Sfântă, Ucenicii sunt duși în Cămara de Nuntă, participând pentru prima dată la cel mai intim act al comuniunii cu Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos. Și totuși, haina sufletului lui Iuda nu strălucește, ci mai degrabă apare "îmbolnăvit și întunecat de iubirea de argint" (Troparul Sfintei Joi).

   Și, deși trădătorul a ajuns să regrete fapta sa, întristarea lui nu a fost o întristare evlavioasă, nu a fost o "deznădăjduire carismatică", ci o întristare lumească, spre osânda lui veșnică.

   Spre deosebire de Iuda, să ieșim să-L întâlnim pe Hristos aruncând hainele noastre căzute, pentru ca El să le calce în picioare; să fugim de orice necurăție, ca Iosif din vechime; să păstrăm candelele împodobite și aprinse cu untdelemnul virtuților și, astfel, vom intra în Cămara Nunții și în comuniunea cu Trupul și Sângele Mirelui, gata să-L însoțim la întronizarea Lui pe Cruce.

Jesse Dominick

***
Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, lucrarea de față a fost realizată în luna aprilie 2025.