Noi FILE în Letopisețul Lăcașuri Ortodoxe - 25 aprilie 2026

   La inițiativa și cu binecuvântarea ÎPS Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, în contextul împlinirii a 100 de ani (24 aprilie) de la trecerea la cele veșnice a vrednicului Mitropolit Vladimir de Repta, Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților organizează, în colaborare cu Liceul Teologic „Mitropolitul Dosoftei” din Suceava, Simpozionul Național „Un secol de la trecerea la cele veșnice a Mitropolitului Vladimir de Repta. Repere istorice, culturale și eclesiale”. Evenimentul se va desfășura în perioada 27-28 aprilie 2026 și va fi găzuit de Liceul Teologic „Mitropolitul Dosoftei” din Suceava.

   Pe această cale, adresăm tuturor celor interesați de istoria Bisericii, de cultura teologică și de valorile care au modelat identitatea spirituală a Bucovinei invitația de a participa la aceste lucrări - transmițând mai departe informația oferită de Pr. Ciprian Blaga, consilier eparhial în cadrul Sectorului Cultural. 

    Biserica Ortodoxă Georgiană marchează astăzi, sâmbătă, 25 aprilie, a 40-a zi de la mutarea la Domnul a Patriarhului Ilia al II-lea, oficialii Bisericii dezvăluind o ultimă dorință pe care regretatul lider duhovnicesc și-a exprimat-o pentru turma sa.

   Patriarhul a cerut ca fiecare georgian, spre slava lui Dumnezeu, să îndrepte cel puțin un defect personal și să renunțe la el pentru totdeauna.

   „Dacă fiecare dintre noi face acest lucru și în numele Patriarhului nostru, imaginați-vă cât de mult din harul și mila lui Dumnezeu va fi revărsat asupra națiunii noastre, cum îl vom bucura pe Preafericirea Sa cu aceasta și ce mare ajutor va fi pentru suflet (atât al nostru, cât și al său)”, a declarat Serviciul de Relații Publice al Bisericii, într-un comunicat.

   Patriarhul Ilia al II-lea s-a mutat la Domnul pe 17 martie 2026, după ce a petrecut 48 de ani pe Tronul Patriarhal [vezi Arhiva LO].

   Conform învățăturii creștine, a 40-a zi are o semnificație deosebită. „Pornind de la faptele săvârșite în această lume, în a 40-a zi sufletul se așează într-un lăcaș unde se va sălășlui până la a Doua Venire”.

    Biserica a mai observat, de asemenea, că întreaga Georgie s-a rugat pentru regretatul Patriarh, mulți căutând modalități de a-i cinsti memoria, dincolo de simpla rugăciune.

"Sâmbătă, 25 aprilie 2026, se împlinesc 40 de zile de când Sanctitatea și Preafericirea Sa Ilia al II-lea s-a alăturat Patriarhului Ceresc.

   După cum știți, conform învățăturilor creștine, în a 40-a zi, în funcție de faptele săvârșite în această lume, sufletul se așează într-un lăcaș care nu se va schimba până la a Doua Venire; iar la a Doua Venire, locul final va fi atribuit din nou celui mutat dintre noi, ținându-se cont de alte fapte bune săvârșite în numele acestuia.

   Așadar, a 40-a zi este foarte importantă.

   

   Cert este că întreaga Georgie se roagă pentru Sanctitatea Sa și toată lumea vrea să-l ajute pe Patriarhul nostru cât mai mult posibil.

   Pe lângă rugăciune, desigur, există multe alte opțiuni; de exemplu, a face bine aproapelui este foarte important.

 

   În plus, ne amintim una dintre dorințele lui Ilia al II-lea, ca, spre slava lui Dumnezeu, să corectăm măcar un singur defect și să ne despărțim de el pentru totdeauna.

   Dacă fiecare dintre noi ar face aceasta în numele Patriarhului nostru, imaginați-vă cât har și câtă milă ar revărsa Domnul asupra națiunii noastre, cum L-am face fericiți pe Sanctitatea și Preafericirea Sa și ce mare binecuvântare ar fi (atât pentru noi, cât și pentru sufletul său)".

   Catedrala Ortodoxă Sârbă "Schimbarea la Față" din Zagreb (Croația) a fost vandalizată în noaptea de 22-23 aprilie 2026, un autor necunoscut azvârlind cu scaune și alte obiecte, provenite de la restaurantele din apropiere, spre intrarea în biserică, în gard și poartă.

   Conform unui raport de știri al Episcopiei de Zagreb și Liubliana, incidentul a avut loc în Piața Țvetnii, la primele ore ale dimineții de joi, 23 aprilie. Un vitraliu vechi a fost spart, iar instalația de iluminare de la intrare a fost distrusă, provocând pagube materiale catedralei istorice.

   Catedrala, construită în 1866, este un monument cultural protejat al Republicii Croația și centru al Episcopiei Ortodoxe Sârbe locale.

   Într-un comunicat eparhial, se arată:

   "Cu ocazia atacului asupra Catedralei Schimbării la Față a Domnului din Zagreb, care a avut loc în ziua în care ne pomenim, cu rugăciune, victimele Holocaustului, inclusiv victimele inocente de la Iasenovaci, ne exprimăm profunda îngrijorare, tristețe și consternare.

   Facem apel la autoritățile competente ale Republicii Croația să cerceteze acest atac în mod just și responsabil, precum și să facă tot posibilul pentru a se asigura că discursul instigator la ură în spațiile publice este recunoscut, condamnat și prevenit.

   În același timp, Episcopia de Zagreb-Liubliana condamnă cu cea mai fermitate orice act de violență și intoleranță, nu numai împotriva lăcașurilor sfinte ortodoxe, ci și împotriva oricărui obiect religios sau comunitate religioasă, deoarece un atac asupra unui loc sfânt este un atac la adresa valorilor fundamentale ale păcii, demnității și coexistenței între oameni.

   Acest lăcaș sfânt, construit în 1866 după proiectul arhitectului croat Franio Klein, a suferit de multe ori de-a lungul lungii sale istorii, dar de fiecare dată a fost reconstruit prin credința și eforturile oamenilor. Lăcașul Sfânt al Schimbării la Față este un bun cultural protejat al Republicii Croația și este Catedrala Eparhiei de Zagreb-Liubliana a Bisericii Ortodoxe Sârbe. A supraviețuit războaielor, demolărilor și persecuțiilor, rămânând mărturie a faptului că rugăciunea este mai puternică decât orice violență.

   În ultimii ani, după cutremurul devastator care a lovit Zagrebul, acest sfânt lăcaș a fost supus unei restaurări temeinice. Cu recunoștință față de Dumnezeu și față de toți cei implicați, suntem martori ai faptului că Biserica renaște la viață - din nou plină de credincioși, ca loc al păcii și rugăciunii între oameni de diferite origini.

   Tocmai din acest motiv, acest act de violență nu ține doar de pierderi materiale. Lucrurile materiale vor fi restaurate, cu ajutorul lui Dumnezeu. Dar ceea ce rănesc, astfel de evenimente, sunt încrederea câștigată cu greu, reconcilierea și unitatea dintre oameni.

   Observăm cu durere că astfel de valori, care au fost construite timp de decenii, pot fi amenințate într-o clipă de iraționalitate și ură. Prin urmare, facem apel atât la indivizi, cât și la instituții - să facă tot posibilul pentru a preveni repetarea unor astfel de incidente și să păstreze spiritul respectului reciproc și al păcii.

   Acest lăcaș a fost și va rămâne întotdeauna un loc de rugăciune pentru pace - nu doar pentru credincioșii ortodocși, ci pentru toți oamenii de bunăcredință.

   Fie ca acest eveniment să nu ne despartă, ci mai degrabă să ne amintească faptul că pacea este un dar fragil pe care trebuie să-l protejăm împreună.

Cu credința că rațiunea, responsabilitatea și omenia vor birui,
Eparhia de Zagreb-Liubliana a Bisericii Ortodoxe Sârbe
 

   Se estimează că 16 000 - 18 000 de persoane au fost primite în parohiile ortodoxe din Statele Unite în timpul sezonului pascal din acest an, conform unei noi analize de date realizate de Institutul de Studii Ortodoxe.

   Cifrele, prezentate de diaconul Serafim Rohlin și Matei Namee într-o discuție transmisă în direct, reprezintă convertirile care au avut loc doar între Sâmbăta lui Lazăr și Sâmbăta Mare. Estimarea se bazează pe rapoarte primite din aproximativ 225 de parohii - aproape 10% din toate parohiile ortodoxe din Statele Unite - împreună cu date eparhiale și tendințe istorice.

   În același timp, aceste noi convertiri pascale reprezintă doar o parte din totalul convertirilor pentru 2026. Multe parohii primesc convertiți și în alte zile de sărbătoare de pe parcursul anului. Cercetătorii estimează că primirile de Paște constituie aproximativ două treimi din convertirile anuale, apreciind că numărul total de convertiri din 2026 va fi cuprins între 20.000 și 30.000.

   Pentru a contextualiza cifrele, Namee a oferit mai multe comparații istorice. La momentul vânzării Alaskăi în 1867 - după mai bine de 70 de ani de nevoință misionară - existau 12.000 de creștini ortodocși în Alaska. În timpul vieții Sfântului Alexie Toth (1891-1909), aproximativ 20.000 de catolici de rit oriental s-au convertit la Ortodoxie. Convertirea în masă din 1987 a Bisericii Ortodoxe Evanghelice aducea 2.000 de persoane în Arhiepiscopia Antiohiei.

   În anii 2010, Ortodoxia americană a primit aproximativ 4.000-5.000 de convertiți anual. Prin contrast, estimarea actuală de Paște, de 16.000-18.000, reprezintă doar convertiții, excluzând nou-născuții, și acoperă doar câteva săptămâni, în loc de un an întreg.

   Afluxul creează provocări pastorale semnificative. Folosind estimarea de… un preot la 200 de enoriași activi, numai convertirile de Paște ar necesita 80 de preoți suplimentari pentru a menține o îngrijire pastorală adecvată. Cele 16.000-18.000 de convertiri reprezintă o creștere de aproximativ 1% a populației ortodoxe americane totale, în doar două săptămâni.

   Diaconul Serafim a subliniat importanța unei cateheze și integrări adecvate. „Ar trebui să ne bucurăm de acest lucru... Dar, de asemenea, trebuie să fim cu adevărat, cu adevărat serioși în ce privește implicațiile venirii celor 16.000 de noi oameni în Biserica noastră”.
 

   Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din America a însărcinat oficial Comitetul său de Canonizare să înceapă investigarea cazurilor a doi oameni Sfinți care au slujit în America. Această decizie a fost precedată de solicitări eparhiale.

   În septembrie, Episcopia Ortodoxă Română a OCA a anunțat că a solicitat oficial canonizarea Arhimandritului Roman (Braga), un preot care a supraviețuit persecuției comuniste din România înainte de a-și petrece ultimele patru decenii ale vieții slujind comunităților ortodoxe din Statele Unite.

   În octombrie, Înaltpreasfinția Sa Arhiepiscopul Mihail de New York și New Jersey a anunțat că a depus documente [vezi ARHIVA LO] prin care solicită o investigație privind chestiunea canonizării Înaltpreasfinției Sale Mitropolitul Leontie (Turchevici), veneratul Primat al Mitropoliei Nord-Americane (care a devenit ulterior OCA) din 1950 și până la mutarea sa la Domnul în 1965.

   Și în sesiunea sa din 11 noiembrie, Sinodul OCA a analizat aceste cereri „și a însărcinat Comitetul de Canonizare cu investigarea oficială a potențialei lor canonizări”, relatează OCA.

   Astfel, Părintele Roman și Mitropolitul Leontie ar putea fi următorii Sfinți canonizați de OCA, urmând recentei canonizări a Sfintei Olga din Alaska.

   Vă oferim, mai jos, traducerea unui interviu dedicat lucrării de Explorare a Universului Interior, acordat de Pr. Roman Braga:

   - Părinte, ați spus mai demult că Părintele Teodosie practica isihasmul. Ați învățat Rugăciunea lui Iisus de la el?

   - Nu. Nu a vorbit niciodată cu mine despre Rugăciunea lui Iisus. Am învățat formula de la directorul seminarului, Arhimandritul Chesarie Păunescu, care mai târziu a devenit Episcop de Galați. Un alt mare călugăr, a fost profesor de limbă și cultură latină și greacă. Era foarte sever și corect, aproape legalist. Trebuia să-ți îndeplinești obligațiile și să-ți citești rugăciunile chiar dacă nu înțelegeai nimic. Obișnuia să spună: „Asceza este ceva ce trebuie practicat. Rugăciunea este foarte importantă chiar dacă o rostești mecanic, pentru că înțelegerea vine mai târziu. Duhul Sfânt lucrează mai târziu în tine, după ce ești bine stabilit în demersurile tale ascetice”.    Aceasta era metoda lui. Îmi spunea să zic Rugăciunea lui Iisus dacă nu simțeam prezența lui Dumnezeu. În opinia mea, era un mare pedagog, fără a fi pedant.

 

   - Dar nu ați învățat de la el Rugăciunea Inimii?
   - Da și nu. Îl întrebam despre Rugăciunea lui Iisus, iar el spunea: „Nu mă pune la încercare. Pentru o vreme e de ajuns să o spui cât de des poți”. Asta e tot ce am aflat de la el. Nu am știut nimic despre metodele de rostire a Rugăciunii decât mult mai târziu, când i-am citit pe Sfinții Părinți, și am aflat că această rugăciune simplă nu este atât de simplă; ai nevoie de o metodă specială și există o întreagă teologie în ea, bazată pe prezența lui Dumnezeu în inima ta. Mai târziu, din lecturile mele de la Institutul Teologic, am aflat ce este Sfânta Liturghie interioară. De la călugări, am învățat că este o rugăciune ca oricare alta. Îi vedeam mergând și mișcându-și buzele.

 

   - Părinte, credeți că efortul ascetic asociat cu Rugăciunea Inimii ar trebui să fie același pentru călugări și pentru laici?
   - Primul pas ar trebui să fie Rugăciunea, adică formula. Dacă rostești în mod repetat Rugăciunea lui Iisus, restul vine de la sine. Omul nu poate deveni lipsit de patimă fără să cadă în genunchi și să-I ceară lui Dumnezeu acest har, pentru că totul vine prin harul lui Dumnezeu. Atingerea despătimirii nu este rezultatul unui efort personal, ci vine prin harul lui Dumnezeu; așa că trebuie să îngenunchezi, să te vezi ca pe un păcătos și să ceri ajutorul lui Dumnezeu. Rugăciunea și curățirea de patimi au loc în același timp. Cred că trebuie să se acorde prioritate rugăciunii. Se spune că nu există rugăciune curată fără a atinge mai întâi despătimirea. Dar eu spun că, fie că este vorba de rugăciune curată sau rugăciune forțată, rugăciunea trebuie să fie începutul oricărei lucrări duhovnicești.

   - Părinte, să reluăm firul biografiei dumneavoastră de unde am început să divagăm. Așadar, viața dumneavoastră a fost împărțită între Institutul Teologic și Mișcarea Rugului Aprins?
   - Ca să fiu sincer, viața mea era în altă parte. Nu eram încă monah, dar eram atras de dulceața unei vieți simple.

 

   - Totuși, ați dezvoltat o nouă înțelegere a monahismului, atunci când ați aflat mai multe lucruri despre Rugăciunea Inimii?
   - Da, acum scăunelul de rugăciune pe care îl folosea Părintele Teodosie de la Mănăstirea Cernica, citirea din acele volume mari din bibliotecă și zumzetul călugărilor care mergeau pe cărările mănăstirii îmi dădeau mai mult sens. Acum știam ce făceau. Pentru că nu umblau în înălțimile rafinate ale Sfântului Grigore Sinaitul, ei nu puteau exprima ceea ce făceau. Știți, de multe ori este nevoie ca alții să te interpreteze.

Sunt unul dintre cei care au primit o binecuvântare specială de la Părintele Ioan Kulegian. Există un ritual special pentru a începe Rugăciunea Inimii; este ca o mică hirotonire. Mi-a pus mâna pe cap și mi-a dat binecuvântarea să practic Rugăciunea lui Iisus. 

   La Rugul Aprins, obișnuiam să vorbim despre tehnici de respirație atunci când rosteam Rugăciunea, dar nu cred că acest lucru are prea multă importanță. Nici binecuvântarea, nici respirația nu fac magie. Am respins metodele, pentru că le-am găsit prea tehnice; nu au produs niciun rezultat. Așa că am început să mă rog ca pelerinul rus - mecanic - pentru că atunci Calea Pelerinului era la modă. Pe vremea aceea era tradusă doar în franceză, care era foarte accesibilă românilor.

   Nu exista consecvență în rugăciunea mea; nu aveam răbdare. O făceam când puteam și când aveam timp. Ceea ce am descoperit este că, dacă ești prea preocupat de metode, Duhul dispare. S-ar putea să fi fost prea mult influențat de călugării mei de la Cernica. Când Părintele Dionisie și Părintele Teodosie isihastul au aflat despre ce făcea Rugul Aprins la Mănăstirea Antim, au zâmbit indulgent, spunând: „Ia uite, ei țin prelegeri despre Rugăciunea Inimii!”. Era ceva nou pentru ei. Cum să ții prelegeri despre rugăciune? Rugăciunea este ceva ce trebuie practicat; nu vorbești despre ea. Funcționează în mod tainic. Și, de la ei știu că un adevărat Părinte duhovnic nu încredințează tuturor ucenicilor săi acest fel de rugăciune. Trebuie controlată cu atenție. Așa că eram prins între două lumi: una era lumea Rugului Aprins cu metoda rusească a Sfântului Paisie Velicicovschi, un fel de democratizare a isihasmului care spunea că această Rugăciune trebuie să fie pentru toți; și cealaltă lume, mai puțin spectaculoasă, dar cred mai profundă - atitudinea călugărilor de la Cernica.

 

   - Cu toate acestea, Părinte, Rugul Aprins a constituit o mare renaștere duhovnicească în societatea intelectuală rigidă românească. Aș spune că isihasmul a fost extras din secretul mănăstirilor și dat societății în general; toată lumea are nevoie de mântuire, toată lumea ar trebui să depună efortul de a face această Rugăciune.

   - În primul rând, există oameni care se mântuiesc singuri, fără să știe nimic despre Rugăciunea lui Iisus. Ceea ce a fost bun la Rugul Aprins a fost faptul că laicii, și în special intelectualii universitari, au început să înțeleagă că viața duhovnicească depășește limitele culturii. Chiar și astăzi, dacă mergeți în România, veți găsi o a doua generație care practică Rugăciunea lui Iisus; dar totul a început sub influența Mișcării Rugului Aprins. Nu neg legitimitatea laicilor care practică isihasmul; totuși, personal sunt mai atașat de modul de gândire al Părinților greci privind nevoia de cel puțin a unei mici inițieri, o disciplină tainică.

 

   - Părinte, dacă această lucrare este limitată doar la un grup select, cum poate o întreagă națiune să devină spirituală - dacă doar anumiți pustnici știu despre acest har special al lui Dumnezeu? Nu este oare potrivit ca taina spiritualității să coboare din mănăstiri, din peșterile unde sunt ascunși cei care trăiesc în Hristos, în mijlocul societății cotidiene? Cred că ar trebui să fie un exemplu viu; chiar dacă noi, laicii, nu putem atinge nivelul lor, ar trebui să gustăm măcar puțin din acest har special al lui Dumnezeu. Nu ne-a chemat Dumnezeu pe toți la desăvârșire, zicând: Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru care este în ceruri desăvârșit este. (Matei 5:48)?

   - Știți ce au insinuat călugării când au cerut mai multă supraveghere în practica isihasmului? Nu au spus că nu ar trebui să rostim Rugăciunea lui Iisus; Toate cărțile de rugăciuni tipărite în România o au pe prima pagină: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Și există o notă acolo, care spune că această rugăciune poate înlocui orice altă rugăciune. Așa că monahii au recomandat-o și Biserica a recomandat-o. Ceea ce monahii nu au putut accepta, a fost prea multă intelectualizare; s-a creat o întreagă teologie în jurul acestei Rugăciuni - prea multă discuție în loc să o practice pur și simplu. Ei au fost pentru simplitate; rugăciunea este viață, nu teorie.

 

   - Este adevărat că este o ispită să teologhisești prea mult despre Taine. Aproape toți cei care trăiesc Rugăciunea spun că nu poți dobândi duhul rugăciunii dacă nu-ți golești mintea de concepte, de idei, de gânduri.

   - Și asta necesită un efort extraordinar.

 

   - Este adevărat că nu poți ajunge la acea simplitate despre care vorbiți, decât cu ajutorul Duhului Sfânt. Dar mintea nu se lasă convinsă să rostească neîncetat, doar, această Rugăciune. Mintea este înclinată să cerceteze, ca un spion, și trebuie ținută în frâu. Fără rugăciune, mintea merge prea departe și nu o poți ține sub control. În plus, Rugăciunea Inimii este o lucrare a Duhului Sfânt făcută în minte; este ca o sfințire a minții.

   - Cred că Rugul Aprins s-a ocupat prea mult de teorie, dar nu exista altă cale pentru ei, deoarece acei oameni erau intelectuali. Voiau să-L înțeleagă pe Dumnezeu înainte de a-L iubi, înainte de a-I cere ceva în rugăciune. Călugării din mănăstire nu sunt intelectuali. Chiar dacă unii dintre ei sunt, și-au lăsat mintea la poarta mănăstirii; Îl înțeleg pe Dumnezeu, pentru că Îl iubesc și, la rândul ei, înțelegerea lor este sporită de această iubire. Intelectualii din Rugul Aprins au început să dezvolte o întreagă teologie în jurul Rugăciunii Inimii, care, fără îndoială, își are locul ei; altfel, Filocalia nu ar fi fost scrisă și nici nu ne-ar fi rămas scrieri ale Sfinților Părinți în această generație. Odată ce călugării din mănăstire sunt oameni practici; au condensat întreaga teologie în practica rugăciunii.

 

   - Părinte, văd aici că vorbim despre două moduri de a dobândi cunoașterea lui Dumnezeu.

   - Și cred că ar trebui să le acceptăm pe amândouă.

 

   - Fiecare duce la un rezultat diferit. Nu poți dezrădăcina dintr-un intelectual înclinația de a gândi; nu poți schimba structura minții lui.
   - Când Sfântul Nichifor Ascetul zicea: „Mai întâi, fraților, să ne întoarcem la noi înșine”, pentru călugărul simplu era ceva practic, dar pentru un intelectual este un lucru complicat, pentru că el este complicat.

   - Pentru un intelectual, aceasta înseamnă auto-renunțare - să renunți la tot ce ai făcut și gândit până atunci și să te debarasezi; abia atunci poți începe călătoria ta către Dumnezeu.
   - De aceea, intelectualii, profesorii universitari care au venit la Rugul Aprins, au rupt totul de idolatria creațiilor lor personale. A trebuit să reconsidere cultura umană, dintr-o perspectivă spirituală...

 

   - Părintele Stăniloae a mărturisit că perioada petrecută în închisoare a fost prima dată când s-a putut ruga neîncetat, cu mintea coborâtă în inimă.

   - Nu pot spune că am trăit rugăciunea ca Părintele Stăniloae, dar ceea ce știu este că nu vom ajunge niciodată la același nivel duhovnicesc în viață ca în închisoarea comunistă. Nu existau creion, nici hârtie, nici televizor, nimic; mai ales în izolare, nici măcar nu puteai privi pe fereastră. Nu exista orizont exterior, nimic altceva decât cei patru pereți ai celulei tale. Trebuia să mergi undeva; trebuia să găsești o perspectivă interioară, pentru că altfel înnebuneai cu adevărat. Mi-e rușine să spun că am fost nevoit să mă aflu în închisoare. Aveam niște idei despre rugăciune, pentru că proveneam din Mișcarea Rugului Aprins, dar era mai mult teorie despre ce este rugăciunea; dar acolo, în acele momente dificile, mărturisesc că am început să rostesc Rugăciunea lui Iisus și am practicat-o intens. Abia atunci am putut descoperi cât de frumoasă este viața interioară a omului. Mi-a plăcut foarte mult. Cu câteva luni înainte să descopăr asta, credeam că voi înnebuni, pentru că singurătatea era o ruptură totală de lumea în care fusesem atât de implicat. Și știi că, cultura noastră este orientată în afara noastră; este o cunoaștere cosmologică îndreptată spre existența din afara noastră. Acum aveam nevoie de o metodă pentru a mă găsi pe mine însumi, pentru a mă elibera de sclavia cărților, pentru că acolo nu existau cărți. Nu este o exagerare să spunem că în libertate devenim sclavi ai cărților; nu avem timp nici măcar să știm cine suntem, pentru că suntem făcuți din citate....

 

   - Cum a fost viața voastră spirituală acolo?
   - Ți-am spus că nu am ajuns la nivelul Sfântului Pavel, să spun că Iisus este persoana mea, El este în centrul inimii mele, El este pecetea personalității mele autentice - nu aș putea spune asta. Totuși, am ajuns la nivelul de a simți prezența lui Dumnezeu într-un mod viu; adică, de atunci, nu L-am mai văzut sau imaginat pe Dumnezeu în rugăciunile mele în afara mea și sper că nu-L voi mai vedea niciodată într-o „viziune” în afara mea cât timp sunt în această lume. Sper să rămân cu adevărata înțelegere a lui Dumnezeu, nu cu iluzii. Dar am sentimentul prezenței Sale. Când Dumnezeu îți vorbește, El nu folosește cuvinte materiale, ci îți aduce bucurie. Am trăit astfel de bucurii în închisoare, nu mă puteam detașa de ele. Nu m-a interesat niciodată când îmi aduceau mâncare sau apă...

   În orice caz, faptul că acești oameni [din mișcarea Rugului Aprins] s-au străduit să găsească formula românească a isihasmului, este important pentru noi. Au studiat intens manuscrisele paisiene de la Neamț, testamentul Starețului Gheorghe de la Cernica și capitolele din Filocalia scrise de Starețul Vasile de la Poiana Mărului. Au subliniat, în studiile lor, caracterul integrant și armonios al isihasmului românesc. În tradiția asceticismului carpatin, nu există loc pentru auto-mortificare, cingători cu cuie, autoflagelare, nici măcar obligația celibatului. Există foarte multe persoane căsătorite, în România, care practică Rugăciunea Inimii. Exercițiul este pur duhovnicesc.

   Astăzi, când țara noastră vrea să urmeze calea schimbării, ce-ar fi dacă am lăsa deoparte toate argumentele, toate acuzațiile, orice dorință de răzbunare și toate discursurile demagogice care, de fapt, nu sunt altceva decât propriile noastre slăbiciuni și neputința de a intra în templul lăuntric al Duhului Sfânt, care este în noi? Îl putem învinge pe cel rău, doar cu Dumnezeu, Care este în noi. Să urmăm calea marilor asceți ai poporului nostru în aceste momente de criză, pentru că numai din aceasta va veni mântuirea noastră".

   În amintirea Părintelui Roman Braga, credem că merită să oferim aici și traducerea cuvintelor Maicii Hristofora, care cuprind câteva amintiri. Maica Hristofora, stareța Mănăstirii Ortodoxe "Schimbarea la Față" din Ellwood City, Pennsylvania, SUA, a rostit aceste cuvinte la trecerea la Domnul a Părintelui Roman Braga, în anul 2015. Părinte Roman a trecut prin focul purificator al suferinței în închisorile comuniste românești, iar după mutarea sa în Statele Unite, a devenit Părintele duhovnicesc al călugărițelor, atât românce, cât și americane, din Ellwood City și mai târziu din Rives Junction, Michigan. Moștenirea sa este durabilă și fie ca pomenirea sa să fie veșnică!

   "Reprezint Mănăstirea Schimbării la Față din Ellwood City, Pennsylvania, fondată acum aproape cincizeci de ani de regretata Prințesă Ileana a României, cunoscută în viața monahală sub numele de Maica Alexandra. Maica a conceput și a fondat prima mănăstire panortodoxă în limba engleză din America, pentru femei de toate originile etnice.

   Părintele Arhimandrit Roman a fost preotul mănăstirii noastre, din 1983 până în 1989. Aceasta a fost o altă perioadă de tranziție în lunga viață a Părintelui Roman - o tranziție de la statutul de preot paroh în America, la cel de preot al unei mănăstiri de femei. Și pentru mănăstirea noastră din Ellwood City era o perioadă de tranziție.

   Părintele a fost un om blând și înțelept, știind cum să lege cele două culturi care se uneau sub același acoperiș. A trebuit să facă legătura dintre spirituala și culta Maică Alexandra, o fostă Prințesă a României – România de altădată – și sora sa, Maica Benedicta, care era pe atunci superioara mănăstirii noastre. Maica Benedicta a venit la mănăstirea noastră după ce trăise mulți, mulți ani la Mănăstirea Văratec din România. Cunoștea viața monahală pe deplin. În acea perioadă însă, îi era greu să se familiarizeze cu cultura americană și cu femeile din această cultură care urma să devină călugărițe.

   Printre noi viețuiau și celelalte călugărițe care veneau tot de la Văratec – Maica Apolinaria și Maica Gabriela – precum și Maica Iustina, văduva unui teolog român care locuia acum în State. A intrat în mănăstirea noastră ca ucenică, pe când avea peste șaptezeci de ani. În acest amestec se adăugau vreo șase femei americane, multe dintre ele convertite la credință și care încercau să îmbrace mantia monahală așa cum înțelegeau ele.

   Am fost una dintre tinerele americane binecuvântate să viețuiască în această sfântă obște de monahii românce. Pot spune că a fost interesant, dar nu ușor, pentru oricare dintre membrii „distribuției de personaje” menționați mai sus, din cauza vastei varietăți de medii, personalități și vârste. Puntea care a făcut toate acestea posibile, cred, a fost Părintele Roman. Și numeroasele virtuți ale acestui om smerit, sfânt și vesel au fost cele prin care Domnul a lucrat pentru a stabili temelia duhovnicească a mănăstirii noastre din Ellwood City.

   Părintele avea o înțelegere minunată a culturii americane, împreună cu un respect pentru națiune și calitățile ei. Ne-a încurajat pe noi, surorile mai tinere, să ne asumăm responsabilitatea pentru mănăstire, să ne simțim ca acasă, să ne iubim una pe alta, ca o familie, și să facem tot ce putem pentru a „sluji Domnului cu bucurie”. A înțeles psihologia noastră și a construit pe ea, în loc să o distrugă sau să încerce să o convertească la o psihologie și niște obiceiuri vechi.

   Era vesel, cu un spirit ușor. Dacă simțea că eram obosite sau descurajate în timpul lungilor slujbe monahale, își ridica tonul pentru a încerca să ridice atmosfera cântărilor și citirilor, menținând un ritm rapid în timpul slujbei. El a încercat să dezvolte darurile și talentele pe care fiecare soră le aducea la mănăstire, ținând cont de mediul ei cultural, educație și experiență.

   În același timp, a fost dispus și disponibil să poarte conversații duhovnicești lungi și profunde, în limba română, cu maicile Alexandra și Benedicta, menținându-se la curent cu evenimentele mondiale care le-ar fi putut interesa sau preocupa.

   Părintele înțelegea, de asemenea, etosul ortodox din această țară. El încuraja Împărtășania frecventă, o practică pe care majoritatea americanilor, până în anii 1980, o învățau în parohiile lor. Și cât de providențială a fost citirea zilnică a Evangheliei de astăzi! Poate că era cel mai des citată de Părinte, când era cu noi: Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el.... şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine! (Ioan 6:53, 57).

   Părintele a făcut o treabă splendidă în adaptarea textelor în limba engleză la muzica bizantină, dar ne-a încurajat și să folosim muzica standard OCA, deoarece aceasta era muzica cu care majoritatea călugărițelor americane erau familiarizate și cu care erau obișnuite. El a înțeles că toți cei care vin la slujbe, fie că sunt călugărițe sau pelerini, ar trebui să găsească ceva familiar pentru sufletul și mediul lor de proveniență.

   Stăpânea excelent limba engleză și purta conversații interesante și profunde cu orice vizitator care ar fi putut veni la ușa noastră - români, americani sau de orice origine, întâmpinându-i în funcție de nivelul lor de pregătire și interes.

Cu toții cunoașteți aceste calități și multe altele ale Părintelui și îndrumătorului nostru duhovnicesc recent plecat, Părintele Roman. Fiecare dintre voi ați putea vorbi despre îndrumarea duhovnicească pe care v-a dat-o.

   M-am concentrat aici mai mult asupra efectului său asupra vieții de la mănăstirea din Ellwood City - o mănăstire întemeiată pentru femei americane. El a încurajat deschiderea, autenticitatea, dragostea, bucuria și ospitalitatea în mănăstirea noastră. Cred că el, poate chiar mai mult decât starețele noastre, a dat tonul vieții noastre de obște. Au trecut acum douăzeci și șase de ani de când Părintele a plecat din Ellwood City pentru a merge la Rives Junction. Cred că tonul pe care l-a dat în Ellwood City continuă să pătrundă în acea mănăstire până în ziua de azi, în timp ce noi încercăm, în felul nostru slab, să-l urmăm.

   Fie ca el să se odihnească alături de Sfinți și fie ca duhul său să continue să se sălășluiască printre noi, pentru ca și alții să-L cunoască și să-L iubească pe Domnul Cel Înviat. Hristos a înviat!

   Maica ne-a pus la dispoziție, totodată, una dintre înregistrările Părintelui Roman vorbind cu grupuri de vizitatori. Vă dăruim, la rândul nostru, traducerea unui fragment extras din arhivele însemnate cu anul 1984:

    "M-am aflat în închisoarea comunistă unsprezece ani - în izolare trei ani. Am descoperit, în închisoare, că nu știam nimic. Ideea mea despre Dumnezeu a dispărut. Dar ceea ce am descoperit, este că Dumnezeul cărților este diferit de Dumnezeul experienței. 

   Când simți că Dumnezeu este viu, tu trăiești pentru că Hristos trăiește în tine. Când Hristos este viața ta, nu ai nevoie de cărți, nu ai nevoie de tratate de teologie, nu ai nevoie de prelegeri, nu ai nevoie de nimic. 

   L-am găsit pe Adevăratul Dumnezeu în închisoare, după atâția ani de seminar, teologie, cărți, Scripturi și tot felul de studii. Înveți prin experiență, pentru că El este Ceva Ce trebuie experimentat. Dumnezeu este viu. Suntem sclavii cărților. Uneori nu ai timp să fii tu însuți - ești făcut din citate - Kant a spus asta, Platon a spus asta, Sfinții Părinți spun asta. Ești altceva.

   Nu trebuie să imităm pe nimeni, pentru că suntem noi înșine. Luăm principii de ici, de colo. Avem nevoie doar de Scriptură - nu avem nevoie de altă carte, pentru că Dumnezeu îți vorbește prin Scripturi. Și începi să vorbești cu Dumnezeu și spui: „Uite, Doamne, m-ai creat. Cine sunt eu? Ai vrut să fiu în această lume”. Aici începi să înveți - Dumnezeu Însuși te învață cine ești.

   Fiecare bărbat și femeie este un individ aparte - ca nimeni altcineva. Dumnezeu nu Se repetă, atunci când creează ceva. Așadar, ai propria ta metodă în rugăciune, care este doar a ta; e zadarnic să-ți spun metoda mea. Pur și simplu începe-o, practic-o, și Dumnezeu îți va da propria ta metodă, care este foarte personală. 

   Viața noastră în Dumnezeu este foarte personală - nu este ca viața altei persoane - dar ceea ce este important este să o faci - să ai o viață în Dumnezeu. 

   Vorbește cu El - simte prezența Lui și El te va învăța cine ești".

***
Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, lucrarea de față a fost realizată în luna aprilie 2026.