Mii de credincioși ortodocși au umplut străzile capitalei insulei Naxos marți, 14 iulie, în cadrul unei mari procesiuni în cinstea Sfântului Nicodim Aghiorâtul, protectorul insulei și unul dintre cei mai renumiți învățători ai Ortodoxiei.
Sărbătorile au început cu Vecernia și o Slujbă a Paraclisului la Biserica parohială Sfântul Nicodim, condusă de Episcopul Bartolomeu de Keramon, relatează Vima Orthodoxias (https://www.vimaorthodoxias.gr/mitropoleis/naxos-chiliades-pistoi-sti-megaleiodi-litaneia-toy-agioy-nikodimoy-toy-agioreitoy-sygklonistiki-pompi-me-ta-iera-leipsana/).
Pelerini din Naxos și din toată Grecia s-au adunat la evenimentele liturgice, într-o atmosferă descrisă ca fiind una de profundă evlavie.
După slujbe, sfânta Icoană a Sfântului Nicodim Aghiorâtul a fost purtată în procesiune de-a lungul drumului de coastă din Chora, împreună cu o părticică din sfintele moaște ale Sfântului Nicodim Aghiorâtul și ale Sfântului Arsenie din Paros. Icoana a fost purtată de marinari de la Postul de Observație Navală din Naxos, ofițeri ai Autorității Portuare și soldați ai companiei Gărzii Naționale.
Procesiunea a fost condusă de Mitropolitul Calinic de Paronaxia și a fost însoțită de Mitropolitul Gheorghe de Teba, Levadia și Aulis, de Mitropolitul Hrisostom de Nicopolis și Preveza, de Episcopul Bartolomeu de Keramon și Episcopul Varnava de Hristoupolis.
Au cântat fanfara Gărzii de Coastă Elene și fanfara municipală din Naxos, care au interpretat marșuri și aranjamente bisericești, pe tot parcursul procesiunii.
Procesiunea s-a încheiat la Catedrala "Izvorul Dătător de Viață", unde s-au oficiat rugăciuni și un Paraclis către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.
Mitropolitul Calinic le-a mulțumit public tuturor celor care au contribuit la organizarea sărbătorilor, menționând că prezența a mii de credincioși a demonstrat venerarea neclintită a Sfântului Nicodim de-a lungul Mării Egee.
Experiența vieții duhovnicești a Sfântului Paisie Aghiorâtul
Pr. protopop Serghei Tișkun
Protopopul Serghei Tișkun (foto), parohul Bisericii "Nașterea Maicii Domnului" din Krilatskoie, în Moscova, ne vorbește despre Sfântul Paisie Aghiorâtul, a cărui sărbătoare Biserica Ortodoxă a săvârșit-o pe 12 iulie:
Sfântul Paisie îmi este deosebit de drag, pentru că în timpul studiilor în Grecia am avut ocazia să experimentez tradiția greacă, să intru în contact cu unii Părinți și asceți ai evlaviei și să vizitez, de multe ori, Muntele Athos. Din păcate, nu l-am văzut pe Sfântul Paisie, pentru că sunt destul de tânăr, dar i-am cunoscut pe Părinții care îl cunoscuseră personal pe Sfântul Paisie; de exemplu, Mitropolitul Ieroteu de Nafpaktos. Vom vorbi despre calea vieții Sfântului Paisie.
Sfântul Paisie Aghiorâtul a fost canonizat de Patriarhia Constantinopolului, la 13 ianuarie 2015. Ieromonahul Isaac, unul dintre fiii săi duhovnicești, a întocmit Viața Starețului, dezvăluind detalii despre nașterea Sfântului și despre dezvoltarea personalității în familia sa evlavioasă și curajoasă în ani de greutăți și război.
Arsenie Eznepidis s-a născut la 25 iulie 1924 în satul Farasa, la aproximativ 200 Km. sud de Cezareea (acum Kayseri) — principalul oraș al Capadociei. În Farasa erau cincizeci de biserici și multe izvoare sfinte. În zilele de post de-a lungul anului, majoritatea sătenilor mâncau și beau apă o dată pe zi, așa că trăiau de fapt după pravila monahală. Tatăl viitorului Sfânt, Prodrom, era un om credincios și provenea dintr-o viță nobilă care a condus istoric Farasa, din generație în generație. Bunicul și străbunicul Sfântului Paisie au fost primarii acestei localități. Din cauza persecutării de către turci, a fost nevoit să-și schimbe numele de familie și a început să-și spună Eznepidis, ceea ce înseamnă „Străin”. Străbunicul său a purtat numele de familie Dighenis, care este numele unui erou și războinic grec legendar. Tatăl său era preocupat de agricultură și topirea fierului.
FOTO: Arsenie Eznepidis (viitorul Stareț Paisie)
Prodom se distingea prin curaj, patriotism și simțul dreptății, dar, după cum amintit Sfântul Paisie, era foarte sever cu copiii săi. Sfântul a povestit, mai târziu, că avea doar trei ani când un vecin l-a dus să culeagă niște smochine. I-a mulțumit copilului dându-i două smochine, pe care băiatul le-a mâncat. Când tatăl său a aflat despre asta, a început să-și bată fiul. Mama lui l-a apărat pe Arsenie. Apropo, ea provenea dintr-o familie aristocratică sărăcită și era rudă cu Sfântul Arsenie Capadocianul — un călugăr desăvârșit și fără prihană, așa cum îl numea tânărul Arsenie. Acesta este acel gen de călugăr după care Starețul Paisie a tânjit toată viața.
Sfântul Arsenie Capadocianul a slujit ca preot în satul Farasa, unde s-a născut Sfântul Paisie, și a fost un purtător de seamă al tradiției capadociene. În 1986, Biserica Ortodoxă l-a canonizat, iar Sfântul Paisie a jucat probabil un rol crucial în acest sens. La Botezul lui Arsenie — viitorul Paisie — au vrut să-l numească Hristos, după bunicul său. Dar Sfântul Arsenie, care l-a botezat pe prunc, a vrut să-l numească Arsenie, pentru ca acesta, după cum spunea, să aibă neam duhovnicesc. Deci Sfântul Paisie a devenit un succesor al moștenirii duhovnicești a Sfântului Arsenie.
În același an 1924, când se năștea Arsenie, grecii din Asia Mică au fost smulși din pământul lor ancestral - istoria grecilor care trăiau în Asia Mică, ce se întindea pe 3.000 de ani, s-a încheiat și a avut loc „relocarea”, sau mai degrabă, expulzarea populației native grecești ortodoxe din casele lor antice. Aproximativ un milion și jumătate de greci au fost expulzați; conform cifrelor oficiale, peste 350 000 au murit în acel moment – într-adevăr a fost o mare tragedie. Pe drumul cu vaporul, din Asia Mică — de la Farasa către portul Pireu, unde acum este Grecia — mama l-a așezat pe pruncul Arsenie pe punte și l-a acoperit cu pături. Un marinar a călcat pe copil fără să-l observe, iar trupul micuțului Arsenie se transformase într-o vânătaie totală. Mai târziu, Sfântul Paisie avea să spună: „O, dacă aș fi murit atunci, cu harul Botezului pe care tocmai îl primisem, trupul meu ar fi fost aruncat în mare, peștii s-ar fi delectat cu cina lor, iar eu aș fi mers în Rai și aș fi devenit un înger mic”. Atât de mult a tânjit el după Dumnezeu și a aspirat la El toată viața sa.
Micul Arsenie a prins de la părinții săi respect pentru Dumnezeu și slujirea jertfitoare a oamenilor. În loc de basme și povești pentru copii, părinții lui îi povesteau despre viața și minunile Sfântului Arsenie.
A doua persoană după Sfântul Arsenie care a avut cea mai salutară influență asupra micuțului Arsenie a fost mama lui. Simțea o dragoste specială pentru ea și o ajuta cât putea. El a învățat, de la ea, smerenia minții. Mama lui l-a sfătuit să nu încerce să-și bată colegii la niciun joc. Ceilalți băieți îl numeau „refugiat”; era supărat, dar mama lui îi spunea: „Asta te învață să nu fii mândru”. L-a învățat să nu se străduiască nici măcar să fie primul. Mama le-a insuflat copiilor ei cumpătarea, nelăsându-le să mănânce nimic până când întreaga familie nu se strângea la masă. Încă din copilărie, Sfântul Paisie prefera mâncarea fără gust și își spăla singur hainele.
Mama lui îl învățase să nu pronunțe niciodată numele ispititorului, al celui rău. De două ori pe zi, întreaga familie se ruga în fața iconostasului casei lor. Tatăl lor i-a pregătit pe copii ca fiecare dintre ei să stea înaintea lui Dumnezeu în fiecare seară, ca un soldat, și să dea socoteală despre ziua trăită. Mama lui Arsenie repeta constant Rugăciunea lui Iisus.
Starețul își amintea, mai târziu: „Privirea și cuvintele mamei mele m-au ajutat mai mult decât tatăl meu, care era darnic cu palmele și curelele sale. Desigur, amândoi mă iubeau, dar comportamentul nobil și generos al mamei mele m-a corectat mai mult decât asprimea și pedepsele tatălui meu”.
Bunica Sfântului Paisie, pe nume Hagi Cristina, a jucat și ea un rol important în viața acestuia („Hagi” era, cel mai probabil, un „titlu de respect” care indica faptul că fusese în pelerinaj în Țara Sfântă). În loc să-i spună basme, așa cum făcea mama sa, îi povestea nepotului ei ceva din Evanghelie sau din Viețile Sfinților, arătându-i Icoane. I-a dat o Icoană pe care o adusese din locurile sfinte, care Îl înfățișa pe Pruncul Hristos ajutându-l pe Dreptul Iosif într-un atelier de tâmplărie. Această Icoană l-a determinat pe Arsenie să aleagă tâmplăria, pentru a fi ca Hristos.
Încă din copilărie, Arsenie visa să ajungă călugăr. Practica rugăciunea, învățase smerenia minții și cumpătarea (abținerea). După ce a învățat să citească și să scrie, Arsenie citea adesea Sfintele Scripturi și Viețile Sfinților. Văzând „zelul excesiv” al lui Arsenie, fratele său mai mare îi ascundea cărțile, dar Sfântul a dat dovadă de o perseverență uimitoare. S-a ajuns la punctul în care fugea foarte des să citească în pădure și să trăiască asemenea pustnicilor, retrăgându-se în case dărăpănate sau la Biserica Sfânta Varvara; încerca deja să pună în practică experiențele Sfinților.
Sfântul Arsenie Capadocianul
Mai târziu, avea să spună că, dacă citim Viețile Sfinților și alte lucrări duhovnicești, dar nu le folosim în viața noastră și nu încercăm să le punem în practică, atunci lectura noastră este lipsită de sens. Vom fi ca oamenii care privesc luptele de gladiatori, în timp ce stau jos și nu încearcă să se ridice de pe scaune pentru a face ceva.
A terminat școala primară cu note bune, dar nu și-a continuat studiile. Arsenie a început să stăpânească, însă, tâmplăria. Pe lângă obiecte de uz casnic, confecționa obiecte bisericești și sicrie. Primele lucruri pe care le-a făcut au fost o cruce și un iconostas pentru casă. Nu cerea nimic pentru sicrie, exprimându-și astfel compasiunea față de cei îndoliați.
La vârsta de cincisprezece ani, Arsenie a avut parte de o apariție minunată a Mântuitorului. S-a întâmplat astfel. Odată, unul dintre prietenii fratelui mai mare al lui Arsenie, Kostas, i-a povestit despre teoria lui Darwin, pentru a-l ispiti. Foarte confuz, Arsenie a zis: „Voi merge să mă rog. Și, dacă Hristos este Dumnezeu, El mi Se va arăta, ca să nu mai șovăi în credință – El îmi va da un semn, printr-o umbră, o voce sau ceva de genul ăsta”.
Arsenie a fugit la iubita sa Biserică a Marii Mucenițe Varvara, rugându-se mult și cu ardoare și așteptând un semn, dar nu l-a primit. Apoi, s-a gândit: „Odată ce Hristos a fost atât de deosebit, de drept și de virtuos, iar concetățenii Săi I-au invidiat virtutea și L-au condamnat la moarte, chiar și de-ar fi fost doar un Om bun, atunci tot trebuie să-L iubesc, să-L ascult și să mă jertfesc Lui”. Iar atunci a văzut lumina și, așa cum a relatat mai târziu, pe Hristos Însuși. „L-am văzut de la brâu în sus”, își amintea Starețul Paisie, „S-a uitat la mine cu mare dragoste și a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi" (Ioan 11:25).
După acel eveniment, Arsenie a început să lupte cu și mai mult zel. Ori de câte ori cineva voia să-l cunune cu vreo doamnă, el obiecta cu vehemență: „Nu! Voi fi călugăr! Nu sunt pentru lumea asta”.
Curând, a mers la administrația Eparhiei locale și a întrebat dacă ar putea deveni călugăr. Dar aceștia i-au spus că ar trebui mai întâi să crească și să facă armata. Frații săi luptau, iar Grecia era atunci ocupată de trupele germane: Arsenie trebuia să preia întreaga povară a agriculturii și era ajutorul și sprijinul mamei sale. Arsenie își vedea adesea mama plângând și îngrijorându-se pentru frații săi care luptau în război, așa că a amânat ideea de a deveni călugăr. Mai târziu, avea să spună: „Călugăria nu înseamnă să te simți confortabil fără să-ți pese de soarta familiei tale; călugăria înseamnă jertfă”.
În aprilie 1948, Arsenie a fost înrolat în armată și a primit specializarea de operator radio. Înainte de armată, a implorat-o cu stăruință pe Marea Muceniță Varvara să nu verse sânge în război, indiferent cât de periculos ar fi fost; iar unitatea în care a servit viitorul Sfânt participa la lupte. Arsenie a întâmpinat adesea pericole și greutăți de moarte, dar nu și-a pierdut curajul, iar Dumnezeu nu l-a părăsit, iar el nu a vărsat niciodată sânge.
Viitorul Sfânt și-a petrecut întreaga viață căutând singurătatea, iar acesta este unul dintre motivele pentru care nici nu a devenit preot - pentru că ar fi presupus să fie la dispoziția enoriașilor săi douăzeci și patru de ore pe zi. Arsenie se temea că, dacă ar prelua slujirea preoțească, nu ar avea absolut niciun timp pentru pocăință, lacrimi sau rugăciune. A mai existat, însă, și un al doilea motiv. Când lucra ca operator radio și compania sa fusese încercuită, Arsenie a contactat forțele aeriene, au sosit avioanele și i-au bombardat pe inamici. Deși el însuși nu a folosit arme în acea situație, tot mai credea că apelul său la sprijin aerian a cauzat moartea oamenilor, ceea ce însemna că nu mai putea fi preot.
În 1950, când viitorul Sfânt încă era în armată, și-a îndeplinit dorința prețioasă și a vizitat pentru prima dată Sfântul Munte Athos, și anume Mânăstirea Filoteu, unde ruda sa, ieromonahul Simeon, se confrunta cu dificultăți. Interesant este că a fost tulburat, în timpul acelei șederi. Arsenie l-a văzut pe Părintele Simeon gătind mâncăruri delicioase în chilia sa și chiar încălcând, uneori, postul. Dar, după cum s-a dovedit, suferea de o boală și i se prescriseseră alimente bogate în calorii, pentru a se vindeca. Oricum, Arsenie mersese pe Muntele Athos cu un cuțit special, încât să poată tăia ierburi, întrucât credea că monahii athoniți mănâncă doar ierburi și nimic altceva.
În mod providențial, Arsenie a întâlnit un Bătrân virtuos de la Schitul Kutlumușiu, pe Ieromonahul Chiril, care mai târziu i-a devenit Părinte-duhovnic. Își dorise să găsească un Bătrân care să-l primească drept ucenic, dar la prima vizită nu aflase niciunul. În plus, Arsenie a mai și primit vești de la tatăl său, despre dificultățile din familia lor, deci a decis să se întoarcă la părinții săi după armată.
FOTO: Viitorul Sfânt Paisie, în armată
După ce s-a întors de la Muntele Athos, Arsenie a început să se ocupe de tâmplărie. Banii câștigați îi dădea rudelor sale și îi dona săracilor, în timp ce făcea ferestre și uși gratuit. Deși slujba sa necesita efort fizic, Arsenie postea, se ruga și făcea metanii noaptea, dormind pe jos. Le recomanda multor pelerini să se roage noaptea. Pentru că, așa cum ploaia care cade noaptea este foarte utilă plantelor și tuturor ființelor vii, iar întreaga natură prinde viață prin ploaie, tot astfel rugăciunea, care se săvârșește noaptea, înviorează sufletul.
Iar în martie 1953, urmând chemării sale, a luat decizia finală de a-și dedica întreaga viață nevoințelor monahale. După ce și-a împărțit economiile și a aranjat-o din punct de vedere financiar pe sora sa văduvă, a plecat la Muntele Athos. La început, alesese Mânăstirea Konstamonitu, dar a izbucnit o furtună și s-a trezit la coliba "Întâmpinarea Domnului" din Kafsokalivia - pe marginea sudică a Peninsulei Athos. A ajuns într-o colibă unde se aflau doi zeloți. După ce a trăit cu acei Bătrâni timp de o lună (desigur, viața era foarte austeră și strictă acolo), Arsenie i-a părăsit. Pe drum, l-a întâlnit pe Episcopul Ieroteu, care l-a sfătuit să se alăture obștii Mânăstirii Esfigmenu.
În acele vremuri, mânăstirea aceea se remarca pentru rânduielile sale foarte stricte; deci avea de la cine să învețe acolo. După cum spunea Arsenie, frații acestei mânăstiri erau un Pateric viu. Părinții lucrau în tăcere - erau șaizeci la mânăstire, dar niciunul dintre ei nu a întrebat, măcar, de unde vine Arsenie. Singura Carte, care era mereu în chilie, era Sfânta Scriptură. Frații de la Esfigmenu urmau rânduiala străveche și posteau trei zile, mâncând fără untdelemn înainte de Împărtășanie.
În ajunul Împărtășaniei, majoritatea Părinților de la Esfigmenu privegheau de seara până dimineața. Postul Mare la Esfigmenu era un adevărat urcuș spre Golgota. În zilele în care rânduielile bisericești nu permiteau munca, frații erau intransigenți. Preferau să privească la furtună cum le mătură strugurii, ori cum le aruncă butoaiele cu untdelemn în mare, decât să încalce porunca lui Dumnezeu și să-i ispitească pe mireni lucrând Duminica sau la vreo mare sărbătoare.
Mai presus de toate, Arsenie era mișcat de dragostea frățească pe care Părinții mânăstirii o aveau unii față de alții; aveau un curaj duhovnicesc remarcabil și tânjeau întotdeauna după jertfirea de sine. Acest duh - de a face ceva pentru a ușura lucrările fraților lor - domnea în ascultări, la masă și peste tot. Părinții încercau constant să nu-L întristeze pe Hristos în niciun fel, așa că trăiau continuu într-o stare de biruință duhovnicească - trăiau în Rai.
Inițial, Arsenie a îndeplinit ascultări la trapeză, la brutărie și, apoi, la atelierul de tâmplărie. Un alt domeniu al responsabilității sale au fost două biserici situate în afara mânăstirii; le menținea curate și aprindea candele la icoane, în ele. Indiferent de ascultarea pe care o primea Arsenie, el muncea din toate puterile și își făcea treaba. A devenit, așa cum a spus mai târziu, „o pereche de cizme de cauciuc la datorie”, pentru dragostea lui Hristos. Indiferent cât de grea ar fi fost ascultarea sa, după sfârșitul zilei de lucru, Arsenie se ruga și Îl lăuda pe Creator noaptea.
Viața sa spune că Arsenie stătea în picioare pe tot parcursul slujbei și nu părăsea biserica până nu citea toate rugăciunile de mulțumire de după Împărtășanie. Iarna, se descurca fără sobă în chilie și fără haine groase afară, dormind pe cărămizi și lespezi din piatră. Desigur, o viață atât de austeră i-a afectat sănătatea - Sfântul a fost bolnav toată viața.
FOTO: Mânăstirea Esfigmenu
Ca mulți asceți celebri, Arsenie nu a scăpat de uneltirile celui rău. La un moment dat, cel rău l-a încurcat, stârnindu-i amintiri și griji pentru familia sa, apărându-i în vis ca o rudă bolnavă sau adormită. Mai apoi, cel rău i s-a arătat lui Arsenie într-o formă senzuală, cu scopul de a-l intimida, și i-a și vorbit. Cu ajutorul lui Dumnezeu, Arsenie i-a învins viclenia, evitând cursele și trucurile rele. Sfântul obișnuia să spună că nu există om care să nu fie ispitit de cel rău. Dacă trăiești în lume, el îți dă ispite din afară. Dar dacă trăiești în pustie, atunci cel rău te ispitește într-un mod mai urât, mai aspru și mai teribil, pentru că atunci el însuși vine la ascet.
La vârsta de treizeci de ani, a primit prima sa tundere - ca monah rasofor - cu numele Averchie. Tânărul călugăr rasofor a întreprins nevoințe extenuante – asumându-și lucrările ascetice și rânduielile unui schimonah. Și au năvălit mari ispite. Următorul gând a început să-l chinuie: „Ar fi fost mai bine dacă mi-aș fi rupt piciorul, ca să nu mai fac aceste metanii”. A ajuns până la punctul în care simpla vedere a unui metanier îl făcea să tremure. Sfântul i-a împărtășit însă aceasta starețului, care i-a rânduit câte rugăciuni și metanii trebuie să facă; de aceea un tânăr călugăr trebuie să aibă un Părinte duhovnic. Sfântul Paisie însuși îndemna, mai târziu, ca fiecare creștin, dacă vrea să ajungă la limanul liniștit al Împărăției lui Dumnezeu, să nu se lipsească de un Părinte duhovnic.
După aceea, ori de câte ori era îngrijorat de rânduiala pe care o respecta, Sfântul Paisie își spunea: „Dacă nu poți face 300 de închinăciuni, atunci fă 200. Dacă nu poți face 200, atunci fă 100. Dacă nu poți face 100, atunci fă cincizeci. Chiar dacă nu ai puterea să faci asta, atunci nu contează. Fă trei închinăciuni pentru Hristos și una pentru Maica Domnului. Patru închinăciuni sunt atât de puține încât chiar și morții le pot face. Cel mai important lucru de care are nevoie o persoană, inclusiv un creștin și un călugăr, este să stea în picioare și să se roage înaintea lui Dumnezeu". Și spunea, mereu, că rugăciunea nu se măsoară după cantitate, ci după calitate.
De-a lungul timpului, dorirea Monahului Averchie după o viață liniștită și retrasă s-a întărit din ce în ce mai mult. Și, într-o zi, a cerut binecuvântare pentru a părăsi mânăstirea.
Ajuns în Mănăstirea Iviron, s-a închinat Icoanei Maicii Domnului din Iviron și a simțit un sentiment special. Atunci, Monahul Averchie a ajuns la concluzia că Dumnezeu îl binecuvântează să părăsească Esfigmenu. Cunoscând virtuțile Starețului Chiril, care se nevoia la Schitul Mânăstirii Kutlumușiu, a devenit ucenic al său. Dar a locuit cu el doar o lună, deoarece Mânăstirea Esfigmenu nu i-a dat permisiunea să rămână acolo. Fratele Averchie era un tâmplar foarte bun, iar mânăstirea cu siguranță avea nevoie de el. Cu toate acestea, a părăsit Esfigmenu și a ajuns la Mânăstirea Filoteu. Avea treizeci și doi de ani, la acea vreme. După cum am menționat deja, ruda îndepărtată a fratelui Averchie, ieromonahul Simeon, s-a nevoit la Filoteu.
Conform dovezilor de arhivă, fratele Averchie a intrat la Mânăstirea Filoteu, în 1956. Acolo, a avut ocazia să-l viziteze pe Părintele său duhovnic, Starețul Chiril, deoarece această mânăstire era idioritmică și foarte diferită de una de obște. Într-o mănăstire idioritmică, frații nu își aleg un stareț. Aceștia pot avea proprietăți, se pot aduna pentru o masă comună doar de sărbători și pot primi bani de la mânăstire, pentru ascultările lor.
La Mânăstirea Filoteu, ascultarea fratelui Averchie era în trapeză, iar apoi a fost numit șef al atelierului de tâmplărie. La vârsta de treizeci și doi de ani, sănătatea sa s-a deteriorat, iar bătrânii mânăstirii l-au trimis la Konița, în patria sa, pentru a se vindeca.
Când fratele Averchie, în vârstă de treizeci și trei de ani, s-a întors la Muntele Athos după vindecare, a fost tuns călugăr cu numele Paisie, după Sfântul Paisie al II-lea, Mitropolitul Cezareei.
În timp ce stătea la Filoteiu, Sfântul Paisie s-a gândit mult la liniște, dar încercările sale de a se retrage în pustie nu au fost binecuvântate. Într-o zi, a rugat un barcagiu să-l ducă pe o insulă pustie, dar barcagiul nu a sosit la ora stabilită. Cu o altă ocazie, Sfântul Paisie a intenționat să devină ucenic al unui Bătrân athonit, Petru, dar la scurt timp Bătrânul a murit și a rămas iarăși la mânăstire. Altădată, s-a înțeles cu un călugăr din Filoteu să meargă la Katunakia pentru a se odihni în liniște, dar în vis a auzit glasul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu care i-a interzis să meargă la Katunakia și i-a poruncit să meargă la Stomio - o mânăstire din Grecia, aproape de locul unde locuiau părinții săi. Bătrânul Paisie, cu siguranță, nu se aștepta să fie nevoit să părăsească Muntele Athos, unde căuta liniștea, și să se ducă la Mânăstirea Stomio - în fapt, înapoi în lume. Dar trebuia să-și îndeplinească jurământul: când se afla în armată și a scăpat de dușmani în împrejurări incredibile, a promis că, atunci când războiul se va termina, va reconstrui mânăstirea. Și, acum, venise momentul.
În 1958, la vârsta de treizeci și patru de ani, Monahul Paisie a părăsit mânăstirea și a călătorit la Stomio. Acolo a avut multe probleme cu oamenii care nu-l înțelegeau, întrucât erau obișnuiți cu o viață liberă, pe când Starețul Paisie începea să introducă tradițiile athonite.
În 1962, la vârsta de treizeci și opt de ani, l-a anunțat pe ierarh despre plecarea sa, i-a înmânat vistieria și cheile mânăstirii și a plecat spre Sfântul Munte Sinai. Acolo a restabilit viața monahală, cum s-ar spune, pentru că - imaginați-vă - călugării de la Muntele Sinai primeau Împărtășania doar de patru ori pe an până la sosirea sa. însă, datorită eforturilor Starețului Paisie, călugării au început treptat să se Împărtășească mai des. La Muntele Sinai, călugării nu luaseră niciodată masa în comun - fiecare mânca în chilia sa. Starețul Paisie a considerat acest lucru ca fiind greșit și, odată cu sosirea sa, acolo a fost introdusă masa comună.
Apoi, turiștii veneau la mânăstire pe jumătate goi, ceea ce inevitabil îi deranja pe călugări - și această problemă a fost rezolvată.
Sfântul Paisie folosea aproape toți banii câștigați din vânzarea obiectelor de artizanat (viețuia într-o chilie separată ca pustnic, sculpta icoane și le vindea) pentru a hrăni beduinii, cumpărându-le hrană și haine. Sfântul a acordat o grijă specială unui băiat beduin pe nume Soliman. Tatăl său murise, iar copilul suferea de o boală. Sfântul mergea adesea, noaptea, pe la casele beduinilor, lăsând în liniște provizii și haine la ușile lor. Era un Sfânt Nicolae nu numai pentru beduini, ci și pentru cei care locuiau în apropierea lui.
În 1964, când bătrânul avea patruzeci de ani, sănătatea sa s-a deteriorat foarte mult. Deși nu voia să-și părăsească pustia, a trebuit să se întoarcă la Muntele Athos. Ulterior, cu două luni înainte de adormirea sa, Bătrânul spunea: „Ah, dacă aș avea puterea, aș abandona totul și aș merge la Chilia Sfintei Epistimia de pe Muntele Sinai, pentru un an. Aș trăi acolo ca monah, aș cânta ca un înger și aș muri ca un soldat pe linia frontului”.
Sfântul Paisie s-a întors la Schit, la vârsta de patruzeci de ani, și a început să trăiască la coliba Sfinților Arhangheli. Îi ajuta cu ardoare pe frați, se deda la izolare în tăcere, ori de câte ori era posibil, și practica rugăciunea și cugetarea la Dumnezeu. O dată pe săptămână, mergea la spovedanie la Părintele său duhovnic, Sfântul Tihon (Golenkov), în Kapsala. În timpul acelor întâlniri, Sfântul Tihon îl întreba regulat: „Când vei primi schima?”.
Astfel, în 1966, la vârsta de patruzeci și doi de ani, Sfântul Paisie a fost tuns în marea schimă. În Rusia există ideea că aceasta se face la bătrânețe sau chiar înainte de moarte. Dar nu este cazul în Grecia; acolo, un călugăr poate fi tuns imediat în marea schimă, la o vârstă destul de fragedă. Patru luni mai târziu, tot pentru ascultare, Sfântul a devenit conducătorul Schitului Iviron.
Între timp, starea Sfântului s-a înrăutățit. A trebuit să părăsească Muntele Athos și să meargă la tratament în Salonic. După aceea, Sfântul Paisie a locuit o vreme într-o mănăstire din satul Suroti, nu departe de Salonic. Acea mânăstire îl ajutase în timpul bolii, iar apoi s-a transformat în Mânăstirea Sfântul Ioan Teologul.
Nici acolo nu a putut evita ispitele; starețul i-a cerut Mitropolitului de Salonic să-l binecuvânteze pentru a întemeia mânăstirea, dar Mitropolitul nu l-a binecuvântat. Apoi, prin intermediul prietenului său, Părintele Agatanghel, a transmis cererea unui alt Ierarh, a cărui Eparhie se învecina cu cea din Salonic: Mitropolitul Sinesie de Kasandria, care a binecuvântat înființarea mânăstirii. După aceea, Sfântul Paisie s-a întors la Muntele Athos. Avea nevoie de o schimbare de climă, pentru sănătate, așa că s-a retras la Katunakia.
Pe lângă nevoințele sale ascetice, sculpta în lemn, vindea o parte din produsele sale și își asigura un trai modest, împărțind cea mai mare parte a câștigului, ca și înainte. Când Sfânta Chinonită a Sfântului Munte i-a însărcinat pe ieromonahii Vasilie și Grigorie să reînvie viața monahală la Mânăstirea Stavronikita, Sfântul Paisie a ajutat în lucrare.
În 1968, Starețul Tihon (Golenkov) a adormit în Domnul. Înainte de mutarea sa la Domnul, și-a exprimat dorința ca Sfântul Paisie să-l urmeze în chilie.
În 1971, la vârsta de patruzeci și șapte de ani, Sfântului Paisie s-a învrednicit de o apariție a Sfântului Arsenie Capadocianul. El a compus Viața acestui Sfânt - un „călugăr desăvârșit și fără prihană” - pe care l-a iubit foarte mult și pe care a căutat să-l urmeze, așa cum s-a menționat în prima parte a articolului de față.
În anul următor, Sfântul Paisie a reușit să-și viziteze locul de naștere - Farasa. Iar în 1977, la invitația Bisericii Ortodoxe din Australia, a vizitat această țară. În Viața sa se spune că, atunci când Sfântul zbura cu un avion deasupra Siriei, a mărturisit că a simțit un har special, deoarece mulți sfinți străluceau tare în acest pământ; dar când zbura deasupra Tibetului, a simțit un frig incredibil.
După ce s-a chinuit în coliba Sfintei Cruci timp de aproximativ unsprezece ani, la vârsta de cincizeci și cinci de ani, Starețul Paisie s-a mutat în lăcașul său definitiv, Chilia Panaguda, care înseamnă „Mica Panaghia” - adică Maica Domnului. Chilia era absolut nepotrivită pentru oricine căuta o viață retrasă, dar era plin de milostivire pentru pelerinii care acum începeau să vină la el în număr mare pentru sfaturi și rugăciune. Starețul a instalat o cutie la intrarea în zona colibei și a scris: „Scrieți ce aveți nevoie, puneți biletul în cutie și vă voi ajuta mai mult prin rugăciune decât prin cuvinte. Astfel, voi avea mai mult timp să-i ajut pe cei suferinzi”.
Nu i-a înțeles pe cei care spuneau că monahii ar trebui să ajute lumea și să-i lumineze pe oameni. El credea că monahii sunt „operatorii radio” ai Bisericii; în pustie trăiesc cu Hristos, nu există nicio „interferență” acolo și au cea mai bună „legătură” cu Dumnezeu; și cu rugăciunile lor încălzesc întreaga lume.
Interesant este că starețul era foarte supărat, ori de câte ori oamenii îi cereau să facă o minune, spunând că aceștia își arătau credința slabă sau chiar lipsa acesteia. „O credință nelegiuită caută minuni, dar noi trebuie să credem în Dumnezeu cu credință evlavioasă, fără a căuta minuni pentru a ne menține credința vie. Când văd adulți cerându-mi să fac o minune pentru ca ei să creadă, știi cât de mult mă supără?”. La fel ca alți Părinți și ca Domnul nostru Iisus Hristos, el repeta că, chiar dacă astfel de oameni ar vedea o minune, nu ar crede.
În 1988, la vârsta de șaizeci și patru de ani, abia recuperându-se după boală, Starețul Paisie a decis să meargă la Muntele Sinai. Voia să rămână acolo cât mai mult posibil, dar era foarte slăbit și abia putea merge, așa că nu mai putea urca pe stânci și alte locuri greu accesibile și, prin urmare, a locuit la mânăstire. Acea vizită nu a durat mai mult de o lună, iar starețul s-a întors din nou la Muntele Athos.
La vârsta de șaizeci și nouă de ani, starețul a părăsit Sfântul Munte și a venit la Mânăstirea Suroti, pentru sărbătoarea Sfântului Arsenie, dar nu s-a mai întors pe Muntele Athos, deși avusese ocazia. La Suroti, s-a simțit mai rău. Aflând despre apropierea mutării sale la Domnul, a exclamat cu o bucurie extraordinară, către maica stareță de acolo: „Hai să dansăm împreună, maică!” - deși nu dansase niciodată în viața lui. Bătrânul era copleșit de bucurie și strălucea literalmente de fericire. Stareța a izbucnit în lacrimi, dar Sfântul a încercat să o mângâie: „De ce plângi, prostuțo? Trăiesc de șaptezeci de ani - crezi că nu este de ajuns?”.
Mormântul Sfântului Paisie Aghioritul
A primit ultima Împărtășanie pe 11 iulie, iar pe 12 iulie 1994 a adormit în Domnul. Iar pe 13 ianuarie 2015 - douăzeci de ani mai târziu (este foarte rar ca Sfinții să fie canonizați atât de rapid) - Sfântul Paisie a fost canonizat de Sfântul Sinod al Patriarhiei Constantinopolului.
Protopopul Serghei Tișkun
14.07.2026
***
Spre slava lui Dumnezeu și folos duhovnicesc - cercetăm, traducem și publicăm pagini cu conținut nou în limba română. Exclusiv pe Lăcașuri Ortodoxe, lucrarea de față a fost realizată în luna iulie 2026.
Spre slava lui Dumnezeu, un proiect realizat şi administrat de Asociaţia Lăcaşuri Ortodoxe
